Octav Doicescu, părintele cartierului Primăverii

Andrei Doicescu: Dacă nu se făcea arhitect, s-ar fi apucat de cinematografie

Octav Doicescu (ianuarie 1902, Brăila – 10 mai 1981, Bucureşti) a fost academician, arhitect, membru titular (1974) al Academiei Române şi Cetăţean de onoare al oraşului New York (1939, titlu dat lui Doicescu de celebrul primar La Guardia). Nu a fost membru al unui partid politic, nici înainte şi nici după 1944.
Numele său a fost dat unei străzi din cartierul Progresul, din oraşul său natal, Brăila. O altă stradă Octav Doicescu se află la Timişoara, dar nici una la Bucureşti, oraşul pe care a încercat să-l modernizeze scoţându-l din amprenta stilului greoi – cel Brâncovenesc.

La sfârşitul anilor ’30, scrie împreună cu Marcel Iancu şi Horia Creangă, broşura „Către o arhitectură a Bucureştilor”, o încercare de a prefigura un Bucureşti modern care păstrează valorile trecutului. Concomitent, apare revista „Simetria”, redactată de George Matei Cantacuzino, Matila Ghyka, Tudor Vianu, Titu Evolceanu, Ştefan (Fanică) Constantinescu, Mac Constantinescu şi Octav Doicescu. Ultimul număr apare în anul 1945. Revista este singura publicaţie a epocii care pune problema Orient-Occident în estetica vremii sau problema Mitocanului Român, articol scris în anul 1939. Concepe schiţe pentu proiectul monumentului din Indore (India ), monument ce trebuia sa adăpostească o pasare măiastră a lui Brancuşi. (New-York Times , 1974). Începutul războiului a pus capat construcţiei din India.
Dintre proiectele importante pot fi amintite (selectiv):
Restaurantul Românesc de la Băneasa, în prezent Restaurantul Casa Albă (1930), Casa de odihnă a Societăţii Gaz Electra de la Snagov (1932), Yacht Club Snagov (1933), Fântâna Zodiac din Parcul Carol (1935), Restaurantul din Grădina Botanică (1936), planurile Halelor Obor, (după un conflict cu Primăria se retrage şi Arh. Horia Creangă construieşte Oborul), Uzinele IAR. Ministerul Informaţiilor de pe Str. Oneşti (1937), Poşta de pe str. Banu Manta (1938), Parcul Herăstrău ce include cartierul Jianu din faţa parcului Bordei, cartierul de vile din parcul Jianu (astăzi Primăverii), amenajarea Parcului Herăstrău şi Bordei împreună cu inginerul Nicolae Caranfil, Blocul din Calea Victoriei colţ cu Calea Griviţei (1946), cartierul de locuinţe din Băneasa pentru personalul Aeroportului, Opera Română (1953).

Dinu Patriciu, actualul proprietar al casei pe care Octav Doicescu a proiectat-o pentru sine însuşi în cartierul Jianu – în care arhitectul a trăit, a desenat şi a murit, în anul 1981 -, spune că a achiziţionat imobilul din motive sentimentale. „În primul rând, e un monument de arhitectură şi ar fi fost păcat să se risipească din cauza prostului-gust al unui nou proprietar”.

Interviu cu Andrei Doicescu despre Arh. Octav Doicescu

Andrei Doicescu povesteşte că tatăl său, atunci când ridica aparatul foto în dreptul ochilor, făcea poze cu nemiluita: lua instantanee familiei şi încadra clădiri, coloane, capiteluri, până îşi atingea limitele rezistenţei fizice. Făcea poze mai întâi cu un aparat Leica, apoi, după ce s-a întors de la New York, folosea un Kodak. Un munte de fotografii, negative şi role de film de 16 mm a rămas de pe urma acestei pasiuni. „Dacă nu se făcea arhitect, cred că s-ar fi apucat de cinematografie”.

Ionuţ Stănescu: Cum se face că tatăl dumneavoastră a scăpat de închisoare după 1945?

