Între tradiție și experiment: Muzeul de icoane pe sticlă din Sibiel

Cu 10 ani în urmă, fiind profesor debutant, țineam un curs opțional de Pictură pe sticlă. La sfârșitul anului școlar am avut aproximativ 60 de lucrări, icoane pe sticlă, bine realizate cu elevii. Directorul școlii, Ioan Drașoveanu, alături de directoarea educativă Mariana Stoica și tâmplarul școlii s-au implicat și m-au susținut pentru a realiza o mare expoziție de icoane împreună cu elevii. Expoziția s-a mutat din holul școlii generale la Galeria de artă. A fost un succes. Nu știu câți dintre elevii mei au rămas cu ceva în urma acestui curs despre iconografie, eu, însă, am avut multe de învățat.

Muzeul de icoane pe sticlă Sibiel

În acest week-end am trecut prin Sibiel. Aveam cunoștințe despre muzeul de Icoane pe sticlă din acest sat Transilvan, situat la 22 de km de Sibiu, dar nu mi-am făcut până acum timp să îl vizitez. Colecția muzeului este cea mai mare de acest gen din lume. Sunt expuse peste 700 de icoane pictate pe sticlă între veacurile al XVIII-lea și al XIX-lea în principalele centrele de pictură, cum ar fi, de exemplu, Nicula, Sebeș, Alba-Iulia, Mărginimea Sibiului, Făgăraș, Șcheii Brașovului sau Bucovina.

artavizuala21 se ocupă, în principal, de arta contemporană, de experimentul artistic și pluralitatea tehnicilor de investigare a vizualului. Ca absolvent al secției Ceramică-Sticlă am fost, însă, interesat de imaginile „zugrăvite” cu o emoționantă sinceritate, icoane prin care ţăranul român îşi exprimă concepţiile de viaţă. Icoanele pe sticlă nu țin doar de tradiție și nu sunt doar un obiect de cult protector, ci un document plastic ce reflectă lumea spirituală a satului românesc. Am scris despre tehnicile și metodele făuririi unei icoane în Sentimentul teologic al frumuseţii și, Andrei Rosetti, în Din bucătăria unui atelier de iconografie…

Biserica Sfânta Treime din Sibiel

Dar, să revin, la mica noastră călătorie în timp. Satul Sibiel are ceva aparte încă din momentul în care te apropii, este comunitatea în care „ieși din timp și istorie și intrii în timpul și istoria devenite eternitate” (Ioan Alexandru – Prefața Sibiel, Sibiu, 1979).

Părintele Zosim Oancea

Muzeul se află în curtea bisericii Sfânta Treime din Sibiel, construitǎ din 1765 ca biserică unită. Lăcașul a fost pictat între anii 1774 și 1775 de meșterii zugravi Stan și Iacob. Pictura, înnegrită de fumul lumânărilor, a fost acoperită cu 5 straturi de var. Fresca a fost readusǎ la luminǎ între anii 1964 – 1965 de preotul Zosim Oancea (arestat în 1948 datorită convingerilor sale, condamnat la zece ani de închisoare și eliberat în 1957), la sosirea sa în Sibiel. Cu un naos unic, cu nișe semicirculare și fresce care împreunǎ cu motivele biblice și liturgice în stil bizantin preiau motive occidentale baroce, biserica din Sibiel este, astǎzi, monument istoric național.

Biserica Sfânta Treime din Sibiel (interior)

Constituită cu începere din anul 1969, operǎ a pǎrintelui Zosim Oancea şi a comunitǎţii din Sibiel, bucurându-se de susţinerea unor instituţii şi donatori privaţi români şi strǎini, colecţia muzeului prezintǎ cei mai importanţi pictori de icoane. Fuziunea tradiţiilor orientale cu tehnicile occidentale și cele tradițional românești transformă icoanele din primele decenii ale secolului al XVIII-lea într-un gen al artei cu un farmec particular.

