Ioan Piso despre „dosarul” Roşia Montană

Fragment dintr-un interviu publicat în Cotidianul.ro

Profesor doctor Ioan Piso:
„Ticăloşii implicaţi în afacerea Roşia Montană trebuie să plătească!”

Marcel Bărbătei: Avem de-a face cu o nouă abordare în „dosarul” Roşia Montană?

Ioan Piso: Cred că noua situaţie ne dă un moment de respiro, fiindcă cei care au venit la putere – în timp ce se aflau în opoziţie – printre alte lucruri criticau şi angajamentul abuziv al fostei puteri privind exploatarea cu cianuri de la Roşia Montană. Eu nu zic că suntem absolut stăpâni pe situaţie, nu, nici pe departe, pentru că au existat nişte declaraţii imprudente, dar este foarte greu să se mai deruleze acest proiect…
Dar eu nu în politicieni îmi pun speranţa în primul rând, ci într-o societate informată. (…)

Sunt fiu de miner, cunosc bine problemele oamenilor de acolo. E normal, minerii vor să facă ceea ce ştiu ei cel mai bine, însă cred că aurul trebuie exploatat printr-o tehnologie alternativă, pentru a nu ne distruge zona şi patrimoniul de o valoare inestimabilă. (…)

Eu am fost în Spania, la minele romane de aur de la Las Medulas, unde peisajul este încântător, dar nu au decât o galerie amărâtă de vreo două-trei sute de metri, iar pentru vizitarea ei plăteşti 4 euro, şi vin milioane de turişti anual; or, la noi există zeci de kilometri de galerii romane, multe încă nedescoperite şi aşezări de suprafaţă care nu au fost săpate…
(Interviu realizat de Marcel Bărbătei)
Citiţi interviul integral pe Cotidianul.ro

Pietrele tăcute ale istoriei noastre

Excursie de o zi în ţinutul de vis al Ţării Haţegului
Fotoreportaj de Grigore Roibu

Biserica din Densuș (Foto Grigore Roibu)

Biserica din Densuș (Foto Grigore Roibu)

În momentul când te saturi de aberaţiile spuse zilnic de politicienii noştrii, care ne transmit mesaje despre reforma statului prin reduceri de cheltuieli şi disponibilizări folosind o parte dintre canalele de televiziune, poţi merge, aşa cum des merg şi eu, cel puţin o dată în fiecare an, într-o excursie de o singură zi prin Ţara Haţegului.

Biserica din Densuș (Foto Grigore Roibu)

Biserica din Densuș (Foto Grigore Roibu)

Cu siguranţă, dacă eşti pentru prima dată în acest ţinut o singură zi este puţin pentru a vizita monumentele aflate aici. Fără să exagerez, Ţara Haţegului este o regiune în care poţi spune că „păşeşti pe urmele strămoşilor”. Distanţele sunt scurte plecând din cele două municipii ale judeţului, Deva şi Hunedoara, dar informaţiile acumulate pot deveni la un moment dat obositoare. Nu o să prezint în continuare decât o parte dintre monumentele şi locurile ce pot fi admirate în Ţara Haţegului, locaţii pe care le-am vizitat într-o excursie de o singură zi.
Învăluită în lumina enigmatică a misterelor peste care s-au scurs anii istoriei, Ţara Haţegului, situată în sud-vestul Transilvaniei, județul Hunedoara, cuprinde depresiunea cu același nume şi așezările situate pe cursul superior al râului Strei, până la vărsarea acestuia în Mureș. Nu există regiune în România, având un perimetru atât de restrâns, în care toate etapele istoriei noastre să se dezvăluie călătorului cu poveştile şi legendele ei.

 Samizegetusa Ulpia Traiana Augusta - Forumul (Foto Grigore Roibu)

Samizegetusa Ulpia Traiana Augusta – Forumul (Foto Grigore Roibu)

La limita vestică a Țării Hațegului se află Porțile de Fier ale Transilvaniei (anticul Tapae), locul unde s-a desfășurat bătălia decisivă dintre daci și romani. Dacă vechea capitală a Daciei preromane se situa în Munții Orăștiei, la o altitudine de 1.200 de metri, Sarmizegetusa romană era amplasată pe un teren de șes, în bazinul Hațegului, la cota de 531 de metri. Construită ca oraş în Dacia romană de primul guvernator al provinciei, Terentius Scaurianus, între anii 108 – 110, în timpul domniei împăratului Hadrian, noua ctitorie va purta epitetul de metropolis.Oraşul a cunoscut o intensă şi permanentă dezvoltare urbană fiind centru politic, economic, militar, religios şi administrativ al Daciei.