Andrei Doicescu: Octav Doicescu nu a făcut puşcărie politică pentru că nu era membru al vreunui partid. În atelierul lui de proiectare lucrau şi câţiva tineri arhitecţi comunişti, printre care şi Pompiliu Macovei. După 1945, când începuseră epurările în cultură, Macovei a cerut ca Octav Doicescu să nu fie atins: era singurul care ştia despre Bucureşti tot ce se putea şti.
Tatăl meu nu a devenit niciodată membru al PCR, în ciuda privilegiilor care i s-au oferit de-a lungul timpului. Unul dintre ele – ofertă făcută în 1968 – a fost acela de a deveni reprezentatul României la UNESCO. Tata a refuzat şi l-a propus pe Pompiliu Macovei în loc. Aşa a ajuns Macovei la UNESCO.

– La câţiva metri de cartierul Jianu, conceput de tatăl dvs, Marcel Iancu a proiectat celebrul său bloc cu şapte etaje – foarte controversat la vremea lui. Ce părere avea tatăl dvs. despre acel bloc?

– Era prieten cu Iancu. Tata nu era împotriva „cubismului” sau, mai bine zis, a „stilului internaţional”. Un bloc ca acela era normal pentru el.

– Avea totuşi – are şi azi – şapte etaje. ONG-urile care luptă azi pentru conservarea patrimoniului ar fi protestat foarte tare. Regimul lui de înălţime nu l-a contrariat deloc pe tatăl dumneavoastră?

– Blocul fusese ridicat de cel mai mare antreprenor al vremii: Aladar Zellinger, proprietar al companiei „Bazaltin”. Zellinger a construit cartierul Jianu ireproşabil. În schimbul unui preţ bun pentru întreaga lucrare, s-a înţeles cu Primăria şi cu şeful Uzinelor Comunale Bucureşti să primească un teren pe care să-şi ridice propriul bloc. Poate fi o concesie criticabilă astăzi, dar asta este… Scopul principal fusese atins. Zona Jianu era splendidă, plină de trandafiri, fără trotuar, numai cu plăci de piatră.
Aladar Zellinger are o poveste extraordinară. A plecat din ţară prin 1946, la Paris, unde a devenit milionar graţie talentului său de constructor. Şi-a schimbat numele în Aladar de Balkany, iar fiul lui s-a însurat cu Marie Gabrielle de Savoya, fiica ultimului rege al Italiei, Umberto al II-lea. Zellinger l-a chemat pe Octav Doicescu până târziu, în anii 1970, să lucreze cu el la Paris, dar tatăl meu a refuzat. Tot el a intervenit şi pe lângă guvernul francez să mă scoată pe mine din ţară.

– De ce n-a vrut tatăl dumneavoastră să plece din ţară?

– Poate fiindcă îşi făcuse o familie… Poate pentru că aştepta să vină americanii… Poate din patriotism… Nu ştiu, dar o viaţă întreagă, cu delicateţe, i-am reproşat refuzul de a pleca în SUA. Amicii lui constructori au insistat să-l scoată din ţară după 1947, când Jointul evreilor americani reuşise să scoată sute de persoane din România. Cred că şi-ar fi dorit să rămână încă din anii 1930 acolo.
Pentru el, contactul cu SUA avusese un efect revoluţionar din punct de vedere profesional. De exemplu, în primă fază, antebelică, detesta betonul armat, a şi scris despre asta, dar, odată ajuns la New York, a fost atât de tare vrăjit de zgârie-norii Manhattanului încât optica lui s-a răsturnat definitiv. Imaginea Americii l-a urmărit toată viaţa, atât în plan profesional, cât şi în plan personal.

– Cum a fost copilăria dumneavoastră în cartierul în care se mutase protipendada comunistă?

– Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost cel care a pus ochii pe acest loc. Liderii comunişti au început să se mute aici prin anii ‘50, dar spre zona vecină bazinului Floreasca de azi, nu în apropierea caselor concepute de tatăl meu. Odată cu mutarea lor în cartierul Jianu, la uşa noastră au început să bată tot felul de neveste de ştabi care ne întrebau chestiuni practice: unde-i canalizarea, unde se scurge mai ştiu eu ce… Voiau să li se repare toate defecţiunile, gratis, de către Gospodăria de Partid. Erau anii ‘60.
În această perioadă, la intervenţia Franţei conduse de Charles de Gaulle, lui Coposu şi celor două surori ale sale li s-a dat o casă vizavi de cea în care locuia Zaharia Stancu. Chipurile, ca să vadă occidentalii că familiei Coposu îi mergea bine. Eram martori ai unor scene suprarealiste: ţoapele comuniste nu ratau o ocazie să-i dea bună ziua lui Coposu, gândindu-se că, din moment ce locuieşte în Jianu, ar putea ajunge membru al guvernului. Oamenii nu prea se cunoşteau între ei.

