Formă şi imagine

Ceramica artistică între trecut şi prezent

Nu aş fi scris această incursiune în istoria ceramicii dacă nu aş fi constatat faptul că în gândirea tinerei generaţii de viitori plasticieni persistă ideea că artele focului, preluând o veche mentalitate, sunt subordonate utilitarului şi, astfel, leagă acest domeniu al vizualului de producţia industrială.

Nici unele dintre obiectele artistice din Antichitate până în prezent nu stârnesc o pasiune mai mare în rândul colecţionarilor de artă precum cele din ceramică. Numai prin materia componentă, ceramica nu face pe nimeni să se emoţioneze. Succesul ei se datorează, în primul rând, durabilităţii şi costului redus de producere, la care, sigur, se adaugă şi altceva…

De la primele recipiente modelate manual ale Mesopotamiei, la frumuseţea clasică a vaselor greceşti, de la incomparabila fineţe a porţelanului chinezesc, la excesele secolului al XIX-lea şi exuberanţa Art Deco, vreo zece milenii de producţie ceramică ne stau înainte. Data de naştere a acestei arte nu ne este cunoscută, aşa cum nu ştim când a ajuns omul să aibă ideea de a modela recipiente din lut şi a le arde în foc, pentru a le face rezistente la apă. Ceea ce ştim este că lutul a fost utilizat cu mult înainte de a descoperi schimbările structurale pe care le suferă în urma folosirii unei forţe care înspăimânta – focul. La început argila a fost folosită în scopuri „arhitecturale” (la construcţia şi întărirea adăposturilor) sau magico-rituale (figurine utilizate în cadrul unor ceremonii).

Istoria ceramicii începe în Neolitic, cu prima piesă din lut arsă intenţionat. Ce a urmat a fost una dintre cele mai pasionante aventuri ale umanităţii.
Civilizaţia Chineză este cea care ne-a lăsat o amplă şi spectaculoasă moştenire în arta ceramicii, fiind în acelaşi timp o cultură foarte puţin cunoscută de către europeni. Piesele de ceramică cele mai vechi din aceasta zonă datează de acum 10.000 – 11.000 de ani şi provin din regiunea de Sud-Vest a Chinei.

Ca eleganţă a formei şi rafinament al ornamentaţiei, ceramica grecă nu a fost niciodată depăşită, iar în Europa nu avea să se mai producă ceva comparabil calitativ decât după aproape două milenii. Ceramica, până în secolul al XX-lea, a avut în principal o latură utilitară care obliga creatorul, indiferent de epocă, să ţină seama de anumite principii care o făceau funcţională. Dacă aceste „canoane” funcţionale trebuiau respectate, „fabricanţii” s-au „răzbunat” pe decor. Ce nu s-a pictat pe vasele ceramice de-a lungul istoriei? De la forme geometrice, vegetale, animale, scene cu bătălii sau care înfăţişează viaţa luxoasă a Caselor Regale. Istoria poteriei de la oala de lut, la ceaşca de cafea sau ceai, realizată din porţelan fin, ar putea fi, de asemenea, scenariul unui serial palpitant.

Epoca modernă a făcut ca materialele ceramice să aibă o importanţă atât de mare, încât viaţa noastră de zi cu zi ar fi de neimaginat în lipsa acestora. Am putea spune că utilizarea ceramicii a fost pentru omenire o descoperire care ar trebui venerată la fel ca şi obiectele de cult.

Până prin anii ’50 ai veacului trecut, cele mai importante obiecte ceramice erau produse în mod tradiţional, din argilă (lut sau pământ galben), în atelierele specializate. Vasele, cărămizile, plăcile sau ţiglele aveau o consistenţă dură, poroasă şi fragilă. În a doua parte a secolului al XX-lea, cercetătorii s-au concentrat pe dezvoltarea materialelor ceramice, îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice, a calităţilor estetice şi mai ales pe diversificarea domeniilor de utilizare. Avem astăzi rezultatul absolut spectaculos al acestor studii şi putem constata impactul lor asupra dezvoltării generale a societăţii umane.

