Revenirea la pictură – în miezul lucrurilor

Din culisele şcolii timişorene de pictură

Muzeul de Artă Cluj-Napoca, în parteneriat cu Galeria Calina din Timişoara, găzdueşte în perioada 23 februarie – 20 martie 2011 expoziţia de pictură ÎN MIEZUL LUCRURILOR / IN THE CORE OF THINGS, organizată de curatorul Ileana Pintilie cu lucrări selectate din creaţia unor tineri artişti timişoreni. Până la urmă artiştii trăiesc într-un context internaţional, pe care nu-l pot ignora. Apariţia unei generaţii de tineri pictori în Timişoara, diversitatea şi dinamica creaţiei lor au determinat realizarea acestei selecţii, potrivit organizatorului expoziţiei. „Revenirea la pictură, în ultimele decenii, semn al unei reînnoiri continue a mijloacelor de expresie artistică, a condus la reaşezarea acestui gen în vârful ierarhiei artistice. Astfel, pictura ocupă un loc din ce în ce mai vizibil pe scena internaţională, dar şi locală”, spune Ileana Pintilie.
În urma acestei expoziţii am realizat un dialog cu artiştii participanţi. Le mulţumesc pe această cale celor care au dat curs acestui interviu.

Grigore Roibu: Proiectul „ÎN MIEZUL LUCRURILOR / IN THE CORE OF THINGS” este în deşfăşurare la Cluj. Definiţi conceptul propus şi spuneţi, în câteva cuvinte, cum percepeţi acestă iniţiativă de grup/proiect?

Andreea Foanene: Din punctul meu de vedere acest proiect este o iniţiativă foarte inspirată de a promova un număr de tineri artişti care utilizează tehnici picturale în creaţia lor. O mare parte din expozanţi abordează teme legate de cultura corpului. Există o mare doză de figurativ per total, este simţită, de asemenea şi prezenţa unui „al treilea erou”, pe lângă pictor şi modelul său în „persoana” calculatorului sau a aparatului foto digital. Acesta din urmă este un factor decizional prezent în majoritatea creaţiilor noastre, fie că există sau nu semne vădite de recunoaştere la nivelul imaginii pe care fiecare tânăr o promovează drept reprezentativă pentru creaţia sa. Un alt element definitoriu pentru acest grup este faptul că artiştii din această expoziţie locuiesc şi lucrează în România, subiectele prezente în creaţia lor sunt legate de ceea ce îi inspiră aici.
Ideea curatorială a coagulării unei expoziţii care aduce publicului chintesenţa, „miezul lucrurilor”, este dovada unor căutări, a unui interes viu faţă de ceea ce oferă tinerii artişti timişoreni prezentaţi de criticul Ileana Pintilie la Halele Timco din Timişoara şi Muzeul de Artă din Cluj.

Sorin Scurtulescu: Acesta este un grup din vestul ţării, ce aparţine „Şcolii de la Timişoara”, care caută, încă, să se exprime prin pictură şi nu prin alte modalităţi vizuale. Fotografiile unora din grupul acesta sunt mult înrudite picturii. Căutarea aceasta nu e una fără sens atâta timp cât picturile lor vor schimba în bine pe cei care le vor privi şi nu îi vor lăsa indiferenţi după un minut de la vederea lor.

Laurian Popa: Nu ştiu dacă l-aş numi grup, ci mai degrabă proiect care cuprinde o bună parte din generaţiile şcolii timişorene de artă. Majoritatea artiştilor ce expun provin din generaţii diferite. În mare parte se poate observa un nucleu experimental care începe să se afirme, lucru pe care îl consider contructiv în demersul artistic contemporan din România.

Îniţiativa şi sprijinul oferit de galeria Calina s-a dovedit a fi de bun augur şi, totodată, proiectul condus de Ileana Pintilie, să sperăm, se va materializa într-un studiu care să scoată în evidenţă generaţiile ce au ieşit la rampă după anul 2000 şi au ceva de spus în arta contemporană românească.