 Samizegetusa Ulpia Traiana Augusta - Amfiteatrul (Foto Grigore Roibu)

Samizegetusa Ulpia Traiana Augusta – Amfiteatru (Foto Grigore Roibu)

 Samizegetusa Ulpia Traiana Augusta - Amfiteatru, reconstituire luptă cu gladiatori (Foto Grigore Roibu)

Samizegetusa Ulpia Traiana Augusta – Amfiteatru, reconstituire luptă cu gladiatori (Foto Grigore Roibu)

În centrul oraşului, în jurul pieţei principale pavate cu lespezi de calcar, denumită Forul lui Traian, există Palatul Augustaliilor şi clădiri administrative sau locuinţe particulare, iar în afara zidului de incintă s-au descoperit temple, edificiul termal, vestigiile unor vile suburbane şi ale amfiteatrului roman (singura arenă descoperită pe teritoriul Daciei romane). Pentru mulţi vizitatori, primul contact cu situl arheologic de la Samizegetusa Ulpia Traiana Augusta poate lansa verdictul: „am străbătut atâta drum pentru a vedea nişte pietre”. Imperiul Roman cu ale sale fastuoase deschideri a apus pentru totdeauna. Azi, în situl arheologic nu mai există decât nişte basorelieuri, inscripţii în limba latină, rămăşiţe de coloane şi urme a unor fântâni sau băi ce au fost decorate cu mozaic, mărturii a unui nivel al civilizaţiei care cu greu ar putea fi atins de populaţia din zonă chiar şi în secolul al XXI-lea. Ruinele de la Ulpia Traiana ar vorbi despre trecut dacă ar fi puse în valoare. Arheologii fac eforturi imense pentru a reda ceva din imaginea oraşului de altă dată cu fonduri infime. Pietrele de aici vorbesc acum doar prin traducerea semnificaţiei lor în cuvinte. Ioan Piso, care recent a descoperit un fragment de frescă din veacul al II-lea, şi Dorin Alicu, arheologi ce au continuat munca de cercetare al lui Constantin şi Hadrian Daicovici, se străduiesc să conserve această pagină a istoriei noastre, ajutând vizitatorii să-şi închipuie, măcar pentru o clipă, nivelul de trai a unei civilizaţii apuse acum 2000 de ani.

 Samizegetusa Ulpia Traiana - Fragment de frescă (Foto Grigore Roibu)

Samizegetusa Ulpia Traiana – Fragment de frescă (Foto Grigore Roibu)

Dacă doriţi să cumpăraţi păstrav proaspăt, la aproximativ 5 kilometri de la Sarmizegetusa, puteţi face acest lucru la păstrăvăria din Zeicani. Peştele nu este comercializat tot timpul anului, aşa că dacă mergeţi într-o perioadă când acesta nu are dimensiunea standard pentru vânzare va trebui să vă mulţumiţi cu priveliştea minunată a locului şi o vizită a taberei de sculptură care se află în incinta păstrăvăriei.

???????????????

Păstrăvăria din Zeicani (Foto Grigore Roibu)

Păstrăvăria din Zeicani (Foto Grigore Roibu)

Ţara Haţegului este, poate, cea mai mult cunoscută zonă pentru bisericile de piatră datând din veacul al XIII-lea şi al XIV-lea. La aproximativ 10 kilometri de oraşul Haţeg se află cea mai mediatizată biserică din această zonă, numită de mulţi o „bijuterie arhitectonică a României”. Monumentul stârneşte admiraţie, uimire şi lansează în acelaşi timp o serie de întrebări prin forma stranie, zveltă şi maiestoasă, care încalcă orice regulă a arhitecturii. Unii spun că ar fi fost ridicată pe ruinele unui edicifiu precreştin din Dacia. Alţii cred că a fost zidită pe fundaţia unui templu închinat zeului Marte. O parte dintre cercetători afirmă că biserica a fost iniţial un mausoleu închinat generalului Longinus Maximus, ucis de daci. Virgil Vătăşeanu spune că edificiul datează din ultimul sfert al secolului al XIII-lea. Cert este că biserica Sfântul Nicolae din Densuş este una dintre cele mai vechi lăcaşe de cult din România în care se mai ţin slujbe. Construcţia este una bizară, aşa cum am mai spus, edificiul fiind construit din blocuri masive de piatră şi marmură, folosind coloane romane pe post de contrafort şi, mai mult, este decorată cu statui culese de la fosta colonie romană Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.