– Părinţii dumneavoastră primeau vizite, îşi continuau viaţa socială?

– Veneau la noi G.M. Cantacuzino, Petre Pandrea, Elvira Godeanu şi Emil Prager, Clody Bertola. Lume de felul ăsta. Noi, copiii, ascultam ce vorbesc, trăgând cu urechea la uşile întredeschise. Tatăl meu era destul de reţinut în conversaţii faţă de noi, cei mici, în privinţa problemelor politice. Se temea că o să vorbim la şcoală.

– Cum se raporta tatăl dumneavoastră la tradiţionalişti, la – să zicem – Petre Antonescu, Grigore Cerchez, Ghica-Budeşti? Ce credea sincer despre stilul naţional? În adeziunea lui la modernism exista şi o doză de inconoclasm, de contestare a predecesorilor?

– Nu l-am auzit niciodată glosând despre Antonescu, Cherchez sau Ghica-Budeşti. Cred că-i respecta, dar voia să meargă mai departe, epurând bizantinismul greoi, aliniindu-se stilului „culei de la Măldărăşti”, casa simplă, proporţionată la scara umană.
Cred că, într-un fel, era iconoclast, dar şi Creangă sau Duiliu Marcu au fost iconoclaşti. Lucrările lor au fost influenţate de arhitectura italian-mussoliniană. În toată Europa şi în SUA a existat stilul acesta neoclassic, cu coloane rectangulare: la Paris, la Washington – ministerele din jurul Capitolului, care nu stau deloc prost lângă o clădire mai veche .

– Cum se explică strânsa prietenie dintre tatăl dumneavoastră şi G.M. Cantacuzino? Doicescu era de stânga, preocupat de proiectele economice, iar G.M. Cantacuzino era un aristocrat get-beget, cu studii în Occident…

– Cantacuzino nu era adeptul dreptei obtuze a epocii, era de dreapta prin prisma familiei din care se trăgea. Nu a făcut niciodată caz de ideologia de dreapta, aşa cum tatăl meu era pentru progres fără să se fi înregimentat în vreun partid. Prietenia lui Octav Doicescu cu G.M. Cantacuzino nu a avut nimic contradictoriu. Era o fuziune benefică de idei, deşi Cantacuzino era „nobil”.
Când Cantacuzino a ieşit din puşcărie, în 1953, pentru o perioadă de timp, a locuit la noi acasă. I-a unit, ca şi pe alţi colaboratori ai revistei „Simetria”, dilema obsesivă: România trebuie să se îndrepte spre Occident sau spre Orient, în estetica oraşului?
Tatăl meu voia să termine definitiv cu influenţele bizantine din arhitectura românească şi să curme veşnicele referinţe la biserică. Toate pavilioanele expoziţionale ale României, din 1900 până în 1939, fuseseră biserici. Atât la Turnul Dezrobirii de la Chişinău, cât şi la turnul Casei Româneşti de la New York, el a tăiat referinţele la turla bisericească, laicizând ambele monumente. Cu greu a putut să-i impună ideea asta lui Mihai Antonescu (ministrul de externe – n.r.), dar, până la urmă, a reuşit.

– Octav Doicescu fusese, în anii 1930, membru al grupului de prietenie cu URSS. Cum de a acceptat să proiecteze Turnul Dezrobirii care celebra înfrângerea „poporului sovietic prieten”?

– Povestea „prieteniei cu URSS” e povestită de Petre Pandrea în cartea „Memoriile Mandarinului valah”. Zice cam aşa: „L-am sunat pe Octav Doicescu să-i spun că asociaţia Prietenii URSS e interesantă. Mi-a răspuns: „Bine, înscrie-mă şi pe mine”. Şi aşa a rămas. Nu ştiu să fi fost vreo reuniune a acestei asociaţii. Monumentul Dezrobirii l-a făcut ca român, nu ca „prieten al URSS”. Nu mi-a vorbit niciodată despre asta.

– Ce relaţie avea tatăl dumneavoastră cu Nicolae Caranfil – şeful Uzinelor Comunale Bucureşti?

