Ocupaţi Universităţile!

Gestul de protest împotriva sistemului educaţional defectuos din România – căruia i se va acorda 2% din PIB -, printr-o acţiune colectivă de ocupare a amfiteatrului Vasile Pârvan din Facultatea de Istorie, reprezintă un act de poziţionare lucid-radicală faţă de retorica austerităţii şi o formă de igienă morală necesară.

Transformarea învăţămîntului românesc într-o rablă căreia i se cere să arate ca un Mercedes de ultimă oră durează de ceva vreme şi contribuie, considerabil, la precarizarea conştiinţei civice şi la modelarea unui viitor sumbru.
În timp ce discursurile despre ce-ar trebui să producă universităţile abundă în „competenţe” şi „performanţe”, starea jalnică a sistemului de învăţămînt nu încetează să fie confirmată de măsuri aberante, de iniţiative care se contrazic unele pe altele şi de un dispreţ de proporţii, dacă ne gîndim la subfinanţarea progresivă. A monitoriza poliţieneşte un sistem fără a-l reforma şi a-l regenera financiar devine sinonim cu a-l devaloriza şi a-l arunca la groapa de gunoi a rebuturilor sociale. Statul român discreditează sistemic învăţămîntul, oblingîndu-l să facă un compromis major cu integritatea unui spaţiu de idei nesupuese, protestatare, reactive la discursul oficial. Statul român îşi doreşte universităţi-sclavi, care să dezvolte, asemeni coporaţiilor, politici antreprenoriale de succes, în care totul devine controlat financiar.

Realitatea precară a Universităţilor din România le transformă în mini-oraşe suprapopulate, cu o nevoie de capital din ce în ce mai crescută, cu un acccent sporit pe individualism, cu o conştiinţă diminuată de apartenenţă la o colectivitate, cu o forţă de reacţie fragilă.
Universităţile nu sînt comunităţi de acţiune, centre care să creeze o structură solidară de intervenţie în societate, care să identifice şi să lupte pentru un set de valori comune de reprezentare publică şi care să se legitimeze prin critica universităţii ca bazar global.
Universităţile nu se confruntă doar cu un deficit bugetar, ci şi cu un deficit de sens critic, extrem de bine controlat, care le atrofiază capacitatea de a gîndi un model diferit de existenţă. Una dintre întrebările fundamentale pe care studii recente de analiză a universităţilor publice şi le pun este: care e rolul social al universităţii şi ce-ar trebui să facă pentru comunitatea în care funcţionează? Parteneriatul universitate-comunitate, analizat într-un studiu extrem de elaborat – Bridging University and Community: The Power of Collaborative Partenership for Social Change[1] (autori: Rosemarie Hunter, Sarah Munro, Linda Dunn şi Katie Olson) – dezvoltă o cultură a anagajării sociale a universităţii, care propune o educaţie a responsabilizării civice.
Universitatea ca o comunitate deschisă părea, pînă la protestul din 24 noiembrie de la Facultatea de Istorie, o construcţie utopică de coalizare a forţelor.

Dezbaterea publică anunţată pentru ora 18.00 la Facultatea de Istorie (invitaţi: Vintilă MIhăilescu, Carol Căpiță, Ciprian Şiulea), organizată de către Miliţia Spirituală, a fost sabotată chiar de către conducera facultăţii, fiind considerată incomodă. Ca atare, rectorul Universităţii a considerat oportună intervenţia unor brigăzi de jandarmi, care au început să-i legitimeze pe cei prezenţi şi să-i dea afară pe unii dintre ei.
Ocuparea de dezbatere pe care au iniţiat-o protestatarii de la Facultatea de Istorie nu-şi propune, potrivit lui Mihai Bumbeş, să blocheze activităţile din Universitate: „Acest sit-in, pentru că nu e o ocupare propriu-zisă, e diferit de conceptul de „Occupy” (al protestatarilor de pe Wall Street), această rămânere în facultate e un mesaj către autorităţi… Cea mai importantă revendicare vizează un buget mult mai mare pentru educaţie. În lege scrie 6%, evident că nu se pot da 6%, dar 2% e prea puţin. Se urmăreşte ca România să devină o mână de lucru ieftină”[2].
Jandarmizarea iniţiativelor de protest public ne aduc la stadiul retardat de mase de manevre care trebuie să execute comenzi, fără să le comenteze, fără să le pună în discuţie validitatea şi necesitatea.