Biserica Sfântul Nicolae din Densuş (Foto Grigore Roibu)

Biserica Sfântul Nicolae din Densuş (Foto Grigore Roibu)

George Călinescu o descrie astfel: „Un mic stâlp din cei patru care susţin îngusta turlă e o stelă romană purtând numele Longinus. E o marmură cu o inscripţie elegantă, luminoasă, frumoasă precum o statuie. Ascunsă în umbră, abia luminată de câteva şuviţe de soare venind pe nişte ferestruici… face impresia unei opere divine furată de genii nocturne”.
S-au făcut cercetări amănunţite care au dovedit că pereţii naosului şi cel al altarul sunt mai vechi de secolul al XIII-lea, biserica fiind reconstruită pe ruinele alteia. În anul 1789, preotul Simion din Piteşti pictează tâmpla, iar în 1847, 1889 şi 1990 biserica suportă numeroase reparaţii, fiind restaurată între anii 1961-1963.

Biserica Sfântul Nicolae din Densuş (Foto Grigore Roibu)

Biserica Sfântul Nicolae din Densuş (Foto Grigore Roibu)

O altă locaţie care nu trebuie eliminată din traseu este cea din satul Suseni, la intrarea pe valea Râușorului, unde se află cetatea şi biserica Colț. Complexul datează de la începutul veacului al XIV-lea, când a fost ctitorit de cneazul Cândea. Ulterior, Cândea a trecut la religia catolică și și-a schimbat numele în Kendeffy.

Biserica Colț (Foto Grigore Roibu)

Biserica Colț (Foto Grigore Roibu)

Datorită aspectului cetății și toponimiei locurilor, se presupune că acesta ar fi sursa de inspirație a romanului „Castelul din Carpați” de Jules Verne. La sfârșitul anului 2008, ansamblul format din locuinţa din Suseni a familiei Cândea, biserica din vale şi cetatea se aflau într-o stare accentuată de degradare, fiind practic lăsate în ruină. Cetatea, construită în jurul anului 1280, cocoţată în vârful unei stânci pentru a străjui drumul din vale, este şi acum tot o ruină. Biserica, acum renovată, a fost folosită până nu demult ca adăpost pentru vite. Construit între anii 1310-1315, lăcaşul de cult se remarca prin amplasarea unui turn peste altar şi prin resturile de pictură murală din interior. Edificiul a fost construit cu elemente caracteristice bisericilor din zona Haţegului: acoperiş piramidal al turnului din piatră, contraforturi şi arce din piatră făţuită. Pictura interioară a fost realizată în jurul anului 1350, de acelaşi pictor Ştefan care a pictat şi Bisericile din Ostrov şi Densuş. Din punct de vedere tehnic, pictura este cu totul originală: fresca neagră, care constituie suportul acesteia fiind armată cu coaja de copac, ace de brad, sâmburi de cireş sălbatic şi nu cu păr de capră, aşa cum se obişnuia.

Palatul kendoffi din Sântamarie Orlea (Foto-Grigore Roibu)

Palatul Kendoffi din Sântămărie Orlea (Foto-Grigore Roibu)

Drumul din Suseni, la fel ca şi cel din Brazi, a localităţii Râu de Mori sunt cele care te duc spre Parcul Naţional Retezat, un tărâm a cărui farmec aparte este dat de piscurile semeţe şi lacurile alpine. Barajul de la Gura Apelor are o înălţime de 168 de metri fiind construit din materiale locale: rocă, filtre şi argilă. Lacul principalul asigură captarea debitelor Râului Mare şi a cursurilor de apă din Retezat pentru salba de 10 hidrocentrale dispuse spre Haţeg. Despre Rezervaţia Naturală Retezat voi vorbi, însă, cu altă ocazie. Coborând cei aproximativ 20 de kilometri de drum, în mare parte asfaltat, de la Gura Apelor până în satul Clopotiva, găseşti un loc care nu trebuie ratat la ora prânzului. Restaurantul de la Clopotiva oferă un moment de relaxare cu mâncare diversă şi de calitate, la preţuri acceptabile.

Gura apelor (Foto Grigore Roibu)

Gura apelor (Foto Grigore Roibu)

Îndreptându-ne spre oraşul Haţeg vizităm Biserica din Sântămărie Orlea care a aparţinut tot familiei Cânde. Edificiul a fost construit în stil romanic târziu, între anii 1270 şi 1280, pentru a deservi o comunitate de colonişti catolici, apoi, pentru câteva sute de ani, până în 1555, biserica a aparţinut creştinilor ortodocşi care au pictat-o în stil bizantin, iar acum aparţine cultului reformat. Celebra familie Kendeffi este cea care a adăugat frescele Apostolilor din Sfântul Altar şi Răstignirea de pe peretele estic, o fereastră gotică la primul nivel al turnului şi au înălţat un balcon pe peretele vestic, de unde asistau la slujbele religioase. Interiorul bisericii din Sântamarie Orlea conserva un vast ansamblu de pictură murală, de o valoare excepţională, frescele datând din mai multe etape, îmbinând stilul bizantin cu cel italian. În secolul al XVI-lea biserica şi enoriaşii ei trec la calvinism. În aceasta perioadă picturile murale au fost acoperite cu var. În anul 1912 frescele au fost scoase complet la lumină, iar ceva mai recent, în 1954, s-au efectuat lucrări de restaurare.