Andrei Rosetti: Sufletul acestui demers este Ileana Pintilie. Altfel, eu aş spune, poate, proiect/grup. De ce? Experienţa unei grupări pleacă de la afinităţi sau direcţii comune de manifestare, de studiu etc. Aici ne-au adus împreună intuiţiile curatorului care a văzut în această alăturare o sumă a mai multor direcţii şi, poate, unele înrudiri. E drept, provenim din aceeaşi şcoală. Ne-am format în acelaşi spaţiu geografic sau cultural. De la caz la caz însă, sunt în acest proiect colegi pe care nu i-am cunoscut încă şi alţii pe care i-am cunoscut recent (aici mă gândesc la Dani Brici), tocmai datorită acestui demers care a devenit prilej de dialog între noi. Sunt şi oameni pe care îi ştiu din atelierele facultăţii noastre. Fikl, Sida, Mercioiu-Popa, Koteles şi-au finalizat studiile când eu le începeam. Am fost mereu interesat să înţeleg felul lor de a lucra. Cu ultimii colegi enumeraţi am avut şi avem azi proiecte comune. Cu Neamţu şi Scurtulescu, doi dintre prietenii mei cei mai apropiaţi, am demarat în 2004 gruparea NOIMA. Cu Laurian Popa am împărţit, cred, atelierul de pictură al facultăţii timp de 2 ani. De aceea tind să spun că din acest proiect este posibil să se ajungă şi la un context de grup.

GR: Înţeleg că această expoziţie îşi propune să pună în atenţie eşantioane alăturate ale unui context cultural, cel timişorean. Toţi v-aţi format acolo. Care credeţi că ar fi nota comună? Putem vorbi astăzi de o şcoală a picturii din vestului ţării?

Andreea Foanene: Este adevărat, artiştii prezentaţi au studiat pictura la Timişoara, fiind în mare parte studenţi ai profesorilor Romul Nuţiu şi Constantin Flondor. Aceşti doi maeştrii sunt recunoscuţi drept formatori de direcţii importante, decisive, în arta modernă din Timişoara. Experienţa pe care ei au împărtăşit-o celor cu care au intrat în contact este, indubitabil, de o mare valoare, cu valenţe de catalizator iniţiatic în creaţia tinerilor veniţi la Timişoara să înveţe pictura. În această expoziţie cred că este vorba de ceva mai mult decât nişte „studenţi buni”, sunt prezentaţi tineri care au deja o serie de rezultate proprii ca urmare a unor căutări tehnice sau tematice. Mulţi dintre cei de aici au beneficiat de burse în străinătate, contactul lor cu arta contemporană se extinde dincolo de experienţa pur muzeistică sau virtuală, zonele lor de cercetare sunt diverse.

Sorin Scurtulescu: Da, putem vorbi de o şcoală la Timişoara, la fel de bine cum se vorbeşte de o şcoala la Leipzig, Paris, Londra, New York sau, iată, Cluj-Napoca, doar că la o scară mai mică. Nota comună este poate diferită de a acelor şcoli enumerate prin faptul că majoritatea acestor artişti au un drum propiu după ieşirea din facultate. Nu aleg toţi o direcţie precum pictura figurativă, abstractă, pop sau suprarealistă, ori alte mixturi. Sunt direcţii personale. Misterul, libertatea şi nedefinirea imediată cred că este un atu al acestui grup de pictori care nu stagnează, ci este în progresie continuă. Diferit de alte grupări sau şcoli, acesta este un grup care riscă continuu, nu caută un manierism comod sau un stil cu orice preţ. Stilul îi caută pe ei.

Laurian Popa: Cred că se poate vorbi de o şcoală de artă timişoreană, la fel cum se poate vorbi despre şcoala de artă de la Cluj sau de la Bucureşti. Aici, deosebirea constă în faptul că oferta artistică devine mai interesantă, vizavi de celelalte şcoli enumerate mai sus. Spun asta deoarece libertatea de care ai parte în şcoală pune studentul faţă în faţă cu experimentul, cu exploatarea diferitelor forme de a percepe, de a vizualiza temele propuse. Îmi aduc aminte cu plăcere de orele de atelier pe care le făceam cu Constantin Flondor sau de orele petrecute în atelierul, din Arad, alături de Barta Şandor. Am avut ocazia de a participa şi la câteva cursuri de atelier experimental ţinute de Ştefan Bertalan…unde am învăţat cum să ne punem problema abordării la modul cel mai corect şi elaborat al unei teme.