Ce tip de universităţi vrem să creăm? Mall-uri cu departamente-tejghea, care livrează informaţii a căror unică valoare stă în vandabilitatea imediată, sau spaţii comune critice, care să propună un discurs de reflecţie programatică?
Atîta timp cît sistemul de educaţie din România face jocurile monopolurilor economice şi acceptă măsuri de subfinanţare, se discreditează atît la nivelul conţinutului de idei, cît şi la nivelul practicilor sociale pe care le propune. În măsura în care construieşte însă un discurs de interogare a mecanismelor de market-izare a şcolii, şansa lui de a produce schimbare devine posibilă.

Se sperăm cu acţiunea de la Facultatea de Istorie este începutul unei educaţii critice necesare: „Criza universității, nu criza economică financiar provocată, este adevărata criză globală accesibilă, neconfiscată, în care lupta (mai) poate să fie purtată”[3]. (Mihaela Michailov)

---

[1] http://universitydesign.asu.edu/udc-resources/publications
[2] http://www.realitatea.net
[3] http://www.criticatac.ro/3911/criza-universitatii-criza-societatii
SURSA: ArtActMagazine

Lansarea proiectului de e-Educaţie

Muzeul Naţional al Ţăranului Român

Miercuri, 2 noiembrie 2011, la Muzeul Naţional al Ţăranului Român s-a lansat proiectul „Implementare soluţii de e-Educaţie în cadrul Muzeului Naţional al Ţăranului Român” co-finanţat prin Fondul European de Dezvoltare Regională.

Proiectul se implementează pe o durată de 24 de luni (26 septembrie 2011 – 25 septembrie 2013).
Obiectivul proiectului constă în dezvoltarea unui portal de e-Learning astfel încât să se faciliteze accesul public la educaţia muzeală oferită de Muzeul Naţional al Ţăranului Român (cursuri / ateliere de creativitate şi prezentarea obiectelor de patrimoniu în relaţie cu tematica atelierelor).
Proiectul urmăreşte crearea şi utilizarea unui portal de e-Learning în cadrul Muzeului Naţional al Ţăranului Român în vederea creşterii gradului de difuzare a programelor educaţionale oferite de muzeu şi a optimizării cunoştinţelor cu privire la obiectele de patrimoniu naţional. Portalul dezvoltat va permite accesul la cursuri de ceramică, ţesături, lemn, de dansuri şi muzici tradiţionale, efectuate cu ajutorul tehnologiei informaţiei şi a comunicaţiilor.
Valoarea totală a proiectului este de 4.202.271,75 lei, din care asistenţa financiară nerambursabilă este de 3.360.723, 80 lei. Director de program: dr. Mihai Gheorghiu, director general adjunct al MNŢR.

Obiectivele specifice vizate prin proiect sunt:

1. Acoperirea nevoilor de informare şi educare a persoanelor interesate de educaţia muzeală.
2. Creşterea gradului de accesibilitate la resursele culturale (obiecte de patrimoniu şi cursuri tematice) prin dezvoltarea unui portal interactiv ca platformă unică şi unitară de acces.
3. Creşterea performanţelor de învăţare prin tehnicile e-Learning şi materialele interactive de instruire.
4. Eficientizarea procesului educaţional, prin oferirea unei educaţii muzeale complementare.
5. Crearea unei arhive digitale ca suport pentru dezvoltarea cursurilor astfel încât utilizatorii să aibă acces la obiectele de patrimoniu naţional.
6. Creşterea impactului cursurilor oferite de instituţiile de educaţie formală prin susţinerea educaţiei online oferită de muzeu, conform misiunii sale de a valorifica patrimoniul cultural prin expoziţii, publicaţii şi alte forme de comunicare şi învăţare.
7. Obiecte de patrimoniu vor fi scanate, fotografiate şi vor intra într-o arhivă digitală complexă.