Perspectiva lipsește, caligrafia desenului trădează facilitate de meșter și personajele biblice poartă, de cele mai multe ori, straie tradițional românești. Această preponderență zonală a anumitor sfinți, precum sfântul Ilie care gonește peste nori într-o căruță trasă de armăsari pentru a aduce prosperitate regiunilor agricole, mi se pare un un gen pictural fascinant. Pentru țărani, pictatul icoanelor nu reprezenta, ca în centrele specializate din Austria și Boemia, de unde tehnicile acestui meșteșug bizantin au fost importate în Transilvania, o ocupație principală. Icoanele pe sticlă transilvănene au avut o soartă ciudată: au fost iubite de țărani și disprețuite de orășeni. Abea din secolul al XX-lea s-a modificat optica estetică asupra picturii, așa zis „naive”, pe sticlă. Cei ce au înțeles această artă au fost puțini.

Pǎrintele Zosim Oancea este cel căruia îi datorǎm acest extraordinar muzeu care merită vizitat. Colecția face o incursiune în istoria picturii țărănăști pe sticlă, o pictură care stă la baza inspirației Salonului Independendenților din 1886 și a manifestului cubist a lui Pablo Picasso din 1907. (Grigore Roibu)

Premierea câştigătorilor concursului „Chipul omului”

Astăzi, 25 noiembrie 2013, la Colegiul Naţional „Decebal” Deva au început o serie de activităţi cultural-artistice care îl celebrează pe Cuviosul Stelian, sfântul ocrotitor al copiilor. În cuvântul de deschidere a evenimentelor dedicate Sfântului Stelian, evenimente care vor continua şi mâine, a vorbit dr. Florin Ilieş, directorul Colegiul Naţional „Decebal”.

Concursul de fotografie „Chipul omului” şi-a desemnat câştigătorii. Cu acest prilej a fost vernisată expoziţia cu cele mai bune portrete trimise de elevii şcolilor şi liceelor din judeţul Hunedoara şi proiectate toate lucrările fotografice înscrise în concurs.

„Portretul este unul dintre cele mai fascinante şi iubite genuri fotografice. Atunci când fotografiem oamenii din jurul nostru, prin intermediul imaginilor realizate reflectăm, într-o mare măsură, propria noastră imagine în comunitate. Este greu să redai sentimente sau atitudini, este greu să surprinzi imaginea interioară a unui personaj, să faci să zâmbească un om care de obicei nu zâmbeşte şi, cu atât mai greu, să exprimi misterul şi complexitatea fiinţei umane cu substraturile ei aproape inexplicabile. Există nenumărate reguli care trebuie respectate în realizarea unui portret… şi, cu toate acestea, chiar respectând toate regulile ce guvernează o compziţie reuşită, de multe ori, portretul surprins rămâne la stadiul de “poză drăguţă”. Strada, oamenii, necunoscutul, continua mişcare în care se află omul modern al mediului urban sau puţinele tradiţii ce încearcă să răzbată prezentul globalizării ajuns în mediul rural sunt momente ce pot deveni concepte doar prin multă practică. Multitudinea abordărilor portretistice ale acestui concurs, aflat la cea de-a II-a ediţie, au demonstrat faptul că participanţii au încercat să depăşească aceste bariere pentru a declanşa, la rândul lor, prin intermediul imaginilor prezentate emoţii şi stări, demonstrând un dezvoltat simţ al observaţiei în comunicarea ideilor afective. Am avut greutăţi în desemnarea fotografiilor câştigătoare, concurenţii de pe primele locuri situându-se la punctaj apropiat. Toţi tinerii concurenţi merită felicitările noastre”, au spus membrii juriului în deschiderea expoziţiei.

Toţi concurenţii au primit diplome de participare. Iată ce ne-au spus câţiva concurenţi la sfârşitul festivităţii de premiere:

Alexandra Marcu: Concursul mi s-a părut interesant. Este o modalitate de a vedea cum răspund colegii mei din judeţ la o temă dată. Toate lucrările mi se par interesante în felul lor. Eu am încercat, prima dată, să fac fotografie de stradă şi am dat de dificultăţile acestui gen de fotografie. În portret am încercat să surprind personaje statice, pe care să le aranjez în poziţii ce mi s-au părut expresive.