Andrei Rosetti: Mă tem să încerc să schiţez o matrice a şcolii noastre. Desigur, sunt oamenii care ne-au format. Foarte diferiţi însă între ei. În fine, m-aş opri acum la un gând din studenţie. Povesteam de curând cu un prieten despre rezonanţa pe care o simţeam alături de colegii mei de atunci, de-a lungul unei anumite activităţi. De exemplu la spălatul pensulelor. Iată o notă comună!
Cei care l-am avut profesor pe Constantin Flondor (Mercioiu, Koteles, Neamţu, Scurtulescu şi eu) vom adânci sper răspunsul la această întrebare curând. Nădăjduim să publicăm curând un material la care am fost invitaţi să colaborăm alături de profesorul nostru, material care, cred, va spune mult mai multe despre cadrele formării noastre ca pictori, despre universul acelor ani şi temele majore pe care le-am parcurs.

GR: Puteţi enumera unele repere care consideraţi că nu ar putea lipsi din felul vostru de a picta, din universul pe care îl propuneţi privitorului.

Andreea Foanene: Nu. Pentru răspunsul la această întrebare vă propun o întâlnire peste 50 de ani.

Sorin Scurtulescu: Nu vor lipsi: pânza de in, răşinile naturale, urma pensulei, suprapunerile de culoare, velatura, frotiul, glasiul.

Laurian Popa: Reperul care eu cred că nu poate lipsi acum în demersul meu creator ar fi respectul faţă de un sistem de valori care se dă uitării, respectul faţă de sine a lucrurilor simple şi, totodată, „critica” adusă societăţii în care ne aflăm. Cred că este normal să te manifeşti pe plan artistic atenţionând privitorul de ceea ce este bun şi ceea ce este rău în societatea din care şi el face parte. Ofensele jucate societătăţii de acum m-au împins spre seria de lucrări ce am realizat-o povestind despre „norii mei uscaţi”.

Andrei Rosetti: Am încercat în ultimii ani să mă edific în privinţa unor limite propri. Mai e mult de lucru aici. Am căutat să simplific paleta cromatică. Să „sabotez” perspectiva şi adâncimea. Să reduc subiectul pictat la semne minimale. În aceste căutări care vizau limita dintre realitate şi abstracţie am descoperit legătura mea „dogmatică” cu lumea din jur. Ca un pandant al acestor tendinţe spre limită am dorit tot timpul să nu rup legătura cu cele văzute. Iată ceva care, probabil, nu va lipsi din preocupările mele – văzutul.

Cu privire la felul de a picta… da, mă simt legat oarecum de unele repere ale meşteşugului. De cadrul suportului… Nu cred însă că un drum anume este obligatoriu.

GR: Trăim într-o lume în continuă schimbare. Regulile artelor contemporane se raportează la această lume şi sunt din ce în ce mai schimbătoare. Ne punem întrebarea care este reacţia din sfera culturalului şi ce înseamnă arta pentru artistul contemporan. Mai există azi reguli de urmat pentru un artist? Puteţi schiţa câteva?

Andreea Foanene: Vorbim despre norme, dar este o discuţie despre acele reguli care vizează obiectul artistic ca şi produs final al unei căutări sau despre norme de viaţă ale artistului?
Libertatea de care „beneficiem” astăzi ca şi artişti este după unii totală, dar acest lucru este cu două feţe. Această „libertate” se referă la opera de artă, dar şi la modul de viaţă al creatorului. Regulile jocului şi le face fiecare după propriile convingeri. Peisajul în acest domeniu este foarte fragmentat şi nu cred că există răspunsuri-tip. Ştiu că există artişti care nu pot crea dacă nu au mâncat carne sau ciocolată, dacă nu şi-au băut cafeaua sau nu au vorbit la telefon cu bunica, la fel de bine cum cunosc artişti care nu pot începe să lucreze fără să spună o rugăciune. Regulile acestea personale se extind şi la nivelul tehnicii abordate şi ideilor pe care le promovează fiecare în parte.