Meşteşuguri precum ţesutul, olăritul, lucrul cu lemnul îşi vor dezvălui din secrete, într-o manieră ludică. Copiii, dar şi adulţii interesaţi de aceste domenii, vor putea accesa cursurile on-line şi învăţa, pas cu pas, despre cum se ţese un covor, cum se arde un obiect de ceramică, care este diferenţa dintre fluier şi caval şi câte şi mai câte. Iar o parte din arhiva de imagine va veni în sprijinul fiecărui învăţăcel, pentru ca obiectele de patrimoniu naţional să-şi găsească locul, virtual, şi în casele noastre.

Muzeul Naţional al Ţăranului Român deţine o colecţie impresionantă de obiecte de patrimoniu (peste 90.000), dar spaţiul fizic limitat nu permite punerea în circuitul cultural al acestor obiecte. Mai mult, în cursul anului 2012 clădirea în care Muzeul îşi desfăşoară activitatea va intra în reparaţii capitale, diminuând astfel accesul elevilor la obiectele de patrimoniu şi informaţiile complementare programei şcolare.
În acest moment, Muzeul Naţional al Ţăranului Român oferă prin colecţiile expuse şi ateliere de creativitate desfăşurate servicii specializate de educaţie muzeală, însă din cauza resurselor limitate, numărul persoanelor care au acces la aceste servicii este foarte mic. Dezvoltarea platformei de e-Learning facilitează accesul a unui număr mare de elevi la educaţia muzeală oferită de muzeu, depăşind barierele existente legate de spaţiul fizic, resursele umane care să desfăşoare cursuri simultan cu mai multe grupuri de elevi, dificultatea expunerii unor obiecte de patrimoniu în desfăşurarea lecţiilor.

Prin proiect, o parte a colecţiei Muzeului va fi digitalizată în vederea susţinerii cursurilor şi a atelierelor virtuale astfel încât elevii şi alte persoane interesate de educaţia continuă să poate avea acces la informaţii privind obiectele de patrimoniu (provenienţă, modalităţi de realizare, metode de identificare, caracteristici cultural-istorice ale obiectelor), dar să înveţe în acelaşi timp să realizeze astfel de obiecte (din ceramică, lemn, ţesături). Astfel, participarea limitată a elevilor la atelierele de creativitate (dezvoltate săptămânal, cu maxim 10 elevi) va fi înlocuită prin dezvoltarea platformei cu o participare lărgită. Un aspect inovator ţine de faptul că în mediul virtual, Muzeul va putea oferi cursuri care au ca atribut principal manualitatea, interacţiunea cu obiectul, dezvoltarea creativităţii, păstrând astfel interacţiunea şi originalitatea educaţiei muzeale.
Mai mult decât atât, prin cursurile desfăşurate în cadrul proiectului se va realiza la cel mai înalt nivel tehnologic, cu ajutorul tehnologiei TIC, o îmbunătăţire atât a cunoştinţelor privind patrimoniul, cât şi o educaţie transdisciplinară.
Muzeul Naţional al Ţăranului Român
Şos. Kiseleff, 3, Bucureşti
info@muzeultaranuluiroman.ro; www.muzeultaranuluiroman.ro

Educaţia, încotro…

Opinii

Nu am mai scris de mult timp un articol de opinie. Acest lucru s-a întâmplat, într-un fel, datorită faptului că în ultima vreme, profesor fiind, am fost bombardat cu tot felul de informaţii care contribuie la aşa-zisa reformă a tot ce mişcă-n ţara asta. În cele care urmează nu o să mă refer decât la reforma din învăţământ şi, în special, la cea din educaţia artistică. Trebuie să subliniez că punctele de vedere pe care le puteţi citi în continuare îmi aparţin, fiind dreptul meu de a emite păreri şi opinii care, sigur, pot fi supuse la rândul lor criticii, neavând pretenţia că ele sunt întru totul corecte.