Alexandra Nacu: Mă bucur că am participat la acest concurs. Fotografia este o pasiune de suflet. În fotografia trimisă la concurs, în care l-am avut model pe colegul Bogdan Benea, am dorit să exprim strigătul de ajutor venit dintr-o lume din care nu se mai poate ieşi.

Mădalina Găceanu:  Concursul este una dintre cele mai frumoase idei. Mulţumesc juriului pentru premiul acordat. Fac parte dintre cei care iubesc fotografia şi aş dori ca acest mediu artistic să fie cât mai mult promovat în rândul tinerilor. Îmi place fotografia fashion. Fotografia realizată am făcut-o din spatele unei perdele căutând un unghi care favorizează subiectul prin felul cum cade lumina pe personaj.

Amira Stoica: Expoziţia aceasta va rămâne vie în memoria mea. În fotografia trimisă la concurs am încercat expresivitatea imaginii în alb-negru, în dorinţa mea de a realiza un contrast prin intermediul luminilor şi al umbrelor care se aşează pe faţa subiectului. Subiectul am fost chiar eu, imaginea fiind un autoportret. A fost interesant să folosesc declanşatorul de la distanţă şi luminile direcţionate.

Fotografiile câştigătoare sunt:

Locul I: Flavius Manu – Chipul toamnei (Colegiul Naţional „Decebal” Deva)

Locul al II-lea: Alexandra Nacu – Insanity (Liceul de Arte „Sigismund Toduţă” Deva)

Locul al III-lea: Mădălina Găceanu – Visul unui înger (Liceul de Arte „Sigismund Toduţă” Deva)

Au primit menţiuni: Amira Stoica (Liceul Pedagogic „Sabin Drăgoi” Deva), Karin Fleischer (Colegiul Naţional „Decebal” Deva) şi Cătălin Vasuti (Colegiul Naţional „Decebal” Deva).

În aceeaşi sală a avut loc o expoziţie de carte veche bisericească organizată sub coordonarea preoţilor: prof. Alin Mureşan, prof. Radu Scânteie şi  prof. Dumitru Dospin.

După aceste momente festive, invitaţii au putut vizita Atelierul „Sfântul Stelian”. Atelierul de pictură coordonat de prof. Andrei Rosetti, a fost deschis astăzi tuturor celor dornici să afle „secretele” picturii de icoane.

Începând cu ora 18.00 în Paraclisul „Sfântul Stelian” a urmat Slujba Vecerniei şi a Litiei (binecuvântarea pâinii, a vinului şi a untdelemnului).

Din bucătăria unui atelier de iconografie…

Fragment din manuscrisul volumului „Adnotări – Lecţii de pictură / Constantin Flondor şi Gruparea NOIMA”  – carte în curs de apariţie la Editura Institutului Cultural Român.

Studii în atelierul mânăstirii Oaşa.
Din nou pictură în straturi

După plecarea sa la mânăstire părintele Pantelimon nu mai pictează o vreme. Are, cum spun monahii, diverse ascultări. Apoi, se ia hotărârea în obşte să se pună bazele unui atelier de pictură. I se alătură ieromonahul Teofil Bâra, şi astăzi, colegul său de atelier.

Studiu pentru proplasmă şi carnaţie – Ieromonahul Teofil
(Foto: Andrei Rosetti)

Urmează o perioadă de documentare şi studiu. Părintele Teofil desenează o perioadă după model. Studiază poligoane regulate (la fel cum făcusem şi noi în anul dedicat geometriei), cranii. Parcurge teme de natură statică, schiţe de peisaj.
În paralel sunt preocupaţi de culoare, însă într-un mod aparte. Pe mici cartonaşe sunt alăturate câte două nuanţe de culoare. Spre deosebire de planşele lui Itten însă, aici fiecare nuanţă este obţinută prin suprapuneri de culoare folosindu-se o gamă restrânsă de pigmenţi (pământuri, alb, negru). Din câţiva pigmenţi stinşi rezulta în urma suprapunerii şi alăturării culorilor un spectru larg de nuanţe. Puterea acestor culori stinse de a părea uneori saturate rezultă din felul cum se fac aceste juxtapuneri şi suprapuneri.