Sorin Scurtulescu: Azi nu mai există reguli. Datorită acestei libertăţi arta e pretutindeni, orice este/poate fi considerat artă, oricine e artist, oricine e faimos pentru o perioadă de timp, cum spunea Andy Warhol. Dar nu aici stă miza mea. Lupta este tocmai pictura nu instalaţia, video, performace şi celelalte medii ale artei contemporane. Îmi pun problema cum mai pot picta azi. Cum mai poţi picta azi, cu sens, după o mie de ani de pictură. Conceptele şi instalaţiile contemporane au o mai mare şansă şi un mai mare impact în lumea artei actuale dar, cum poţi tu cu o pictură mică de 30×30 cm să ai un impact (poate mai mare, mai profund, mai bun chiar) asupra acestei lumi – aici e miza!

Laurian Popa: Cred că de la o anumită vârstă fiecare artist îşi formează singur regulile după care funcţionează. În facultate, desigur, aveam nişte reguli care trebuiau respectate, însă acum e cu totul şi cu totul altceva. Programatic aceste reguli consider că trebuiesc mulate pe principiile motivaţionale de care dă dovadă cel ce creează.

Andrei Rosetti: Artele par să contureze astăzi o lume a unor infinite posibilităţi de expresie. Cu toate acestea marile întrebări ale umanităţii îşi caută încă răspuns. Temele sunt aceleaşi, deşi ne par mereu proaspete. Armătura rămâne perenă. Cu privire la reguli e de văzut… La ce ne referim când vorbim de reguli.
În trecut existau reguli, canoane. În Egipt, în India… Şi noi am avut în icoane recomandări. Unele care ţineau de meşteşug, altele care transmiteau în linii mari un fel de amprentă a vreunui chip de sfânt sau vreo soluţie compoziţională mai complexă omologată de tradiţie. Chiar şi aşa, eu cred că nota personală – cum i se spunea în examene – a existat mereu întemeiată pe unicitatea ce se ascunde în fiece persoană.
De ceva vreme pictorii fug de reguli. Rămân însă adesea dogmatici. A fost perioada curentelor. Ismele. Canoane de grup. Cu manifeste dogmatice ce anunţau intenţii precise. N-aş zice că e rău că a fost aşa. Unele curente de acest gen au marcat aprofundări şi studiul apăsat într-o direcţie. Apoi, au urmat reguli care marcau o semnătură. Canoane subiective. Iconografii individuale care generează produsul artistic. Găsim, nu-i aşa, reguli în pictura egipteană, în arta vechilor greci, la Teofan Grecul, în ce ne-a lăsat Leonardo, Rubens, Delacroix, Cézanne… peste tot. Dar găsim reguli evidente şi la Mondrian, Picasso, Fontana, Pollok, Baselitz, Kate Haring, Basquiat ori Perjovschi sau alţi artişti de la noi. Poate nici nu e atât de important acest lucru.
Poate că în timp apare ceva forţat în căutarea şi afirmarea unor astfel de reguli. Ceva demonstrativ, ostentativ. Regula balansează fragil între constrângeri ce ţin de căutarea profunzimii, de edificări pe un anume drum ori de găsirea mediului propice de exprimare, dar şi de reţetă, manierism, găselniţă. Poate că unele exagerări sunt datorate teoretizărilor excesive.
Mie îmi place tare mult să îl văd pe Mondrian deopotrivă în geometrul abstract şi în cel care făcea acele studii de flori din tinereţe. Mai aproape de noi, mi-a fost drag să îl cunosc pe profesorul meu – Flondor, prin proiectele grupului Sigma, îmbinând bare spaţiale, modelând făina sau observând în pictură o plantă sau o grădină. Îmi este drag Ion Grigorescu pe schela unei biserici şi la Tate Modern deopotrivă. Tot el, pictând pietrele din pârâu ori vreun stejar bătrân la Brebu Nou.
(A întrebat: Grigore Roibu
Au avut amabilitatea de a răspunde: Andreea Foanene, Sorin Scurtulescu, Laurian Popa şi Andrei Rosetti).