– O relaţie bună. Caranfil, împreună cu inginerul Emil Prager, e cel care a făcut lobby la primarul de-atunci ca o mlaştină numită „Herăstrău” să fie asanată şi transformată în parc, iar partea construibilă să fie utilizată pentru casele angajaţilor Uzinelor Comunale Bucureşti. Scriitorul Victor Ion Popa şi sociologul Dimitrie Gusti au propus ca o parte din casele tradiţionale, aduse în Bucureşti cu ocazia expoziţiei din 1936, să se transforme în Muzeu al Satului. Important la actualul cartier Primăverii este, cred, faptul că aceste case erau pentru inginerii şi tehnicienii Uzinelor Comunale. Era capitalismul paternalist, răspândit, la vremea aceea, prin toată Europa.

– Cum vi se pare că s-a proiectat în Bucureşti după 1990?

– Personal, o vizită în Bucureşti îmi face rău. Este o incoerenţă totală. Alăturarea unor mastodonţi de sticlă şi oţel la vechi case boiereşti e un nonsens. Specula imobiliară a permis dizarmonii evidente. Corupţia este generalizată, iar goana după bani îi face pe arhitecţi să accepte lucrări de un prost gust teribil.
Mulţi arhitecţi de azi acţionează ca nişte firme de consultanţă pentru clienţii lor: îi ajută să găsească breşe în legislaţia de urbanism, întocmesc documentaţii false etc.

– V-a povestit tatăl dumneavoastră de situaţii similare în peisajul anilor 1930?

Nu cunosc dispute de acest gen în perioada interbelică. Erau controverse de alt ordin. Am presa epocii. De exemplu, disputa privind Halele Obor care, iniţial, trebuiau construite de Octav Doicescu, dar, din motive tehnice, de concepţie, i-au fost atribuite lui Horia Creangă. Sau blocul „Banloc” are, fiind roşu, i-a şocat pe puriştii vremii. Nu erau discuţii financiaro-speculative.

– Există situaţii asemănătoare în Franţa de astăzi?

– În Franţa, regulile sunt stricte. Nu se poate trişa cu legea, nu se poate aduce hidosul în oraş. S-a întâmplat chiar să se dărâme nişte vile de pe Coasta de Azur, construite de nişte saudiţi. Au existat controverse privind Muzeul Beaubourg, Piramida de la Luvru. Repet, sunt dispute de ordin funcţional, mai ales când ţin de interesul public.
(interviu realizat de Ionuţ Stănescu)
SURSA: Evenimentul Zilei din 14.02. 2011.

Portretul unui constructor – Emil Prager

Emil Prager: A trăit un secol.
A construit un oraş.

Unul dintre cei mai importanţi constructori români din perioada interbelică s-a născut în anul în care a fost inaugurat Ateneul şi a murit când prindea viaţă Casa Poporului.
Emil Prager a văzut lumina zilei în 1888, în familia unor austrieci originari din Moravia – veniţi în România pe urmele Regelui Carol I. I-a fost elev lui Anghel Saligny, a lucrat la stat şi în privat, şi a construit zeci de clădiri publice în perioada interbelică. O monografie dedicată figurii sale a fost retipărită anul trecut, la Editura Vremea, sub semnătura fostului ministru Nicolae Noica. Din ea răzbate portretul bărbatului meticulos şi tenace, subjugat de pasiunea construcţiilor, a cărui forţă a sfidat toate nenorocirile unei vieţi în care a trebuit să-şi înmormânteze fiii, o nevastă, şi să vadă cum îi sunt furate casa, întreprinderea şi dreptul de a-şi folosi liber mintea.