Studii cromatice – alăturare şi suprapunere – Oaşa I (Foto: Andrei Rosetti)

Rezerva de pigmenţi a atelierului este mereu în dezvoltare. Culori din Grecia, de la producători germani, francezi etc. Fiecare pigment este testat prin mici exerciţii de suprapunere, alăturare.
La fel în privinţa cretelor pentru grund. Cleiurile, pensulele, tot instrumentarul este folosit la început cu rigoare de farmacist. Perfecţionarea meşteşugului merge mână în mână cu studiul proporţiilor, al anatomiei corpului uman şi al morfologiilor din vechile icoane.

Pentru o perioadă, părinţii vor să parcurgă toate etapele procesului de realizare a picturii pe panou din lemn. De la alegerea trunchiurilor de tei până la vernisarea icoanei. Este o continuare a încercărilor din facultate de a înţelege pictura în straturi. Am pictat şi atunci în aceste tehnici. În acei ani însă eram preocupaţi în primul rând de pictura în ulei. Aici accentul se mută aşadar pe tehnologia şi posibilităţile de exprimare ale picturii în tempera cu emulsie de ou.

Studii cromatice – alăturare şi suprapunere – Oaşa II (Foto: Andrei Rosetti)

Fiecare icoană presupune un desen riguros, sprijinit pe o anatomie bine stăpânită. Exigenţa rămâne aceeaşi şi când e vorba de culoare sau de poleire. Culoarea formelor figurate se clădeşte din straturi suprapuse căutând cel mai adesea să nu fie pierdută transparenţa umbrei. Amestecul pe paletă devine secundar. Câştigă în importanţă construcţia nuanţelor prin suprapuneri succesive de straturi de culoare. Desigur e intuită o armonie finală a întregului. Totodată se au în vedere relaţii cromatice rezultate prin alternanţa cald-rece a straturilor picturale.

Martori pentru diverşi pigmenţi – ocru (Foto: Andrei Rosetti)

Studii cromatice – alăturare şi suprapunere – Oaşa III (Foto: Andrei Rosetti)

Principiile de suprapunere se păstrează. Gras pe slab (la început emulsia e mai diluată), deschis pe închis (Se porneşte de la proplasme cu tonalităţi mai coborâte. Suprafeţele devin din ce în ce mai restrânse şi mai luminoase.), opac pe transparent (La început albul lipseşte, în stratul de proplasmă este lăsată lumina din albul grundului să treacă prin stratul pictural. Ca excepţie, proplasma pentru carnaţie este uneori mai opacă. Spre zonele mai deschise ale picturii albul opacizează stratul pictural), rece pe cald etc.

Desenând icoana Sfintei Treimi – Ieromonahul Pantelimon (Foto: Andrei Rosetti)

Eboşa este realizată cu ocruri. Apoi se caută proplasme potrivite fiecărei zone de culoare, fie că e vorba de veşminte, carnaţie, clădiri etc. Spre exemplu un veşmânt, aparent albastru în final, e obţinut suprapunând ocru, umbră naturală/arsă, negru de viţă, griuri tot mai deschise obţinute amestecând acelaşi negru cu pigment alb. Mai întâi e realizată o proplasmă caldă nu foarte închisă din straturi de umbră naturală/arsă şi ocru. Apoi se urcă spre lumină într-o zonă restrânsă, păstrându-se transparenţa şi căldura proplasmei în zona de umbră. Amestecurile tot mai deschise şi tot mai parcimonios distribuite de negru şi alb sunt în acelaşi timp reci.

Părintele Teofil studiază în ultima vreme feluri diverse de proplasmă pentru carnaţie.