Noile cerinţe legate de felul cum trebuie să să desfăşoare procesul de educaţie sunt transmise zilnic, bulversând tot ceea ce până acum se ştia despre bunul mers al acestuia. După ce am asistat la ceea ce s-a întâmplat la Bacalaureat, eveniment care nici acum nu ştim dacă este o testare a cunoştinţelor dobândite în anii de liceu sau un examen, reformele din educaţie vin să corijeze rezultatele slabe ale elevilor şi tot ceea ce s-a făcut „greşit” de ani de zile. Cu toate acestea nu pot să uit că învăţământul românesc era considerat, până acum aproximativ 10 ani, unul dintre cele performante. Atunci se reproşa dascălilor că au cerinţe prea mari şi că elevii din şcolile noastre, datorită unor programe supraîncărcate, ajung din clasele primare să fie la nivelul celor din colegiile occidentale. Nu o să insist asupra faptului că dascălul devine tot mai mult un instrument care execută ceea ce i se cere. „Profesorii trebuie să aplice ceea ce se impune de la centru şi… nu să gândească”, aceasta este una din cerinţele reformei sistemului de învâţământ. Predând o materie liberală, artele vizuale, într-un liceu cu profil vocaţional (care a avut o promovabilitate de 93% la Bacalaureat), de multe ori am încercat să definesc ce însemnă un intelectual. Dacă artistul plastic este într-o oarecare măsură meşteşugar şi intelectual, profesorul, până nu de mult consideram că are statutul de intelectual. Se încadra la ceea ce spune dicţionarul: „intelectualul este cel care îşi câştigă pâinea cu ajutorul minţii” (fără a cita direct din dex).

O parte a noilor cerinţe, din punctul meu de vedere, sunt întru totul justificate. A testa, şi insist asupra faptului că a testa nu e tot una cu a examina, un elev la începutul anului este ceva normal. Testele sau evaluarea iniţială, la început de an şcolar, sunt procedee de perfecţionare a procesului educativ la care apelau toţi profesorii competenţi şi până acum pentru a verifica, identifica şi diagnostica achiziţiile şi disponibilitatea elevilor. O grilă de evaluare aplicată la elevii unor clase care nu sunt la început de ciclu primar, gimnazial sau liceal poate fi însă o greşeală. Profesorii sunt cei care îşi cunosc cel mai bine elevii. Cu atât mai mult în cadrul liceelor vocaţionale. Pentru a susţine acest lucru pot spune că am avut colegi, de-a lungul anilor de studiu, care erau foarte buni la desen, culoare sau modelaj şi care nu au reuşit să facă artă, ei fiind mai degrabă buni meseriaşi. Pentru a face artă, pe lângă meşteşug mai trebuie ceva… Creaţia este un produs al imaginaţiei. Şi… atunci, ce te faci cu elevul care nu prea ştie studiul desenului sau al culorilor dar are imaginaţie…

Mai mult, profesorilor le sunt cerute tot mai multe hârtii şi servicii colaterale, cum ar fi paza instituţiei, activităţi care nu le lasă suficient timp pentru procesul de educaţie şi propria formare continuă. O reformă a învăţământului este absolut necesară. Din păcate practicile de la noi sunt formule ale unor principii corect enunţate care aplicate devin dezastuoase. Nu înţeleg cum poţi dezvolta creativitatea şi imaginaţia, spiritul şi gândirea prin tot felul de reţete. Produsul creativ este legat de originalitate, valoare şi coerenţă estetică, iar creaţia este rezultatul convergenţei unor factori cognitivi şi emoţionali ce se desfăşoară într-un climat creativ. Reforma învăţământului nu trebuie aplicată brutal spunând: „tot ce este vechi nu mai este valabil”. Trebuie găsită o cale de mijloc, fără a renunţa la tradiţia şi specificul şcolii româneşti. Şcoala românească, având o cu totul şi cu totul altă tradiţie nu poate funcţiona, cu atât mai mult concura cu cea din Occident şi ar fi o greşeală să o transformăm aplicând reţete care nu ne sunt proprii, doar de dragul de a schimba specificul acesteia. Nu am cum să nu remarc diferenţa dintre ceea ce presupune educaţia într-o şcoală care să te ajute cu adevărat mai departe în viaţă şi ceea ce doreşte a se practica la noi de câţiva ani încoace: examene fără relevanţă, bacalaureat care este conceput sub forma unui examen de departajare, modificat de la an la an, mecanisme de învăţare rudimentare care nu se bazează pe stimularea creativităţii şi libertăţii de exprimare a elevilor. Am citit de multe ori o carte fundamentală care arată primii paşi pe care trebuie să-i străbată un tânăr ce doreşte să devină artist: „Hrana ucenicului pictor”. Cartea este scrisă de către Albrecht Dürer şi este destinată: „celor pe care n-a avut cine să-i înveţe cu credinţă…” (Dürer – Hrana ucenicului pictor, Cartea I). Citind ceea ce a scris marele artist al Renaşterii, acum aproximativ 500 de ani în urmă, constaţi că principiile după care funcţionează învăţământul din şcolile de artă se regăsesc în această carte. A renunţa la tradiţie înseamnă a şterge cu buretele ceea ce ne este specific şi, de fapt, cu ceea ce ne mândrim.