Obiceiul notițelor

Monografia scrisă de Nicolae Noica prezintă file din caietul care l-a însoţit pe tânărul Prager în prima călătorie pe care, ca student, a întreprins-o în afara Bucureştiului. Sunt desene îngrijite, făcute cu creionul pe hârtie cu pătrăţele, în vara şi toamna lui 1908 când Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele l-a trimis, alături de alţi colegi, în Deltă.
Prager desena case din împrejurimile Dunării, poduri date de curând în folosinţă, dar consemna şi micile detalii ale vieţii cu care se întâlnea întâia oară: aceea trăită departe de casă. Îşi nota când se trezea din somn, gustul ceaiului servit la prânz, frigul care îi încreţea pielea, disconfortul creat de compartimentul de tren, şi scria, cu o precizie astronomică, timpul pe care i-l lua fiecare pas făcut în timpul zilei. Inventaria, menţionând kilometri, hectare, bani, durate şi nume, toate construcţiile pe care îi cădeau ochii, făcând, pentru fiecare, o istorie în rezumat.
Reflexul acesta l-a însoţit toată viaţa, până dincolo de 90 de ani, când îşi făcea, cu migală, fişe despre clădiri, când îşi stabilea programul de lucru de a doua zi sau lista întrebărilor cu care îşi propunea să-şi iscodească interlocutorii.
Când cutremurul din 1977 l-a reaşezat la masa de lucru, Prager avea 89 de ani şi a mers la toate întâlnirile cu seismologii japonezi, americani şi ruşi sosiţi în România, de la care a luat notiţe ca un şcolar. A consemnat cu acribie tot ce a întrebat şi tot ce i s-a răspuns, numerotându-şi toate intervenţiile.

Pe cont propriu

După absolvirea studiilor, în 1912, Prager a lucrat pentru Ministerul Lucrărilor Publice, având grijă să muncească şi pe cont propriu, la terminarea orelor petrecute pe şantierele statului. S-a lansat cu lucrări mici care i-au răspândit numele în Bucureşti şi i-au dat curaj să-şi deschidă o întreprindere de sine stătătoare, Antrepriza Inginer Emil Prager, care, de-a lungul anilor, a devenit unul dintre cei mai prestigioşi constructori din regat, năruindu-se – ca toate celelalte firme – la exproprierile din 1948.
Prager s-a căsătorit la 26 de ani şi a avut patru copii, două fete şi doi băieţi, alături de care, când averea lui a devenit consistentă, s-a mutat într-o somptuoasă casă pe care a ridicat-o pe strada Paris, în Piaţa Quito, după planurile arhitectului Arghir Culina.

ÎN COMUNISM
Şapte familii într-o casă

După exproprierile comuniste, din 1948 până în 1961, Prager a trebuit să împartă casa din strada Paris cu alte şapte familii. Imobilul gemea de lume care folosea, în comun, dependinţele vilei şi transformase, cu rutina ei zilnică, într-un Turn Babel aristocratica locuinţă proiectată de Arghir Culina.
Naţionalizările îl lăsaseră fără antrepriză, îl deposedaseră de intimitate şi-l transformaseră într-un birocrat al statului stalinist. Lucra la Ministerul Energiei Electrice.
În atmosfera aceasta, în 1952, i-a murit prima soţie, Margareta, stinsă la 12 ani după ce băiatul cel mare, Ionel, inginer constructor, fusese secerat de o boală necruţătoare. Cel mic, Dan, se prăpădise de copil.
La 66 de ani, inginerul s-a recăsătorit cu renumita actriţă Elvira Godeanu. Anca Costa Foru, mezina familiei Prager, povestește efectul regenerator pe care l-a avut cununia cu steaua Teatrului Național. „Ea i-a oferit o existenţă socială care îl punea în valoare, spectacole, deplasări şi nu în ultimul rând un interior primitor. I-a asigurat o bătrânețe echilibrată, autonomă și plăcută, de care puțini se bucură și indubitabil i-a prelungit viața”.

Casa din Piaţa Quito a fost evacuată de toţi locatarii şi introdusă în circuitul vilelor de protocol din cartierul Dorobanţi în 1961. Astăzi, adăposteşte Ambasada Siriei.

COMPARAT CU BANCA NAŢIONALĂ
Impresionanta operă a unui muritor

Emil Prager a construit Palatul Regal al României, Palatul Foişor din Sinaia, Palatul Ministerului de Interne, Academia Militară, Biblioteca Universitară din Iaşi, Spitalul Elias. A refăcut, fără să ceară vreun ban de la stat, cupola Ateneului Român, distrusă în război. A construit catedrala din Hunedoara, calea ferată dintre Ploieşti şi Târgovişte, un tronson feroviar între Bumbeşti şi Livezeni, fabrica de cauciucuri de la Floreşti, termocentrale, ţesătorii, silozuri, şosele în Ilfov, Argeş, Prahova şi Bacău.
A fost primul inginer care a ridicat o biserică de la locul ei, elevând-o pentru lucrările de amenajare a unor lacuri. A proiectat structura din beton armat a Muzeului Ţăranului Român, pe cea a sediului ziarului „Universul” şi pe cea a Şcolii de Arhitectură Ion Mincu.
A construit zeci de vile şi blocuri, hoteluri, clădiri de birouri sau imobile colective de lux. Când le dădea în folosinţă, se semna pe ele, ştanţându-le – pe zidul de la stradă, la nivelul unui stat de om, solemn, în verzale – „PRAGER”.

Guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, îşi aminteşte cum a fost portretizat Prager, în 1978, la aniversarea vârstei de 90 de ani, de către profesorul inginer Alexandru Gheorghiu: „Numele de Prager era o garanţie atât pentru beneficiari, cât şi pentru furnizori. A contracta cu dânsul reprezenta o certitudine de îndeplinire corectă şi în cele mai bune condiţii a obligaţiilor asumate. Printre furnizori circula o vorbă: «Inginerul Prager este ca Banca Naţională»”.

ULTIMUL RISC
Operaţia de glaucom

În al zecelea deceniu de viaţă, lui Prager a început să i se stingă vederea. Era vivace, sănătos, lucid, curios şi activ din fire, şi-l necăjea faptul că nu-şi prea mai putea folosi ochii. Toţi apropiaţii l-au sfătuit să refuze o intervenţie chirurgicală, dar el n-a vrut să-i asculte. „Tu eşti constructor şi ştii că, în viaţă, trebuie să şi rişti. Vreau să fac operaţia asta”, i-a spus Prager lui Noica.
Un doctor de la Spitalul Militar l-a operat de glaucom, iar mâinile oftalmologului au fost ultimele umbre pe care Prager le-a văzut pe lumea asta. A ieşit din spital complet orb, pe o vreme aspră, în toamna lui 1984. A murit în prima zi a lunii februarie din 1985. Avea 96 de ani şi, până ca el să-i contrazică, toţi îl crezuseră în stare să prindă secolul.

INTERVIU

Fostul ministru Nicolae Noica, autorul primei monografii dedicate inginerului Emil Prager, vorbeşte pentru EVZ despre cum se derulau licitaţiile publice între războaie.

Ionuţ Stănescu: Din cartea dumneavoastră reiese că antrepriza lui Emil Prager câştiga multe licitaţii pentru executarea unor lucrări publice. Cerea întotdeauna preţuri mai mici decât alţii?

Nicolae Noica: M-a interesat şi pe mine aspectul licitaţiilor din perioada interbelică. Ceea ce merită notat e că, la licitaţii, se venea doar pe bază de invitaţii. Nu venea toată lumea. Erau firmele lui Prager, Tiberiu Eremia – un mare inginer, Ioanovici, Ciulei – tatăl regizorului Liviu Ciulei etc. Vreo şase-şapte, în total. Între ofertele lor să ştiţi că nu erau diferenţe mai mari de 7-8 la sută. Nu se dădeau tunuri ca acum. Când eu eram la minister, rugasem nişte proiectanţi să antecalculeze costurile tuturor lucrărilor scoase la licitaţie. Îmi aduceau estimările într-un plic, iar plicul era deschis cu două ore înainte de licitaţie. Evitam, în felul ăsta, supraevaluările.
Treaba a funcţionat bine şase-şapte luni, până când numele proiectanţilor au fost aflate şi au început intervenţiile pe lângă ei, cum se întâmplă la noi, la români. Părerea mea este că, dacă statul ar urmări cu atenţie domeniul construcţiilor, n-ar mai exista deficit bugetar. Atât de mult se fură în construcţii…

– Atunci când construia clădiri private, monofamiliale, antrepriza lui Prager era mai scumpă?

– Nu. Practica aceleaşi preţuri ca şi la clădirile publice. Erau câţiva constructori care se luptau pe această piaţă şi ţineau cont de preţurile cerute de fiecare dintre ei. Majoritatea clădirilor din acele vremuri sunt făcute de Prager, Ciulei şi Ioanovici.

– A căzut până acum vreun bloc ridicat de Prager?

– Nu.

– Prager pare să fi avut reflexul parametrizării întregii sale vieţi. În jurnalul din care aţi publicat mai multe pagini, adolescentul nota cele mai banale amănunte ale unei excursii: că băuse ceai, că nu dormise liniştit. A ţinut un astfel de jurnal toată viaţa?