Schiţe pentru Buna Vestire – cromatică plecând de la culori ale pietrelor
din zonă – Ieromonahul Teofil (Foto: Dinu Lazăr)

Posibilităţile sunt nenumărate. Tot timpul pictorul gestionează transparenţa, relaţiile de cald rece sau chiar de complementaritate a culorilor, atât în ansamblul lucrării cât şi în detaliul unei culori locale sau al micilor vecinătăţi. (Andrei Rosetti)
Citiţi şi Sentimentul teologic al frumuseţii

Comunicăm prin cuvinte, comunicăm prin imagini

De vorbă cu Ieromonahul Pantelimon Şuşnea

„Frumosul este măreţia adevărului”, spunea Platon. Pasiunea pentru fotografie a părintelui Pantelimon este cunoscută. De cealaltă parte, realizarea unei icoane implică o altfel de trăire. Prin gura Sinoadelor, Biserica veghează asupra autenticităţii artei pe care imaginile ne-o arată în tăcere pentru a prezenta scene din viaţa sfinţilor. Din curiozitate şi din dorinţa de a cunoaşte părerea părintelui Pantelimon despre cele două tipuri de imagine, cea surprinsă cu apartaului de fotografiat şi cea a „artei divine”, cu sfială ne-am apropiat de domnia sa care a avut amabilitatea de a ne vorbi despre ambele domenii, ambele realiste şi totuşi exprimându-se într-un mod diferit.

Ieromonahul Pantelimon Şuşnea este Absolvent al Facultăţii de Arte şi Design din Timişoara şi pictor iconar al Mănăstirii Oaşa din Munţii Şureanu. Coordonează atelierul în care se realizează, în prezent, iconostasul viitoarei catedrale „Adormirea Maicii Domnului” din Deva. Părintele Pantelimon a fost prezent la „Zilele Icoanei”, atât în calitatea sa de pictor iconograf, cât şi în cea de fotograf. În foaierul Teatrului de Artă Deva pot fi vizionate imagini ce surprind, în „instantanee necenzurate”, viaţa şi chipul de zi cu zi ale călugărului. „Noi, la Oaşa, ca mănăstire, punem foarte mult accentul pe trăirea directă, nemijlocită, a relaţiei cu Dumnezeu şi cu oamenii pe care El ni-i scoate în cale…” a afirmat părintele în deschiderea expoziţiei Oaşa, realizată anul trecut împreună cu fotograful Iulian Ignat la Sibiu şi Bucureşti.

Pantelimon Şuşnea: Separarea cultului de cultură este o atitudine sinucigaşă

Grigore Roibu: Aţi terminat cursurile unei facultăţi de artă, vă ocupaţi de fotografie şi sunteţi, în acelaşi timp, călugăr şi pictor de icoane. Cum se împacă fotografia digitală cu vechiul meşteşug al iconarilor care folosesc izvoade şi tempera grasă în realizarea imaginii?

Pantelimon Şuşnea: Sunt, ca să spun aşa, două universuri diferite, cu scopuri diferite. Icoana are locul ei, rolul ei şi rostul ei. Fotografia ţine de alt univers, cel al socialului şi a relaţiei cu oamenii. Cele două domenii sunt distincte şi, aşa cum am precizat, fiecare are rostul ei. Icoana, pe de o parte, are rostul ei, un rost pe care îl întâlnim atunci când păşim în Biserică, iar fotografia, de altă parte, ţine de relaţia cu oamenii.

Andrei Rosetti: Se împacă cele două domenii în viaţa dvs. monahală?

PŞ: Le putem împăca atâta timp cât le definim corect locul şi scopul. Fotografia este un mijloc de comunicare cu oamenii prin intermediul imaginii. Prin imagini comunici tot aşa cum comunici prin intermediul cuvintelor. Este o modalitate de a suţine comunicarea cu cei din jurul nostru, de a ieşi în faţa oamenilor la un dialog. Icoana este un mijloc de a intermedia şi facilita comunicarea omului cu Dumnezeu.

GR: Pot avea puncte comune cele două domenii, ambele aparţinând artelor vizuale şi având scopul de a comunica un mesaj prin intermediul imaginii?

PŞ: Singurul punct comun este acela de a fi ambele forme vizuale. Ambele domenii folosesc ca mijloc de comunicare imaginea. Ambele au o componentă realistă. Icoana, însă, nu este abstractă, pe când fotografia poate fi abstractă. Icoana este întodeauna concretă.