Ceramica artistică, o profesie relativ tânără, apărută după cel de-Al Doilea Război Mondial, este văzută la ora actuală ca o manieră de a iventa forme pentru a exprima idei. Procesul de iniţiere începe încă din atelierele şcolii. Demersul pedagogic din cadrul liceelor vocaţionale cu profil artistic formează elevul pentru a deţine un bagaj de cunoştinţe în cultura ceramicii, constituit din informaţii ce acoperă partea istorică şi, în acelaşi timp, foloseşte mecanisme creatologice ce lansează noi tendinţe formale pentru a explora legi compoziţionale ale inovaţiei permanente din lumea contemporană. Explorând lumea estetică, dar şi funcţională, accentul este pus pe activitatea de căutare şi construire/realizare a produsului finit. Psihologia formei, ca metodă de analiză a imaginii, este privilegiul practicantului din domeniul artelor. Studiul desenului şi al culorii, studiul modelajului şi bazele compoziţiei sunt materii necesare creaţiei de obiecte artistice. Mărirea capacităţii de analiză a operei artistice este cu atât mai necesară cu cât mijloacele vizuale de astăzi produc o adevărată poluare vizuală. În acest context, obiectele de valoare sunt confundate cu cele kitsch, pe care arta modernă a Pop art-ului le promova pentru a lansa un avertisment asupra violenţei optice la care era supus omul societăţii de consum din cadrul marilor metropole.

După a doua jumătate a secolului al XX-lea, preocupările artistice din domeniul ceramicii beneficiază de o schimbare radicală a concepţiei despre formă. Crearea noilor forme tridimensionale se datorează, în primul rând, schimbării mentalităţilor învechite care au subordonat ceramica funcţiei utilitare. Ceramica a devenit în zilele noastre o artă care are ceva de spus şi de transmis. Ceramica este sculptură prin plasticitate, pictură prin cromatică, dar şi arhitectură prin construcţie. Asocierea dintre ceramică şi sculptură este dată de anumite caracteristici comune, cum ar fi, de exemplu, construcţia formei folosind relaţia gol-plin, alternanţă, repetiţia, tensiunea sau echilibrul. Ceramistul preferă însă întâmplarea şi evenimentul, în detrimentul ocaziei sau a privilegiului. În căutarea noilor idei putem constata două atitudini artistice: una de reîntoarcere către tradiţie şi arhaic, prin folosirea lutului, a simbolurilor sau semnelor şi, a doua atitudine, cea progresistă, dată de Expersionismul Abstract.

Ideile postmoderniste au venit prin intermediul arhitecturii dar au adus beneficii directe ceramicii. Postmodernismul în ceramică are rădăcini în arta americană a anilor ’60 şi, apoi, în arta anilor ’70 din Marea Britanie. Peter Voulkous, de exemplu, alcătuieşte grămezi de vase făcute la roata olarului. În anii 1970 studenţii lui Robert Arneson de la Bay Area of Northen California preiau în lucrări imagini ale culturii populare. Formele din muzeele lumii cermice sunt preluate de artişti cum ar fi Ken Price sau Ron Nagle pentru a construi mixaje care includ elemente pop. Lucrările lui Adrian Saxe fac aluzie la istoria artei (Art Deco) şi, în acelaşi timp, la cultura populară. Artistul canadian Steve Heinemann face o distincţie între prezenttrecut, biologichigh tech, formă şi culoare, solicitând o suprapunere în spaţiul obiectual.

După anii ’90 artele din România şi-au câştigat libertatea, căci libertatea însemnă democraţie şi democraţia dezvoltă spiritul liber şi inventiv, generând o atmosferă creativă care a ieşit din spaţiul privat în cel public. Cele două şcoli de ceramică, cea de la Cluj şi cea de la Bucureşti, au promovat idei creatoare generate de idei experimentale. Şcoala de ceramică de la Cluj a pus sub semnul întrebării tradiţia potrivit căreia ceramica trebuie să fie utilitară. Noutatea facerii şi a execuţiei, propriile cercetări legate de formă şi noile expresii ale argilei au schimbat fundamental tradiţia modelajului clasic, punând accent pe plasticitate şi atitudini artistice personale. (Grigore Roibu)
Lucrările din acest articol aparţin studenţilor din cadrul Universităţii de Artă şi Design Cluj, Departamentul Ceramică.