Mini-chestionar adresat doamnei Ileana Pintilie

Muzeul de Artă Cluj-Napoca, în parteneriat cu Galeria Calina din Timişoara, prezintă în perioada 23 februarie – 20 martie 2011 expoziţia de pictură ÎN MIEZUL LUCRURILOR / IN THE CORE OF THINGS, organizată de curatorul Ileana Pintilie cu lucrări selectate din creaţia unor tineri artişti timişoreni. Această expoziţie face parte din programul muzeului clujean de prezentare a creaţiei artistice contemporane din centre culturale importante ale României, Timişoara fiind unul din cele mai dinamice.
Prospecţiunile făcute în mediul artistic local au condus la selectarea unui număr de 13 artişti: Daniel Brici, Gheorghe Fikl, Andreea Foanene, Cosmin Haiaş, Robert Köteles, Liliana Mercioiu Popa, Sorin Neamţu, Laurian Popa, Andrei Rosetti, Cristian Sida, Sorin Scurtulescu, Reka Ugron şi Mihai Zgondoiu.

Cu această ocazie i-am adresat câteva întrebări doamnei Ileana Pintilie, care a avut amabilitatea de a detalia câteva aspecte ale acestui proiect.
Ileana Pintile, absolventă a Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din Bucureşti, secţia Istoria şi Teoria Artei, este profesor la Facultatea de Arte a Universităţii de Vest Timişoara şi curator al unor expoziţii prestigioase organizate în ţară şi în străinătate, fiind membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă din Paris şi al Asociaţiei Internaţionale a Curatorilor de Artă Contemporană. Este autoarea a numeroase articole de istorie şi critică de artă şi al volumului Acţionismul în România în timpul comunismului.

„Nu există o singură direcţie în arta românească,
aceste direcţii sunt distribuite pe generaţii”

Grigore Roibu: La Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, proiectul ÎN MIEZUL LUCRURILOR / IN THE CORE OF THINGS este în plină deşfăşurare. Care sunt reperele conceptuale ce definesc acest proiect şi care ar fi  mesajul titlului pe care l-aţi ales?

Ileana Pintilie: Pentru cel care citeşte textul meu de prezentare al expoziţiei, demersul conceptual va deveni clar, şi anume definirea picturii actuale, privită din multiple perspective, atât tematic, cât şi din punct de vedere a mijloacelor de expresie, în încercarea de a discerne anumite direcţii şi orientări noi. Titlul vrea să exprime, cum sper că s-a înţeles, o dorinţă de a merge direct spre esenţă, dând la o parte aparenţele. Vă mulţumesc pentru corectura pe care aţi făcut-o traducerii în engleză a titlului, nu-mi aparţine greşeala, dar mărturisesc că am scăpat din vedere să verific traducerea!

– Revista Arta a consemnat debutul proiectului de la Timişoara, Halele Timco, în anul 2010. Cum a fost trecerea de la un spaţiu atipic (hala industrială) la cel conformist pe care îl oferă un muzeu? Rezistă această expoziţie unor astfel de migrări?

– Cred că aici dvs. ar trebui să-mi spuneţi ce părere aveţi. Din punctul meu de vedere, da, rezistă; în spaţiul halelor am avut mai multe lucrări de mari dimensiuni, cu un alt impact, iar expoziţia putea fi privită global. Există şi provocarea unui spaţiu vast şi necizelat, cum este cel industrial, care are o altă expresivitate decât un spaţiu specializat şi poate, uneori, prea conformist.
În cazul muzeului, cu un spaţiu alveolar, panotarea ne-a permis o dispunere a lucrărilor asociind un număr mic de artişti într-o singură unitate spaţială sau chiar prezentarea lor izolat, aproape „monografic”. Dacă nu aţi observat, atunci aflaţi că am operat o uşoară modificare faţă de expoziţia din Timişoara, tocmai pentru a adapta expunerea spaţiului Muzeului din Cluj.

– În România, încă, nu facem distincţia clară între curator, critic de artă, manager artistic, galerist etc. Puteţi ilustra aceste competenţe pe cazul proiectului In miezul lucrurilor?