Biserica din Sântamarie Orlea (Foto Grigore Roibu)

Biserica din Sântămărie Orlea (Foto Grigore Roibu)

Biserica din Sântamarie Orlea - interior, cea mai veche frescă din Transilvania (Foto Grigore Roibu)

Biserica din Sântămărie Orlea – interior, cea mai veche frescă din Transilvania (Foto Grigore Roibu)

Castelul Cândeştilor, aflat chiar în apropierea bisericii, este menţionat documentar de la 1363, iar actuala construcţie, în stil baroc, datează din anul 1782. Castelul a fost retrocedat şi acum este hotel, având un restaurant care, din păcate, arată jalnic.

Geoparcul dinozaurilor Ţara Haţegului este o arie protejată, de interes naţional, care beneficiază de un patrimoniu natural şi cultural unic în lume, asigurând protejarea siturilor cu resturi fosile de dinozauri pitici. Autorul descoperirilor de la Sânpetru este Franz Nopcşa (1815-1904). Pe lângă descoperirea dinozaurilor pitici, o altă descoperire paleontologică importantă este cea a unui grup de reptile zburătoare ce au trăit în aceeaşi perioadă cu dinozaurii.
În 2011, Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului a fost inclus în clasamentul celor mai bune 7 poteci tematice din România, pentru traseul Valea dinozaurilor.

Muzeul dinozaurilor pitici din Sântpetru (Foto Grigore Roibu)

Muzeul dinozaurilor pitici din Sântpetru (Foto Grigore Roibu)

Cu o suprafaţă de 40 ha, situată în apropierea oraşului Haţeg, Pădurea Slivuţ reprezintă un ecosistem natural care, din anul 1958, a creat o rezervaţie de zimbrii, acesta fiind primul loc de pe teritoriul României unde zimbrul european şi-a făcut apariţia.

Rezervația de zimbri de la Hațeg (Foto Grigore Roibu)

Rezervația de zimbri de la Hațeg (Foto Grigore Roibu)

Cu toată oboseala unei zile pline de aventuri, îndreptându-ne spre casă, nu puteam rata în periplul nostru de o zi un ultim obiectiv, o biserică construită la sfârşitul veacului al XIII-lea – Biserica din Strei. Mai puţin mediatizată, aflată la intersecţia drumului dintre Simeria şi Hunedoara, Biserica din Strei este un monument de arhitectură transilvană în stil romano-gotic adaptat local. Este construită din piatră brută pe ruinele unei aşezări romane de tip „villa rustica” ale cărei anexe sunt vizibile şi azi. Încăperea interioară este pavată cu ajutorul cărămizilor romane, are turn-clopotniţă pe faţda de vest, nava este scurtă cu plafon de scânduri şi altarul dreptunghiular, boltit în cruce pe nervuri. Pictura murală interioară datează de la sfârşitul veacului al XIV-lea fiind atribuită pictorului Grozie, menţionat într-o inscripţie pe zidul bisericii.

Biserica din Strei (Foto Grigore Roibu)

Biserica din Strei (Foto Grigore Roibu)

Sunt locuri în care doreşti să revii mereu şi unul dintre acestea este Ţara Haţegului. Este un ţinut care îşi lasă adânc amprenta în sufletul tău şi, pur şi simplu, vrei să revii, poate pentru a asculta din nou liniştea de aici şi pentru a te reîntâlni cu pietrele tăcute ale istoriei noastre. Fotoreportajul de faţă nu şi-a propus o prezentare a istoriei locului, ci este mai degrabă o invitaţie la o călătorie care cu aproximativ 15 litri de benzină în rezervorul maşinii, dacă sunteţi în Deva sau Hunedoara, o puteţi face. Istoria acestor obiective şi tradiţiile zonei, unde lumina soarelui se află în umbra munţilor Retezat, nu pot fi transmise prin cuvinte şi imagini, ci trebuie căutate şi descoperite. (Grigore Roibu)

Imaginile sunt realizarte de-a lungul a mai multor excursii prin Țara Hațegului.