Educaţia, încotro…

Opinii

Nu am mai scris de mult timp un articol de opinie. Acest lucru s-a întâmplat, într-un fel, datorită faptului că în ultima vreme, profesor fiind, am fost bombardat cu tot felul de informaţii care contribuie la aşa-zisa reformă a tot ce mişcă-n ţara asta. În cele care urmează nu o să mă refer decât la reforma din învăţământ şi, în special, la cea din educaţia artistică. Trebuie să subliniez că punctele de vedere pe care le puteţi citi în continuare îmi aparţin, fiind dreptul meu de a emite păreri şi opinii care, sigur, pot fi supuse la rândul lor criticii, neavând pretenţia că ele sunt întru totul corecte.

Noile cerinţe legate de felul cum trebuie să să desfăşoare procesul de educaţie sunt transmise zilnic, bulversând tot ceea ce până acum se ştia despre bunul mers al acestuia. După ce am asistat la ceea ce s-a întâmplat la Bacalaureat, eveniment care nici acum nu ştim dacă este o testare a cunoştinţelor dobândite în anii de liceu sau un examen, reformele din educaţie vin să corijeze rezultatele slabe ale elevilor şi tot ceea ce s-a făcut „greşit” de ani de zile. Cu toate acestea nu pot să uit că învăţământul românesc era considerat, până acum aproximativ 10 ani, unul dintre cele performante. Atunci se reproşa dascălilor că au cerinţe prea mari şi că elevii din şcolile noastre, datorită unor programe supraîncărcate, ajung din clasele primare să fie la nivelul celor din colegiile occidentale. Nu o să insist asupra faptului că dascălul devine tot mai mult un instrument care execută ceea ce i se cere. „Profesorii trebuie să aplice ceea ce se impune de la centru şi… nu să gândească”, aceasta este una din cerinţele reformei sistemului de învâţământ. Predând o materie liberală, artele vizuale, într-un liceu cu profil vocaţional (care a avut o promovabilitate de 93% la Bacalaureat), de multe ori am încercat să definesc ce însemnă un intelectual. Dacă artistul plastic este într-o oarecare măsură meşteşugar şi intelectual, profesorul, până nu de mult consideram că are statutul de intelectual. Se încadra la ceea ce spune dicţionarul: „intelectualul este cel care îşi câştigă pâinea cu ajutorul minţii” (fără a cita direct din dex).

O parte a noilor cerinţe, din punctul meu de vedere, sunt întru totul justificate. A testa, şi insist asupra faptului că a testa nu e tot una cu a examina, un elev la începutul anului este ceva normal. Testele sau evaluarea iniţială, la început de an şcolar, sunt procedee de perfecţionare a procesului educativ la care apelau toţi profesorii competenţi şi până acum pentru a verifica, identifica şi diagnostica achiziţiile şi disponibilitatea elevilor. O grilă de evaluare aplicată la elevii unor clase care nu sunt la început de ciclu primar, gimnazial sau liceal poate fi însă o greşeală. Profesorii sunt cei care îşi cunosc cel mai bine elevii. Cu atât mai mult în cadrul liceelor vocaţionale. Pentru a susţine acest lucru pot spune că am avut colegi, de-a lungul anilor de studiu, care erau foarte buni la desen, culoare sau modelaj şi care nu au reuşit să facă artă, ei fiind mai degrabă buni meseriaşi. Pentru a face artă, pe lângă meşteşug mai trebuie ceva… Creaţia este un produs al imaginaţiei. Şi… atunci, ce te faci cu elevul care nu prea ştie studiul desenului sau al culorilor dar are imaginaţie…