Ioan Mincu, de exemplu, a avut o activitate didactică şi un aport deosebit în arhitectură, aport ce a dus la înfiinţarea Școlii de arhitectură a Societății Arhitecților Români, fiind un promotor al unui stil românesc, cunoscut şi ca arhitectură neo-românească, stil care îmbină tradiţia noastră cu ceea ce se întâmpla în arhitectura europeană de la acea vreme. Sunt convis că era mult mai simplu să copieze soluţiile arhitecturii europene, însă, atunci, nu ar fi rămas în istoria arhitecturii ca fiind un formator de şcoală românească.
Artele sunt, de cele mai multe ori, ignorante pentru simplul fapt că înregimentarea gândirii nu este valabilă în domeniile în care se manifestă. Profesori precum Camil Ressu, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu şi alţii s-au supus regimului din care făceau parte, dar au predat valorile autentice ale artei. Probabil că relaţia maestru – discipol va fi uitată pentru totdeauna. Cu toate acestea dascălul nu trebuie transformat într-o „maşină” care aplică reţete didactice ci, mai degrabă, trebuie exploatată individualitatea acestuia.
Mergem pe stradă şi dăm la tot pasul de proasta creştere, nesimţire, limbaj vulgar şi gesturi obscene. Atunci, ne gândim mereu la ce nivel de educaţie suntem noi, ca naţie. Dascălii sunt formatorii viitorului nostru, iar statul îi pune la zid, ca pe o categorie socială defectă. „Nu te naşti profesor, ci devii zilnic”, spunea Anca Dumitrescu în articolul „Educaţia în România, încotro?”

Una dintre greşelile majore care a fost repetată la nesfârşit este aceea că şcoala trebuie centrată doar pe elev sau student. Un principiu a cărui valabilitate este pe jumătate adevărat, aşa cum sunt majoritatea principiilor enunţate la noi. Elevul şi studentul vin, trec prin şcoală şi apoi pleacă. Elevii vin într-o şcoală sau facultate, de cele mai multe ori, pentru valoarea cadrelor didactice din instituţie, care rămân şi contribuie la prestigiul acesteia. Anulând valoarea profesorilor, împroşcând cu vorbe defăimătoare la adresa lor, nu faci decât să scazi valoarea şcolii româneşti. În momentul când m-am hotărât să dau la facultate, unul din motivele pentru care am ales şcoala de la Cluj a fost cel al profesorilor, pentru care şi acum am un respect deosebit. Am iubit şi iubesc prea mult artele plastice pentru a nu lua atitudine faţă de orice îngrădire care ar ameninţa libertatea de gândire şi expresie, valori pe care, chiar dacă visez, educaţia din şcolile de artă trebuie să le promoveze. (Grigore Roibu)

Bazaconii despre titularizare

În publicaţiile a-tot-ştiutoare

Cadrele didactice care au dorit să obţină titularizarea în învăţământ au susţinut vineri, 24 iunie 2011, ultima ediţie a examenului naţional de titularizare. (n.n.: din anul 2012, examenul de titularizare va fi organizat la nivelul unităţilor de învăţământ cu personalitate juridică).

Mai multe publicaţii  au semnalat faptul că deşi au fost instalate camera video, la fel ca şi la exammenul de bacalaureat, „acest lucru nu i-a împiedicat pe viitorii profesori să se inspire din fiţuici”.
Am întâlnit titluri ale unor articole cum ar fi, de exemplu, „Aşa elevi, aşa profesori: şi dascălii au copiat”(evz.ro) sau „Şi profesorii copiază, se întâmplă tocmai la titularizare 2011”(Oglinda de vest), ş.a.
„Examenul de titularizare susţinut ieri de cadrele didactice arată că, în băncile de examen, năravurile sunt aceleaşi, fie că eşti elev, fie profesor. Ieri au fost daţi afară din examen 55 de dascăli, prinşi cu fiţuici, cu telefoane mobile şi sisteme hands-free”, spune evz.ro.