– Nu mă consider nici manager de artă şi nici galerist (şi sper că acest lucru este evident şi nu mai trebuie demonstrat!). Distincţia între critic de artă şi curator este, oarecum, greu de făcut, deşi ea există. În calitate de critic de artă iniţiez o temă de cercetare – de exemplu pictura astăzi -, pot să generalizez concluziile acestei cercetări şi să le înscriu într-un fenomen mai larg. Calitatea de curator este strâns legată de caracterul practic al „îngrijirii” unei expoziţii, începând cu selecţia adecvată a lucrărilor (care se potrivesc spaţiului expoziţional), panotarea, pregătirea catalogului, a comunicatelor de presă, pregătirea evenimentului expoziţional. Alegerea temei expoziţiei este rezultatul unei cercetări făcute de criticul de artă, aplicarea ei în practică este partea curatorului.

– Identitatea şi subiectele criticii de artă au legătură cu contextul social şi politic sau pot exista şi în sine, fără a fi influenţate de realitatea exterioară?

– N-aş dori să dau un răspuns general la această întrebare, ci unul punctual: critica de artă din România ultimilor 20 de ani este strâns legată  de contextul social şi politic în care îşi desfăşoară activitatea. Contextul social şi politic este dominant şi pe scena artistică şi teoretică internaţională, nimeni nu-şi mai permite să discute la modul general şi abstract fenomenul artistic actual.

– O mare parte dintre tinerii artişti abordează teme ce tratează o anumită traumă comunistă. Poate fi şi un rezultat al mediatizării sau al altor filtre exterioare. Care consideraţi că ar fi direcţiile, mai interesante, spre care ar trebui să se îndrepte generaţia tinerilor artişti în contextul artelor vizuale actuale?

– Unii dintre artişti sunt atât de tineri încât nu au amintiri din perioada comunistă. Cu toate acestea, într-adevăr, comunismul este încă un spectru care bântuie în România, fie şi sub forma unor mentalităţi inflexibile…Nu cred că există o singură direcţie în arta românească actuală, iar aceste multiple direcţii sunt „distribuite” pe generaţii. Generaţia anilor 1990 este mai deschisă spre un anume activism, spre o critică socială şi, eventual, politică, iar formele de manifestare sunt mai diverse – fotografie, film, video, performance, artă conceptuală. Generaţia anilor 2000 mi se pare mult mai „frivolă”, orientată spre tot ce este modă (chiar şi în artă, în sensul copierilor unor artişti, a unor direcţii etc.), este orientată spre „loisir”, are un cult al „nimicului”…Manifestarea predilectă este pictura, având ca sursă principală fotografia, dar nu aşa cum o făcea în anii 1970 Gerhard Richter – ca o sursă de cercetare vizuală, ci pur şi simplu ca o copiere sau o interpretare minimă a unei hiperrealităţi induse de fotografie.

– Care este rolul unui critic de artă în contextul contemporan românesc; pot părerile unui critic de artă să influenţeze în mod decisiv activitatea unui artist?

– În opinia mea, nici criticul de artă şi nici curatorul român, fragilizaţi de un context cultural defavorabil, nu pot influenţa decisiv mediul artistic românesc. Nerecunoaşterea profesională a criticilor, faptul că sunt extrem de puţini în România, că trăiesc mizerabil şi în general nu din propriile lor competenţe, ci muncind altceva, care le răpeşte timpul, nesolidaridatea lor, toate acestea contribuie la diminuarea prestigiului profesional.
Criticul poate juca mai multe roluri, nu cred că există un singur rol desemnat pentru acesta. În linii mari rolul criticului este acela de a semnala direcţiile noi în artă, de a putea generaliza şi de a vedea dincolo de cazul concret, de a crea conexiuni între fenomenul artistic românesc şi scena artistică internaţională.

– Aveţi o experienţă bogată în curatoriat. În ce fel credeţi că poate întregi participarea curatorului un concept sau o direcţie artistică?

– În ceea ce mă priveşte am avut întotdeauna obiectivele mele de cercetare, pe care le-am urmărit, în ciuda multor dificultăţi, iar experienţa curatorială a completat benefic cercetarea teoretică.

Îi mulţumesc şi pe această cale doamnei Ileana Pintilie.
(Interviu realizat de Grigore Roibu, Timişoara, 26 februarie 2011)