Mai mult, profesorilor le sunt cerute tot mai multe hârtii şi servicii colaterale, cum ar fi paza instituţiei, activităţi care nu le lasă suficient timp pentru procesul de educaţie şi propria formare continuă. O reformă a învăţământului este absolut necesară. Din păcate practicile de la noi sunt formule ale unor principii corect enunţate care aplicate devin dezastuoase. Nu înţeleg cum poţi dezvolta creativitatea şi imaginaţia, spiritul şi gândirea prin tot felul de reţete. Produsul creativ este legat de originalitate, valoare şi coerenţă estetică, iar creaţia este rezultatul convergenţei unor factori cognitivi şi emoţionali ce se desfăşoară într-un climat creativ. Reforma învăţământului nu trebuie aplicată brutal spunând: „tot ce este vechi nu mai este valabil”. Trebuie găsită o cale de mijloc, fără a renunţa la tradiţia şi specificul şcolii româneşti. Şcoala românească, având o cu totul şi cu totul altă tradiţie nu poate funcţiona, cu atât mai mult concura cu cea din Occident şi ar fi o greşeală să o transformăm aplicând reţete care nu ne sunt proprii, doar de dragul de a schimba specificul acesteia. Nu am cum să nu remarc diferenţa dintre ceea ce presupune educaţia într-o şcoală care să te ajute cu adevărat mai departe în viaţă şi ceea ce doreşte a se practica la noi de câţiva ani încoace: examene fără relevanţă, bacalaureat care este conceput sub forma unui examen de departajare, modificat de la an la an, mecanisme de învăţare rudimentare care nu se bazează pe stimularea creativităţii şi libertăţii de exprimare a elevilor. Am citit de multe ori o carte fundamentală care arată primii paşi pe care trebuie să-i străbată un tânăr ce doreşte să devină artist: „Hrana ucenicului pictor”. Cartea este scrisă de către Albrecht Dürer şi este destinată: „celor pe care n-a avut cine să-i înveţe cu credinţă…” (Dürer – Hrana ucenicului pictor, Cartea I). Citind ceea ce a scris marele artist al Renaşterii, acum aproximativ 500 de ani în urmă, constaţi că principiile după care funcţionează învăţământul din şcolile de artă se regăsesc în această carte. A renunţa la tradiţie înseamnă a şterge cu buretele ceea ce ne este specific şi, de fapt, cu ceea ce ne mândrim.

Ioan Mincu, de exemplu, a avut o activitate didactică şi un aport deosebit în arhitectură, aport ce a dus la înfiinţarea Școlii de arhitectură a Societății Arhitecților Români, fiind un promotor al unui stil românesc, cunoscut şi ca arhitectură neo-românească, stil care îmbină tradiţia noastră cu ceea ce se întâmpla în arhitectura europeană de la acea vreme. Sunt convis că era mult mai simplu să copieze soluţiile arhitecturii europene, însă, atunci, nu ar fi rămas în istoria arhitecturii ca fiind un formator de şcoală românească.
Artele sunt, de cele mai multe ori, ignorante pentru simplul fapt că înregimentarea gândirii nu este valabilă în domeniile în care se manifestă. Profesori precum Camil Ressu, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu şi alţii s-au supus regimului din care făceau parte, dar au predat valorile autentice ale artei. Probabil că relaţia maestru – discipol va fi uitată pentru totdeauna. Cu toate acestea dascălul nu trebuie transformat într-o „maşină” care aplică reţete didactice ci, mai degrabă, trebuie exploatată individualitatea acestuia.
Mergem pe stradă şi dăm la tot pasul de proasta creştere, nesimţire, limbaj vulgar şi gesturi obscene. Atunci, ne gândim mereu la ce nivel de educaţie suntem noi, ca naţie. Dascălii sunt formatorii viitorului nostru, iar statul îi pune la zid, ca pe o categorie socială defectă. „Nu te naşti profesor, ci devii zilnic”, spunea Anca Dumitrescu în articolul „Educaţia în România, încotro?”

Una dintre greşelile majore care a fost repetată la nesfârşit este aceea că şcoala trebuie centrată doar pe elev sau student. Un principiu a cărui valabilitate este pe jumătate adevărat, aşa cum sunt majoritatea principiilor enunţate la noi. Elevul şi studentul vin, trec prin şcoală şi apoi pleacă. Elevii vin într-o şcoală sau facultate, de cele mai multe ori, pentru valoarea cadrelor didactice din instituţie, care rămân şi contribuie la prestigiul acesteia. Anulând valoarea profesorilor, împroşcând cu vorbe defăimătoare la adresa lor, nu faci decât să scazi valoarea şcolii româneşti. În momentul când m-am hotărât să dau la facultate, unul din motivele pentru care am ales şcoala de la Cluj a fost cel al profesorilor, pentru care şi acum am un respect deosebit. Am iubit şi iubesc prea mult artele plastice pentru a nu lua atitudine faţă de orice îngrădire care ar ameninţa libertatea de gândire şi expresie, valori pe care, chiar dacă visez, educaţia din şcolile de artă trebuie să le promoveze. (Grigore Roibu)