Ioan Piso reacţionează

Ioan Piso reacționează
la destituirea sa pentru a patra oară

Actualitate
(vezi şi Un arheolog român se apără de ministrul Culturii din 10 mai 2011)

Astăzi, 8 iulie 2011, am fost destituit pentru a patra oară din funcţia de director general al Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, de data aceasta de către dl ministru Kelemen Hunor (Ordin nr. 203/08.07.2011). Fusesem numit tot de dl ministru Kelemen Hunor prin Ordinul nr. 208/09.03.2010 în urma câştigării proceselor, inclusiv la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Trebuie precizat că dl ministru nu s-a conformat întru totul deciziei judecătoreşti, deoarece a refuzat să încheie cu mine un contract de muncă. De-abia după încheierea unui contract de muncă şi după expirarea acestuia puteam fi demis de Ministerul Culturii. Eu am rămas în continuare cu cartea de muncă la Universitatea „Babeş-Bolyai”. Din martie 2010 încoace am căutat să vindec rănile profunde pricinuite muzeului în perioada de un an şi jumătate în care fusesem dat afară. Muzeul ajunsese în proces cu Universitatea „Babeş-Bolyai” pentru clădire şi riscă să o piardă. Asanarea depozitelor s-a făcut prost şi incomplet, iar umiditatea a crescut în loc să scadă. La înlocuirea acoperişului au fost puse planşee de beton fără o expertiză şi o consolidare a clădirii. Rezultatul constă în avarierea gravă a structurii de rezistenţă. Am cerut tuturor autorităţilor sprijin pentru ca muzeul să obţină o clădire reprezentativă în centrul Clujului. Am protestat împotriva desfiinţării tuturor expoziţiilor din clădirea muzeului. Am protestat în modul cel mai vehement împotriva contractului fraudulos în valoare de 13 mil. de euro încheiat cu firma Artex SA şi din care au fost achitate fără nici o justificare legală 1,7 mil. de euro.

Un singur lucru a fost făcut bine, şi anume faţadizarea, pentru care banii au fost avansaţi de primărie. Acum dl ministru refuză să-şi dea acordul pentru restituirea banilor către primărie, care s-a simţit obligată să ne dea în judecată. Am susţinut tot timpul că Ministerul Culturii are o mare vină pentru loviturile primite de această mare instituţie de cultură a ţării. Dl Kelemen Hunor nu a călcat niciodată pragul muzeului din Cluj, din simplul motiv că nu-l interesează. Vina principală pentru avarierea clădirii o poartă proiectul pentru acoperiş, în care nu au fost prevăzute expertizarea şi consolidarea aripii vechii. Or, proiectantul, dl. Prof. Szabó Bálint, este întâmplător tatăl dnei Csilla Hegedüs, consiliera personală a dlui ministru, şi nu poate accepta critici. Pe de altă parte, dl ministru Kelemen Hunor şi-a asumat contractul cu firma Artex încheiat sub predecesorul său, declarând că nu au fost sesizate ilegalităţi. În 6 iulie am convocat firma Artex SA pentru data de 27 iulie la o conciliere directă pentru recuperarea sumei de 1,7 mil. de euro (7 mil. de lei). Răspunsul a venit cu două zile mai târziu prin destituirea mea. Pierderea acestor bani de către cineva a cântărit mai greu decât riscurile destituirii mele. Bineînţeles că voi contesta acest act, iar dl ministru Kelemen Hunor nu are nici o şansă de a câştiga următorul proces împotriva mea.
Ioan Piso

SURSA: Cotidianul.ro

Un arheolog român se apără de ministrul Culturii

Ioan Piso este profesor la Universitatea din Cluj-Napoca. Între anii 1990-1991, a predat istorie romană la Universitatea din Viena; a fost director de studii la Sorbona şi face parte din numeroase organizaţii ştiintifice internaţionale. Domenii de competenţă: Istoria şi arheologia Daciei Romane. Sub conducerea sa o echipă de arheologi de la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei a descoperit Capitoliul, cel mai important templu din Dacia Romană, monument unic în România, aflat pe şantierul arheologic de la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Profesorul Ioan Piso a fost repus a treia oara în funcţia de director al Muzeului de Istorie al Transilvaniei, decizia fiind luata pe 9 februarie 2010 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. El o acuză pe actualul director interimar, Viorica Crişan, că ar fi implicată în repetatele sale demiteri.