– Acesta nu era doar obiceiul lui. Era al tuturor elevilor Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele, care aveau caiete de desen. Restul însemnărilor ţinea de caracterul fiecăruia. În 1984, când l-am cunoscut, am rămas surprins de câte lucruri aflase despre mine. Îl anunţasem că vreau să îl întâlnesc şi se informase imediat cine sunt. Era o persoană foarte meticuloasă.
Îmi povestea că, în 1929-1930, în Europa, apăruseră pompele de beton, care, ca noutate, îţi permiteau să torni cimentul la înălţime. Chiar atunci, el trebuia să toarne planşeul unei bănci, iar o astfel de pompă i-ar fi fost foarte utilă. Ca să aducă o pompă în ţară, a dezmembrat- o şi a transportat-o, în cufere, cu Orient Expressul. Cu ajutorul ei, a terminat lucrarea într-o săp tămână, în loc de-o lună.

– Scrieţi că a fost consultat de autorităţi după 4 martie 1977. A fost solicitat şi pentru vreunul dintre „marile proiecte” ale socialismului?

– Din 1950 până în 1978, la 90 de ani, când s-a pensionat, el a fost consilier la Ministerul Energiei Electrice. Toate marile lucrări, de baraje, termocentrale, hidrocentrale – lucrări mai dificile – au beneficiat de asistenţa lui.

– Termenele de execuţie în care antrepriza lui Prager reuşea să se încadreze acum 80 de ani par astăzi nişte provocări ale viitorului.

– Acum, constructorii trag de timp din diverse motive. Prager ridica un etaj la două săptămâni. Cu finisaje şi instalaţii ajungea la un an, un an şi jumătate. Doar în cazul clădirilor mari, complexe, cu şapte-opt niveluri, avea nevoie de mai mult. Să zicem, doi ani.

– Aţi publicat doar o parte din documentele pe care vi le-a înmânat. Intenţionaţi să le publicaţi şi pe celelalte?

– Am publicat, în această carte, doar ce-am considerat esenţial, de interes pentru cititorul obişnuit. Mai sunt vreo trei bibliorafturi cu tot felul de documente. Ar merita, la un moment dat, pentru specialişti, să fie publicate toate lucrările lui, cu detalierea problemelor tehnice.

ATUNCI ŞI ACUM

Printre furnizori circula o vorbă: „Inginerul Prager e ca Banca Naţională” (Alexandru Gheorghiu, profesor).
„Dacă statul ar urmări construcţiile, n-ar mai exista deficit bugetar. Atât de mult se fură în construcții…” (Nicolae Noica, fost ministru).

MONOGRAFIE
Albumul „Emil Prager, un model”

Prima şi unica monografie dedicată lui Emil Prager a fost scrisă de fostul ministru al lucrărilor publice Nicolae Noica, profesor de istoria construcţiilor. Volumul, intitulat Emil Prager, un model, a fost tipărit mai întâi la Editura Maşina de scris (2004), fiind reeditat anul trecut de Editura Vremea (foto). Prefaţa cărţii este semnată de guvernatorul BNR, Mugur Isărescu.

Nicolae Noica povesteşte că l-a cunoscut pe Prager în martie 1984, când l-a căutat să-i ceară amănunte despre o premieră din istoria construcţiilor româneşti: Spitalul Brâncovenesc, la care se utilizase, întâia oară, în 1904, betonul armat. Spitalul era în curs de demolare în 1984 – făcând loc Casei Poporului, iar Noica a mers pe ruinele lui şi a luat două grinzi de beton pe care să le studieze. Peste o jumătate de an, şi-a prezentat concluziile la un simpozion al Academiei Române. În semn de simpatie, Prager i-a înmânat mai multe dosare cu însemnări autobiografice, fotografii şi evocări ale unor constructori şi arhitecţi cu care fusese contemporan – documente pe care se bazează cartea tipărită în 2004.
Volumul mai cuprinde elogii aduse lui Prager de colegi de breaslă şi se încheie cu un cuvânt al fiicei celei mici a inginerului. Anca Costa Foru, 83 de ani, este absolventă de Filologie și a lucrat toată viața ca cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române și la Muzeul Literaturii Române. (articol şi interviu realizat de Ionuţ Stănescu, SURSA: evz.ro Vineri, 11 Februarie 2011.)