Şcoli de artă – Universitatea din Kent

PROIECT: Hawkins/Brown
FOTO: Daniel Clements, Tim Crocker
TEXT: Anca Rotar

School of Arts, University of Kent

Articol publicat în numărul 107 al revistei igloo habitat & arhitectură

În 2007, conducerea Universităţii din Kent a organizat o competiţie de arhitectură pentru proiectarea unui nou sediu al Facultăţii de Arte din cadrul campusului. Juriul a apreciat calităţile estetice ale fiecăreia dintre cele cinci propuneri înscrise în concurs, dar s-a oprit asupra aceleia care, dincolo de aspectul său, putea cu adevărat găzdui o şcoală de teatru, film şi arte vizuale. Alegerea s-a dovedit a fi cea corectă, noua clădire, finalizată în vara acestui an, fiind recompensată cu un premiu RIBA, atât pentru prezenţa sa fizică, cât şi pentru crearea unui sentiment de comunitate în rândul studenţilor şi al profesorilor.

Purtând numele regizorului britanic Derek Jarman (1942-1994), construcţia marchează acum intrarea în campusul Universităţii din Kent, pe locul unui fost sens giratoriu. În colaborare cu arhitectul peisagist Farrer Huxley, echipa Hawkins/Brown a creat şi două noi spaţii publice, respectiv o piaţă urbană în faţa noii clădiri şi un scuar ce realizează legătura dintre aceasta şi sediul Facultăţii de Arhitectură. Graţie amplasării sale, acest al doilea spaţiu le oferă studenţilor şansa de a-şi expune lucrările sau de a organiza spectacole, facilitând, în aceaşi timp colaborarea dintre cele două departamente.

Structura clădirii Jarman este placată integral cu zinc, deschiderile apărând drept goluri împuşcate, situate la intervale regulate în cadrul faţadei. Graţie suprafeţelor generoase de sticlă incluse în peretele-cortină, interioarele sunt iluminate în mod natural şi, în acelaşi timp, activitatea desfăşurată în cadrul primelor niveluri ale clădirii poate fi observată din exterior. Protecţia solară se realizează prin intermediul reţelei de zinc încorporate în faţadă, ce nu solicită prezenţa unui dispozitiv extern de umbrire. Clădirea este flancată de două scări de urgenţă care, dincolo de rolul lor funcţional, temperează aspectul solid, monolitic al ansamblului.

La interior, birourile, amfiteatrele şi atelierele sunt dispuse în jurul unui atrium generos, dezvoltat pe verticală. Prin prezenţa gurilor de vânt dispuse în formă de piramidă, acesta asigură şi ventilarea naturală a clădirii. Secţia de film din cadrul facultăţii este singura care necesită ventilare mecanică, pentru optimizarea acusticii. Atriumul adăposteşte, de asemenea, scara principală, realizată din oţel şi prevăzută cu spaţii de legătură, ideale pentru întâlniri şi schimburi informale între studenţi şi profesori.

Arhitecţii au optat pentru o cromatică neutră, în negru, alb şi tonuri de gri, pentru a crea o senzaţie de ordine şi echilibru într-un spaţiu debordând de activitate şi energie. Acest fundal este punctat de accentele roşu-aprins ale pieselor de mobilier şi panourilor de afişaj. Mai mult, corpurile de iluminat cu formă sferică, dispuse în cascadă, realizează conexiunea vizuală între diferitele segmente ale clădirii. La nivelul acoperişului, birourile personalului universitar sunt dispuse în jurul unei terase generoase, ce poate fi folosită ca spaţiu de curs, atunci când vremea o permite. Astfel, arhitecţii de la Hawkins/Brown au creat o structură flexibilă, adaptabilă şi deschisă, capabilă să evolueze în acelaşi ritm cu instituţia pe care o găzduieşte.
SURSA: igloo.ro

Interviu cu profesorul Gheorghe Arion

Confesiuni. Confesiuni. Confesiuni.

La zece ani de la publicarea acestui interviu pe care l-am realizat în cotidianul Monitorul de Cluj – miercuri 12 ianuarie 2000, cu unul dintre cei mai iubiţi profesori pe care i-am avut în cadrul Universităţii de Arte şi Design Cluj, am descoperit vechiul ziar în arhiva mea. Aceste confesiuni ale istoricului şi criticului de artă profesorul univ. dr. Gheorghe Arion, care din păcate nu se mai află printre noi, am considerat că merită a fi din nou „ascultate”. A fi ascultat şi a împărtăşi din experienţa sa studenţilor lui, îi plăcea cel mai mult lui Gheorghe Arion în calitatea sa de dascăl. Aşa am luat hotărârea, ca o parte din acest interviu să îl aduc din nou în faţa cititorilor mei.