GR: Fotografia apelează, la rândul ei, la concret, la un crâmpei din lumea în care trăim. Spuneaţi mai devreme că fotografia se adresează oamenilor şi societăţii. Dumneavoastră aparţineţi unui mediu care este văzut, într-o oarecare măsură, ca fiind izolat de societate. Sigur, aparţinând societăţii, dar avânt o „barieră” în faţa societăţii cotidiene în care trăim noi în viaţa de zi cu zi. Dumneavoastră ce fel de fotografie practicaţi?

PŞ: Aici este vorba, mai de grabă, de o prejudecată. Aş putea spune că viaţa de la mănăstire te ajută să comunici mult mai profund cu oamenii. În cazul meu nu este o barieră ci, dimpotrivă, un mod de prin care depăşesc barilerele care apar în spaţiul societăţii urbane.
În societatea urbană există mult mai multe bariere între oameni decât la mănăstire. La mănăstire se comunică profund, se comunică sincer şi real cu oamenii. Fotografia face parte din această relaţie de comunicare cu oamenii. Comunicăm prin cuvinte şi comunicăm prin imagini.

AR: La mănăstirea de la Oaşa se organizează ateliere de fotografie, aţi avut invitaţi importanţi, cum ar fi, de exemplu, Dragoş Lumpan şi Dinu Lazăr şi, în acelaşi timp, au funcţionat tabere de pictură. Cum vedeţi această relaţie care s-a stabilit în cadrul acestor workshop-uri desfăşurate într-un cadru monahal?

PŞ: Faptul că aceste ateliere au loc în cadrul mănăstirii este un lucru cât se poate de normal. Întotdeauna mănăstirile au reprezentat centre de cultură. În zilele noastre mi se pare firesc faptul că poate fi îmbinată cultura cu cultul într-un cadru monastic. Chiar rădăcina cuvântului „cultură” este „cult”. Separarea cultului de cultură este, ca să zic aşa, o atitudine sinucigaşă a culturii. Ar rămâne doar „ură”. Dispare „cult” şi rămâne „ură”.

AR: Este uşor de înţeles că, pentru desfăşurarea unei tabere de pictură, locul din mănăstire este  firesc. Aş dori să ne spuneţi, totuşi, de ce spaţiul unei mănăstiri este mai adecvat unui atelier decât cel pe care îl folosim astăzi, aici, la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva şi, în acelaşi timp, continuând paralela cu fotografia, ce oferă în plus unui fotograf spaţiul unei mănăstiri? În concluzie aş vrea să vă întreb de ce workshop-urile desfăşurate la Oaşa aduc o notă aparte evenimentului?

PŞ: Dacă ne referim la fotografie aş spune că este vorba de un pitoresc aparte, un arhaism şi, de ce nu, o excentricitate pe care o aduce universul monahal faţă de cel urban. Viaţa monahală este văzută astăzi într-o lumină noncomformistă. În toată lumea există multă conformitate, în aparenta ei diversitate. Lucrurile sunt aceleaşi schimbându-se doar paleta de culori. Când mergi la mănăstire ieşi efectiv din lume, pentru a pătrunde într-un univers fundamental, un univers imuabil, aparte, în care găsim principii fundamentale de viaţă. Aceste lucruri dau conţinut spaţiului mănăstiresc.

GR: Reacţia oamenilor din mediul urban este cea de a vedea viaţa monahală ca fiind legată de tradiţii şi obiceiuri ce s-au păstrat de-a lungul timpului şi în afara timpului. Cunoscând pasiunea dumneavoastă pentru fotografia digitală, acest lucru pare, oarecum, ieşit din contextul vieţii monahale. Mă refer la o relaţie care aparent intră în conflict, cea dintre tradiţie şi tehnologie. Ce genuri de fotografie practicaţi şi ce teme preferaţi?

PŞ: Temele sunt cele oferite de arta fotografică care are direcţii bine stabilite, cum ar fi, de exemplu, fotografia de reportaj sau de peisaj. Sunt genuri clasice ale fotografiei. Nu practic genuri, să zic aşa, extreme, care ţin de experimentalism.

GR: Sunteţi un susţinător al prelucrării computerizate a fotografiei?