Conferinţă de presă a profesorului Ioan Piso

Regret foarte mult că dl ministru Kelemen Hunor a făcut despre mine în public declaraţii lipsite de acoperire. Mă văd astfel silit să-i răspund tot în public, dar cu siguranţă mai bine documentat.
Iată una dintre declaraţiile dlui ministru: „Nu avem un contract de management cu actualul director, Ioan Piso, (…), de altfel, până când nu ştim care este angajamentul minimal nu am cum să dau bani, după aceea Curtea de Conturi mă ia la întrebări”. Eu am fost reinstalat în funcţie prin ordinul nr. 208/9.03.2010 al ministrului culturii, obligat să pună în executare decizia nr. 642/09.02.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 7287/2/2008. Punerea în executare a unei decizii judecătoreşti trebuie să se facă cu deplină bună credinţă, iar în cazul meu asta nu se putea fără ca ministerul să semneze imediat cu mine contractul de management. Este inutil să mai precizez că în acest domeniu iniţiativa trebuie să o aibă ordonatorul principal de credite, în cazul nostru Ministerul Culturii. Îşi închipuie cineva că eu ar fi trebuit să-l invit pe dl ministru la muzeu pentru a semna contractul cu mine? Tocmai refuzul sistematic al ministerului de a reînnoi cu mine, începând din 2005, contractul de management l-a adus în situaţia de a pierde toate procesele. De ce am fost refuzat? Fiindcă un contract trebuie respectat, or ministerul a vrut de fiecare dată să mă dea afară de a doua zi.

Să nu ştie dl ministru cum funcţionează propria-i instituţie? În 10 februarie a. c. am fost primit în audienţă de dna Mihaela Ioana Kajtor, secretarul general al ministerului, adică al doilea personaj, ca importanţă, din minister. Dânsa a fost cea care a deschis discuţia. Cu un ton foarte amabil mi-a zis că mi-a studiat dosarul şi a constatat că ministerul a procedat ilegal netrimiţându-mi spre semnare contractul de management. M-a asigurat însă că în următoarele două sau trei zile mi-l va trimite. Dacă, în ciuda insistenţelor mele, nu mi l-a trimis nici până acum, înseamnă că a fost împiedicată să o facă. Prin urmare, s-ar putea ca dl ministru să aibă dreptate atunci când se teme de Curtea de Conturi. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar constata că, în lipsa unui contract de management, salariul meu a fost plătit ilegal? Nu eu ar trebui să-l returnez, ci dl ministru. Logica dlui ministru este însă paradoxală. Deşi poartă toată vina nesemnării contractului de management, susţine că în lipsa acestuia nu-i mai poate da bani muzeului din Cluj.

Să cităm mai departe din revelaţiile dlui ministru: „Cu tot respectul pentru dl Piso (…), trebuie cu toţii să înţelegem, timpul trece peste noi şi trebuie să ştii să faci pasul înapoi, nu pentru interesul tău propriu, dar pentru interesul unui muzeu de o importanţă deosebită”. Este un sfat aproape părintesc şi îl asigur pe dl ministru că nu mă tem de pensionare şi că, dacă muzeul s-ar fi aflat într-o stare satisfăcătoare, aş fi plecat de mult. Ar fi fost în interesul meu, fiindcă am numeroase proiecte ştiinţifice în derulare şi numeroase invitaţii în străinătate, pe deasupra nu m-ar mai înjura nimeni pe internet, iar miniştrii culturii m-ar scuti de remarcile lor în conferinţele de presă. Fiindcă veni vorba, i-am identificat pe laşii care mă insultă pe internet şi îi voi chema în instanţă. Nu pot însă să nu observ că incompetenţa şi competenţa nu sunt neapărat legate de vârstă. Am văzut nu numai bătrâni, ci şi destui tineri tâmpiţi, iar dacă aveţi îndoieli, rememoraţi, vă rog, lista oamenilor noştri politici. Numai că, în condiţiile luptei fără scrupule de la noi pentru putere şi pentru resurse, chiar şi vârsta, în cazul meu de 66 de ani, poate fi folosită drept pretext pentru înlăturarea celor indezirabili.

În acel an şi jumătate în care fusesem dat a treia oară afară de minister, muzeul a fost făcut praf. A rămas fără nici o sală de expoziţie, mobilierul aflat pe inventarul muzeului a fost aruncat, asanarea depozitelor a fost prost făcută, au fost puse planşee de beton fără o expertiză prealabilă a clădirii şi ca urmare au crăpat pereţii, clădirea a ajuns inutil în litigiu, a fost încheiat un contract halucinant cu firma Artex în valoare de 13 mil. de euro, iar din aceştia au fost plătite 1,7 mil. de euro, practic pentru un album. Pentru toate acestea acuz în primul rând ministerul, pe care-l apucă frisoanele la vederea unui om cu spinarea dreaptă. Dacă eu aş fi făcut măcar una dintre greşelile enumerate mai sus, mi-aş fi dat de îndată demisia, iar dacă eu aş fi fost cel care a încheiat contractul de 13 milioane, m-aş fi oferit poliţiei să-mi pună cătuşele. Ce observăm însă? Dl ministru mă ameninţă cu pensionarea, fără a fi dat nici un exemplu de prost management din partea mea a instituţiei, în vreme ce adevăraţii vinovaţi nu au fost atinşi nici măcar cu o adiere. Încă din martie 2010 i-am propus dlui ministru o nouă organigramă şi i-am cerut să organizeze un concurs pentru posturile de directori adjuncţi. Era dreptul meu să cer o echipă cu care să pot conduce instituţia. Ca de obicei, nu am primit nici un răspuns. Este deci foarte clar către cine se îndreaptă preferinţele ministerului. Mai este acest muzeu în stare să suporte un regim ca acela din vremea debarcării mele? Cred că nu şi, prin urmare, nu plec de aici până nu am siguranţa că muzeul va ajunge pe mâini bune.