Gheorghe Arion s-a născut în 21 mai 1936 la Oradea. A studiat Liceul Samuil Vulcan din Beiuş, de unde, ca intelectual, se revedică. În 1958 este absolvent al Facultăţii de Istorie Cluj, în clasa profesorului Virgil Vătăşeanu. Între dascălii iubiţi se numără: Constantin Daicoviciu, David Prodan şi Mihail Macrea. În 1971 îşi ia doctoratul cu o teză despre arta gotică din Transilvania. Publică mai multe volume, articole şi studii de istorie a artei, fiind professor titular al Universităţii de Arte şi Design Cluj.

„A scrie despre artă este un imperativ”

Grigore Roibu: De ce trebuie să mai scriem despre artă? Credeţi că studiul artei, pus în legătură cu evoluţia ştiinţelor, dar şi a civilizaţiei poate oferi neîncetat perspective asupra înţelegerii artei pe de o parte şi a omului pe de alta?

Gheorghe Arion: De ce trebuie să scriem despre artă? Mă gândesc la o întâmplare… În urmă cu mai mulţi ani când eram elev, la bibleoteca liceului meu din Beiuş, am dat peste o carte despre arta antică. Am avut satisfacţia, tânăr elev fiind atunci, să descopre pe paginile acelei cărţi, câteva adevăruri extraordinare. Am făcut cunoştinţă cu monumente ale Antichităţii, am aflat despre unele busturi, despre câteva statui şi atunci am aflat despre o statuie celebră în istoria artelor universale – statuia lui Marc Aureliu de pe Capitoliul roman. Cunoscând opinia autorului am aflat nu numai despre ce reprezintă valoarea de artă, dar şi lucruri esenţiale despre Împăratul Marc Aureliu. În felul acesta s-a născut acel fericit binom: artă-om-personaj sau om-personaj-artă, din care concluzia nu se poate formula decât în termenii aceştia: oare despre monumentele acestea şi multe dintre ele dispărute, dacă nu ar fi existat consemnări, am fi ştiut? Mă îndoiesc. Deci a scrie despre artă este un imperativ. Este ceva ce trebuie să aibă şi are o dimensiune a permanentului.

Căutarea artistului de azi ar avea ceva comun cu cea de altădată?

– În cea mai mare parte da. Îmi vine greu să cred că la ora actual artistul are o problematică diferită substanţial de ceea ce erau căutările artistului din perioadele anterioare. Practic atâta timp cât urmăreşti un ideal de frumos, de armonie, înseamnă că nu-l poţi fixa într-o anumită perioadă. Idealul este cel care se schimbă de la o epocă la alta, pentru că fiecare epocă are propriile căutări. Dar a fixa, aşa cum spuneam, un asemenea ideal într-o perioadă a trecutului sau într-una care este actuală, mie mi se pare un punct de vedere care suferă de oareşce strâmbăciune. Cred că arta trebuie să fie o instituţie care să dobândească statutul de permanenţă.

Consideraţi că unul dintre scopurile istoricului de artă este de a împărtăşi demersul care îl determină pe artist să creeze?

– Da. Istoricul de artă cred că are un rol foarte important în viaţa societăţii. Aceasta este menirea primordială pe care o are arta, la care se mai adaugă ceva. Se mai adaugă acea extraordinară contribuţie a istoricului de artă la o anumită reînviere a unei perioade tercute. A scrie cu competenţă despre artă, a încerca să stabileşti filiaţiile, să stabileşti o anume circulaţie a formelor înseamnă un lucru cu adevărat extraordinar – o permanentă căutare şi redescoperire a unor epoci trecute şi idealurile lor şi a unei epoci prezente. Rolul tău de istoric de artă este acele de a face lăgătura înte aceşti termeni.

Dumneavoastră aţi organizat foarte multe expoziţii. Deci, care ar fi diferenţa între un istoric de artă şi un curator?