Nu încerc să-i apăr pe cei care au participat la examnenul de titularizare deşi sunt, la rândul meu, cadru didactic. Chiar de la început trebuie să fac o precizare care, se pare, nu a fost înţeleasă de mulţi ziarişti care au scris despre Bacalaureat şi Titularizare. Din start trebuie menţionat faptul că aceste mijloace de verificare a aptitudinilor sunt diferite chiar dacă poartă denumirea de examen. Examenul de bacalaureat verifică cunoştinţele acumulate pe o perioadă de timp, fiind o evaluare a unei etape de studiu parcurse, pe când cel de titularizare este de tip concurs. Acesta din urmă are menirea de a departaja concurenţii în urma verificării aptitudinilor de viitor profesor în învăţământul preuniversitar. Dacă la examenul de bacalaureat ar fi fost o promovabilitate de sută la sută ar fi fost lăudabil şi, probabil, mulţi elevi ar fi devenit studenţi. O astfel de situaţie nu este de dorit, însă, într-un concurs în care posturile vacante nu acoperă numărul concurenţilor. În cazul unei concurenţe subiectele examenului sunt concepute cu un grad de dificultate care duce la o selecţie în rândul participanţilor. Acest lucru nu este valabil în cazul examenului de absolvire a celor 12 clase care verifică cunoştinţele de bază acumulate pentru o notă de trecere, urmând ca acestea să fie tot mai mari pentru elevii care posedă cunoştinţe temeinice, peste media clasei. Cel puţin în teorie acestea sunt principiile după care ar trebui concepute cele două, să le zicem, examene.

Pentru a înţelege şi mai bine o să prezint câteva date statistice:
La titularizare s-au înscris 38.101 candidaţi, dintre care peste 4.000 sunt absolvenţi din promoţia 2011. Numărul total de posturi didactice sau catedre vacante titularizabile este de 4.471, iar al celor vacante sau rezervate netitularizabile este de 42.731.
Din numărul total de înscrişi la proba scrisă a concursului de titularizare 5.460 s-au retras din motive medicale sau personale şi 95 au fost eliminaţi, 55 pentru fraudă, informează Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (MECTS), iar restul întrucât aveau dosare incomplete, potrivit Mediafax.
În Capitală, au fost înscrişi la titularizare 3.001 candidaţi, dar la concurs s-au prezentat 2.308. Din totalul celor prezenţi, 269 s-au retras şi 20 au fost eliminaţi, 12 pentru fraudă, iar restul din alte motive.

Se ştie că datorită salariilor mici din învăţământul preuniversitar meseria de profesor nu este atractivă în rândul  tinerilor. Cu toate acestea o mare parte dintre cei care nu au un loc de muncă sau sunt tineri absolvenţi ai unei instituţii de învâţâmânt superior, fiind în căutarea unui loc de muncă se înscriu la acest examen care poate reprezenta un început, chiar dacă prost retribuit, în a nu mai depinde de banii părinţilor, măcar parţial, ca în cazul majorităţii profesorilor debutanţi.
Din acest motiv la examenul de titularizare găsim pe listele participanţilor candidaţi pregătiţi şi, mai puţin pregătiţi pentru o viitoare carieră didactică, care îşi încearcă pur şi simplu norocul. Mulţi vin la acest examen ştiind unul sau două subiecte. Aceştia fac parte din categoria celor care se bazează pe noroc. „Dacă îmi cade subiectul pe care îl ştiu iau examenul şi stau un an sau doi în învăţământ”, susţin cei mai mulţi concurenţi din această categorie. Pentru ei nota cinci este suficientă. Asta explică numărul mare a celor care au plecat atunci când au văzut subiectele. Nu a fost să fie… Nu era subiectul pe care îl ştiau sau la care se aşteptau.
O altă categorie este cea a candidaţilor care încearcă să copieze deoarece nu au nimic de pierdut. „Oricum nu-mi doresc cu orice preţ să devin profesor”, spun aceştia.
Nu în cele din urmă trebuie menţionaţi candidaţii care doresc cu adevărat să devină profesori, mulţi fiind suplinitori calificaţi în sistemul educaţional. Ei se pot confrunta cu emoţii sau trac, cunoştinţelele lor fiind temeinice, dar nu pot uita faptul că iau parte la un concurs. Numărul mic a celor care au fost eliminaţi din concurs (55) mă face să cred că multe publicaţii scriu fără a avea cunoştinţe despre concurenţii care participă la examenul de titularizare sau, de ce nu, la examene în general.
(Grigore Roibu)