Aţi văzut în ce hal am regăsit eu muzeul. Ce aţi fi zis despre mine, dacă mi-aş fi luat salariile restante şi aş fi plecat, de pildă la Universitatea din Viena, unde am fost din nou invitat să ţin cursuri? Dimpotrivă, am încercat să vindec unele dintre rănile instituţiei şi să restabilesc domnia legii. În ultimele săptămâni duc o adevărată bătălie cu ministerul, care a decis că edificiul se află într-o stare bună. Am înţeles presiunile la care este supus. Contractul cu Artex-ul este încheiat pentru această clădire şi nu pentru una nouă.

Îl citez din nou pe dl ministru: „trebuie să se rezolve litigiul cu Universitatea Babeş-Bolyai privind proprietatea clădirii, iarăşi nu putem investi legal într-o clădire care este în litigiu”. Cât timp clădirea a fost într-adevăr în litigiu, ministerul a investit în ea din greu, de pildă cele 1,7 mil. de euro în contul firmei Artex. La sfârşitul anului trecut am informat ministerul că am reuşit să ajung la un acord cu unversitatea în privinţa clădirii, iar litigiul a fost stins. Nu vi se pare ciudat că dl. ministru ignoră acest fapt? Îl citez în continuare pe dl ministru: „de aceea în acest an noi nu am putut aloca şi pentru că nu există un proiect aprobat pentru finanţarea clădirii, în acest moment nu pot să aloc nici un leu”. Mesajul este clar. Piso trebuie să se pensioneze, fiindcă oricum nu va primi nici un ban, iar pentru asta ne folosim de orice. De pildă, faţadizarea, frumos executată, tocmai a fost încheiată. Ea a fost plătită de primărie, care ne cere acum, pe bună dreptate, să semnăm un contract, prin care ne obligăm să restituim suma de circa 900000 de lei în 60 de tranşe. Pentru faţadizare eu însumi am cerut fonduri încă din 2007, iar apoi în repetate rânduri. Ei bine, în ciuda insistenţelor, de jumătate de an încoace ministerul refuză să-şi dea acordul pentru returnarea banilor către primărie, iar muzeul nu poate încheia contractul. Scopul este, bineînţeles, acela de a-mi crea noi probleme. ştiţi în cât timp a făcut ministerul rost în decembrie 2009 de 1,7 mil. de euro (= 7 mil. lei) pentru firma Artex? În două saptămâni, iar asta fără ca suma să fi fost cuprinsă în buget!

În ultimul interviu dl ministru vorbeşte foarte frumos despre „interesul unui muzeu de o importanţă deosebită”. Dacă aşa crede, de ce nu i-a călcat niciodată pragul ca ministru? Din câte ştiu, este clujean, iar pentru întruniri politice vine aproape săptămânal la Cluj. Dacă ar fi venit la muzeu măcar odată, i-aş fi putut arăta sălile goale, zidurile crăpate şi albumul de proastă calitate pentru care instituţia pe care o păstoreşte a plătit 1,7 mil. de euro.
În privinţa proiectului cu firma Artex dl ministru a declarat următoarele: „Eu am avut dubii în 2010 în privinţa proiectului de 11 milioane de euro (de 13 mil. cu TVA, căci atâta urmează să plătească statul român, n.n.) pentru amenajarea Muzeului de Istorie a Transilvaniei. Au fost controale inclusiv de la poliţie, ANAF, Garda Financiară şi aceste rapoarte nu au stabilit lucruri ilegale”. Dl ministru vrea să ne spună că şi-a însuşit concluziile acestor organe de control şi că atât suma totală de 13 mil. de euro, cât şi suma de 1,7 mil. de euro plătite pentru un album sunt corecte. Dimpotrivă, dl ministru avea datoria de a-i urechia pe vinovaţi şi de a recupera suma de 1,7 mil. de euro plătită ilegal. Ar fi avut atunci destui bani şi pentru amenajarea muzeului din Cluj şi pentru cumpărarea la licitaţie a obiectelor rămase de la Emil Cioran. Dar organele de control chiar nu au constatat nimic ilegal? Într-o conferinţă de presă anterioară v-am prezentat din raportul Curţii de Conturi două pagini cuprinzând toate legile şi articolele de lege încălcate. Dl ministru se fereşte să amintească raportul nr. 116/S.A./13.05.2010 al Corpului de Control al Primului Ministru, privitor la contractul încheiat de muzeul nostru cu firma Artex, şi ale cărui concluzii sunt extrem de grave. Prin adresa nr. 1090/1.07.2010 i-am cerut personal dlui ministru acest raport. Citez: „Vă rog să mă înţelegeţi, Domnule Ministru, că din momentul numirii mele răspund personal de derularea contractului, ceea ce ar putea însemna semnarea în anul 2010 a unor facturi de peste 5,5 mil. euro, lucru pe care doresc să-l fac în cunoştinţă de cauză. În al doilea rând, corpul de control al primului ministru este unul dintre cele mai abilitate organe de control, iar cei interesaţi au dreptul să li se aducă la cunoştinţă concluziile sale. În al treilea rând, sunt implicaţi bani publici, situaţie în care transparenţa trebuie să fie maximă”. Ei bine, iarăşi am rămas fără răspuns.