– Mărturisesc că mie personal cuvântul curator nu îmi place. Nu ştiu de ce. Într-adevăr am avut un număr mare de expoziţii. Sunt peste 800 de expoziţii pe care le-am vernisat. Mă pot uita în urmă şi să constat că expoziţiile reprezintă ceva în viaţa mea. Este însă de făcut o disociere între ceea ce este istoricul de artă şi ceea ce este criticul de artă. Istoricul de artă este omul de cultură, este cel care cu rigoare cercetează demersul cerativ, iar criticul se adresează publicului la un vernisaj. Cred că menirea criticului de artă este cel de a descifra acele extraordinare meandre care stau nu odată, ca şi atâtea întrebări, la fundamentarea artistului pentru a-ţi transmite ceva din universul lăuntric.

Multe dintre producţiile artei moderne ajung să nedumereasă sau să descumpănească publicul. Ce credeţi despre această ruptură între artist şi receptor?

– Nu ştiu dacă este neapărat o ruptură. Eu aici aş vedea lucrurile puţin mai nuanţat. Să ştiţi că pentru un privitor care astăzi se pronunţă – „Vai, cât de nesuferită este această lucrare!”- e, de fapt, un anume impas, pe care îl stăbate şi privitorul şi artistul. Nu ştiu dacă întotdeauna eşti pregătit să receptezi exact ceea ce transmite artistul. Acum 100 şi ceva de ani în urmă (…) în galeria Impresioniştilor, într-o societate pariziană bine pregătită (…) constaţi că aceasta era total nepregătită pentru a „gusta” noile opere de artă.

Cum se împacă activitatea de cercetare cu cea didactică de la Academia de Arte Vizuale Ioan Andreescu?

– Eu am văzut întotdeauna aceste două coordonate ca o simbioză şi nu pot concepe să nu existe o simbioză între cercetare şi predare. (…) Eu personal mă revendic societăţii prin dimensiunea mea de dascăl.
(Interviu realizat de Grigore Roibu)

Legea Educaţiei – reformă sau eşec

Curtea Constituţională a comis-o din nou. La fel ca în cazurile legilor precedente, cei nouă judecători au considerat că Legea Educaţiei Naţionale, adoptată prin asumarea răspunderii guvernamentale este constitutională; asta după ce anul trecut asumarea răspunderii pentru o lege de o astfel de importanţă nu era constituţională prin asumarea răspunderii. Curtea Constituţională a luat o decizie care întăreaşte suspiciunea subordonarii politice a judecătorilor numiţi de actuala putere.

Guvernul Boc demonstrează, încă o dată, că educaţia nu este pe lista sa de priorităţi. Acest lucru este demonstrat prin promisiunea că salariile dascălilor vor fi majorate cu 50%, demagogie folosită doar pentru ca Traian Băsescu să câştige alegerile în anul 2009. Părinţii, elevii şi cadrele didactice aşteptau o lege care să eficientizeze sistemul şi să producă o stabilitate în cadrul acestuia. PD-ul nu a consultat factorii responsabili în domeniu şi Legea Educaţiei a fost concepută pe ascuns, fără nici un dialog social, doar în urma înţelegerii cu UDMR, pentru ca acesta să susţină în continuare actualul Guvern. Pe parcursul ultimului an, președintele țării, Traian Băsescu a lansat idei confuze şi rău voitoare, referitoare la calitatea slabă a educației din România.

Nu aş fi vorbit despre acest subiect dacă această lege nu ar avea o imprtanţă deosebită pentru viitorul copiilor noştri. Arta nu a fost suportată de regimul totalitar a lui Ceauşescu, care desfiinţa liceele cu profil artistic. Acum, artele sunt într-un pericol din ce în ce mai mare de a intra în disoluţie. Comasările şcolilor cu puţini elevi şi dorinţa de a pregăti o generaţie de tineri a căror deschidere intelectuală este direcţionată doar către meserii practice, fac din ce în ce mai puţin atractive meseriile liberale care ţin de viaţa culturală a unui oraş sau, de ce nu, a unei naţiuni. Ne-a plăcut întotdeauna să ne lăudam cu micii plasticieni, balerini, muzicieni sau sportivi care au reprezentat România în diferite concursuri şi festivaluri internaţionale. Atât pentru etnicii maghiari, cât şi pentru cei români, liceele vocaţionale constituie o soluţie pentru diminuarea decalajului de adaptare la realităţile economice şi sociale şi mai puţin contează limba de predare. Pentru toată societatea însă, reducerea imixtiunii politice în procesul educativ este o prioritate. Liceele vocaţionale au ajuns să aibă un statut incert. Asigurările care vin din partea Guvernului nu mai au credibilitate. O dată ce cadrele didactice au fost înşelate prin intermediul unor legi care nu au fost aplicate, nu pot avea acum speranţa, că de data aceasta, sistemul de învăţământ va deveni aşa cum susţine actuala putere. Pentru a nu judeca unilateral ceea ce propune noua Lege a Educaţiei, iată cele mai importante elemente noi:

  • Din 2012 învaţământul obligatoriu începe de la 6 ani.
  • Clasa a IX-a trece la gimnaziu începând cu generaţia clasei a V-a din anul şcolar viitor.
  • Admiterea la liceu se face pe bază de protofoliu, cu două probe scrise şi examen opţional organizat de fiecare liceu în parte.
  • Finanţarea costurilor se vor face per elev.
  • Noul curriculum va fi bazat pe competenţe şi examene transdisciplinare.
  • Evaluările elevilor vor fi trecute într-un protofoliu educaţional.
  • Până în anul 2020 liceul devine obligatoriu.
  • Elevii vor studia maxim 20 de ore la primar, 25 la gimnaziu şi 30 la liceu.
  • Scoaterea examenului de titularizare şi angajarea profesorilor în sistemul educaţional de către fiecare şcoală în parte.
  • Părinții vor primi amenzi dacă elevii chiulesc.
  • Părintele sau tutorele legal este obligat să ia măsuri pentru şcolarizarea elevului, pe perioada învăţământului obligatoriu şi răspunde pentru distrugerile materiale din patrimoniul şcolii cauzate de elev.

În ceea ce priveşte examenul de Bacalaureat, acesta ar putea fi simplificat prin eliminarea probelor orale, urmând ca Bacalaureatul să cuprindă doar trei probe scrise: la Limba română – obligatoriu, la Matematică – pentru cei care au absolvit licee cu profil ştiintific sau tehnologic şi Istorie pentru liceele vocaţionale, la care se adăugă o disciplina obligatorie, în funcţie de profilul liceului, pentru cei din zona socio-umanistă şi cei de la liceele de muzică, arte plastice etc.

Cele mai importante schimbări ale noului proiect legislativ vizează conducerea universităţilor şi a şcolilor. Dacă, în proiectul iniţial, era stabilit ca rectorii să fie desemnaţi prin concurs, în noul proiect instituţiile de învăţământ superior primesc libertatea de a opta între două modele distincte: alegerea rectorilor prin scrutin universal sau după modelul corporatist. O altă modificare se referă la „clanurile universitare”. Astfel, rudele până la gradul III nu vor mai putea să deţină funcţii de conducere în cadrul aceleiaşi universităţi, proiectul iniţial vizând restricţii doar la nivel de facultate.

Rectorul Universităţii Babeş-Bolyai (UBB), Andrei Marga, consideră că Legea Educaţiei a fost făcută pentru a crea din profesori şi directori de şcoli agenţi electorali pentru preşedintele Traian Băsescu. De cealaltă parte guvernanţii susţin că această lege este reformatoare şi revoluţionară. Cu toate acestea Academia Română, sindicatele din învăţământ, părinţii, cadrele didactice şi societatea civilă condamnă această lege, numind-o „antinaţională”. Pentru a putea fi aplicată legea trebuie urmată de peste 50 de ordonanţe de Guvern care să o poată face funcţională. În concluzie această lege mai mult nemulţumeşte, decât să aducă stabilitate în sistemul de educaţie tot mai tensionat. Mai mult, partidele din opoziţie promit că vor schimba Legea Educaţiei în momentul când vor veni la putere.

Grav este când se ajunge la gesturi disperate, precum cel a lui Adrian Sobaru care s-a aruncat de la balconul Parlamentului într-un gest de protest. „Ne-aţi ucis viitorul”, scria pe tricoul lui. „Pentru tine, Boc! Aţi luat banii copiilor!” a strigat el înainte de a se arunca într-un salt al impresiei de libertate (care mi-a adus aminte de montajul fotografic a lui Yves Klein din anul 1960). Adrian Sobaru avea doi copii, dintre care unul cu autism. Ajutorul de însoţitor pentru persoană cu handicap i-a fost tăiat de la 550 de lei la 150 de lei. În plus, nu mai primea medicamente compensate pentru tratamentul celui mic. (Grigore Roibu)