Eliade după ce a luat bacalaureatul: „Am scăpat!” Am scăpat!!!

Unul dintre cei mai inteligenţi români
mărturiseşte că a fost înspăimântat de „bacul” interbelic

În perioada dintre războaie, bacalaureatul era un examen extrem de dificil. O recunoaşte Eliade care a luat examenul în toamnă după ce a „tocit” o vară întreagă.

Unul dintre cei mai apreciaţi specialişti în istoria religilor, autorul „Nopţii de Sânzâiene” sau a „Huliganilor”, Mircea Eliade s-a născut la începutul secolului al XX-lea. A dat bacalaureatul în jurul anului 1925 la puţin timp după formarea României mari şi într-o perioadă istorică – interbelică – considerată una de renaştere spirituală.

„În loc de comisii amabile vor fi unele severe”

Romancierul şi filosoful de mai târziu recunoaşte că examenul de bacalaureat „l-a înspăimântat” şi că toţi prietenii săi au picat sesiunea de toamnă. Eliade face această mărturisire în „Romanul adolescentului miop”, scris în 1927 la vârsta de 20 de ani. „Ne-a înspăimântat mult noul bacalaureat: suntem cea dintâi serie. Cei care învăţau înainte, acum, se surmenează. Nimeni nu ştie ce se va petrece precis la baca¬laureat. Profesorii şi-au pierdut calmul, băieţii sunt înspăimântaţi. În loc de comisia amabilă, aleasă din profesorii liceului, cu care am copilărit şi care ne cunosc, vom întâlni comisii severe, care ne vor cântări în trei minute, definindu-ne suficienţi sau insuficienţi pentru Universitate.”

„În vară au căzut mulţi”

Eliade admite faptul că el însuşi a dat examenul în toamnă, că „învăţam dureros” şi că era „neliniştit” deoarece „în vară au căzut mulţi”. Din această cauză s-a pregătit temeinic citind „toate cărţile ultimelor patru ani de liceu”. Atmosfera dinaintea examinărilor era una încărcată semn că elevii ştiau că îi aşteaptă teste dificile: „îmi priveam tovarăşii: tremurau, cu buzele albe, cu gâturile reci, cu tâmplele supte. Eu eram palid şi îmi torturam ochelarii”. Lui Eliade i-a picat „Scrisoarea I” a lui Eminescu şi „istoricii ardeleni”. La geografie s-a încurcat la flora versantului nord-estic al Munţilor Apuseni şi nu a ştiut afluenţii Crişului Alb. „La chimie şi fizică, la limba franceză am răspuns tot ce m-au întrebat.” Afişarea notelor – scrie Eliade în carte – a fost ca o eliberare: „Am scăpat, am scăpat! Am trecut singurul din seria liceului nostru. Mi-am citit numele cu ochi tulburi. Prietenii m-au sărutat. Iată, că încep răsplătirile!”

Şi Eliade are nemulţumiri legate de modul în care se aleg subiectele la examenul de bacalaureat: „dacă mă întreba la naturale despre insecte, la franceză romantismul, iar la geografie originile geologice ale munţilor, luam cea mai mare notă. Scriu toate astea în caiet ca să nu uit toată absurditatea bacalaureatului. Voi dovedi cu atâtea pilde că trec cei norocoşi, cei favorizaţi, cei tâmpi”.
Furia scriitorului trebuie înţeleasă în contextul în care prietenii săi cei mai buni au picat în toamnă. (Petre Badica)
SURSA: romanialibera.ro