Dl ministru afirmă că nici poliţia nu a găsit lucruri ilegale. Oare aşa să fie? Citez din adresa nr. 369.105/SF/30.08.2010 trimisă mie de Inspectoratul Judeţean de Poliţie Cluj: „Vă comunicăm că în urma verificărilor efectuate aspectele sesizate fac obiectul unui dosar penal”. Nu mă întrebaţi, nu ştiu mai mult, iar dacă aş şti, nu aş spune. Cum să nu ştie însă dl ministru de asta? Cine are cât de cât habar de modul în care funcţionează instituţiile statului, ştie că o asemenea informaţie îi este imediat trimisă ministrului de resort prin canale specifice. Numai că mai sunt 11 mil. de euro de achitat din contractul cu Artex-ul, iar cineva aşteaptă aceşti bani. Dl ministru nu vrea să rişte dezlegând baierele pungii, dar nici nu-şi foloseşte autoritatea spre a pune capăt abuzului. Declaraţia citată ar putea servi drept semnal adresat justiţiei ca s-o lase mai moale. În schimb eu, Ioan Piso, directorul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, îi cer cu toată vehemenţa justiţiei să-şi facă în cel mai scurt timp datoria şi să-i pedepsească atât pe vinovaţi, cât şi pe tăinuitorii acestora.

Sunt perfect conştient că pentru mine ziua bilanţului se apropie. În ciuda conflictelor cu primarul de atunci din cauza săpăturilor arheologie din Piaţa Unirii, perioada 1997-2000 a fost bună pentru muzeu, fiindcă am avut sprijinul total al Ministerului Culturii. Am cumpărat un teren în spatele muzeului şi a apărut perspectiva extinderii clădirii. Am prezentat publicului tezaurul, pentru prima oară după 140 de existenţă a instituţiei. Am organizat o frumoasă sală de expoziţii temporare, iar modernizarea expoziţiilor părea a continua. Am făcut din revista muzeului cea mai bună revistă de specialitate din ţară. Ar trebui să amintesc şi atmosfera frumoasă din Ministerul Culturii pe vremea dlui Ion Caramitru şi respectul cu care erau trataţi oamenii de cultură. Fiind el însuşi un adevărat om de cultură, dl Caramitru încerca să pună pe picioare cultura acestei ţări cu ajutorul oamenilor de cultură şi nu împotriva lor. A intervenit însă anul 2001, când ministerul a devenit mai interesat de afacerile de la Roşia Montană decât de bunul mers al culturii. M-am opus distrugerii monumentelor, naturii şi comunităţii de acolo, iar conflictul a devenit deschis. Contractul cu Artex-ul i-a fost sugerat muzeului de acelaşi minister, iar eu m-am opus cheltuirii abuzive a banului public. Începând din 2001 ministerul mi-a căutat tot timpul nod în papură şi a blocat financiar orice iniţiative ale mele, folosindu-se de cozi de topor din muzeu şi din presă. Am fost dat afară de trei ori şi tot de trei ori m-am întors. În total am lipsit trei ani. Pentru dezastrul de acum nu eu sunt cel vinovat. Recunosc însă că muzeul a avut de suferit material şi din cauza principiilor mele, iar asta îmi ridică o gravă problemă de conştiinţă. Totuşi, dacă în ultimii nu am fost lăsat să fac mai mult pentru muzeu, am luptat în schimb din răsputeri împotriva corupţiei sistemice, de care este bântuit şi Ministerul Culturii. Când voi pleca, o voi face cu conştiinţa că mi-am făcut datoria de cetăţean. Sper ca alţii să mă urmeze.

Prof. Ioan Piso
9 mai 2011
SURSA: cotidianul.ro