PŞ: Nu a existat niciodată fotografie care să nu fi fost procesată. Acest lucru se făcea chimic sau, în zilele noastre, se face digital, în funcţie de suportul pe care se imprimă imaginea. Întotdeauna fotografia a fost procesată. Fotografia este o artă, iar procesarea, la rândul ei, este tot o artă. Excesul de procesare poate deveni deranjant.

AR: În expoziţia de la Sibiu spuneaţi că Mănăstirea Oaşa este un loc de contact nemijlocit cu oamenii şi expoziţia surprinde chipul oamenilor şi viaţa necenzurată a călugărilor. Ce expuneţi în foaierul Teatrului de Artă din Deva?

PŞ: Fotografiile surprind viaţa de zi cu zi şi noapte de noapte de la mănăstire. Momente de rugăciune, de muncă din cadrul mănăstii şi din jurul mănăstirii, imagini de peisaj şi a mănăstirii însăşi.

AR: Avem un loc în care ne întâlnim, un loc în care lucrăm împreună, cel a Iconostasului de la Deva. Ce înseamnă pentru dumneavoastră această lucrare şi cum percepeţi implicarea personală în creşterea acestei noi biserici?

PŞ: Legat de lucrările pe care noi le facem pentru Catedrala din Deva pot spune că este o lucrare al lui Dumnezeu care ne uneşte pe noi cu cei din Deva, prin intermediul acestor icoane. Aici putem vorbi de lucruri pe care nu le controlează omul. Aici se vede mâna lui Dumnezeu care te pune în relaţie cu oamenii. El este cel care îţi dă de lucru. La aceste icoane se vor închina şi ruga oamenii din Deva, în care noi ne găsim ca lucrători, dar, de fapt, mâna lui Dumnezeu administrează această conlucrare.
(Interviu realizat de Andrei Rosetti şi Grigore Roibu)

În căutarea harismei – Zilele icoanei

În deschiderea evenimentelor ce au avut loc la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva (MCDR), Sorin Albu a vorbit despre tradiţie, artă şi esenţa acesteia. Elevii Liceului de Muzică şi Arte Plastice „Sigismund Toduţă” din Deva au fost  prezenţi într-un număr mare la deschiderea expoziţiei „Arhetip III”, poate şi datorită faptului că evenimentul a fost inclus în programul „Şcoala altfel”, program ce se desfăşoară în această săptămănă. Publicul a fost captivat de muzica bizantină şi felul în care domnia sa le vorbea despre valorile pe care trebuie să le căutăm în noi înşine. Vă prezentăm un fragment din discuţia avută cu domnul Sorin Albu, dialog care prezintă o mică parte din ceea ce s-a întîmplat în prima zi a evenimentelor reunite sub titlul generic „Zilele Icoanei”.

Sorin Albu s-a născut pe data de 11 iunie 1977 la Ocna Mureş, jud. Alba, a absolvit Liceul de Muzică şi Arte Plastice „Sigismund Toduţă” din Deva, a urmat cursurile unui program de master şi doctoratul în cadrul Universităţii de Artă şi Design Cluj-Napoca. În aceeaşi universitate este, din 2004, asistent universitar al secţiei de conservare-restaurare. A iniţiat Grupul Sfântul Ioan Damaschinul, un grup de studiu şi promovare a tradiţiei bizantine în formele ei cultale şi culturale. Din 2005 până azi, acest grup a generat un fenomen cultural în spaţiul transilvan ce a readus în atenţie tezaurul bizantin. Sorin Albu pictează şi cântă (voce şi psaltirion). Tot lui i se datorează iniţiativa evenimentului bienal Zilele Icoanei, ajuns acum la cea de-a IV-a ediţie. În anul 2003 a obţinut locul I la concursul de tehnică tradiţională – frescă italiană, Fundaţia Romualdo Del Bianco, Florenţa, Italia. Din anul 2000 este membru UAPR.

Sorin Albu: Fiecare om are o harismă pe care trebuie să şi-o descopere

Grigore Roibu: În deschiderea evenimentelor de la Deva aţi subliniat importanţa expoziţiei de la MCDR, expoziţie intitulată Arhetip III. Vă rog precizaţi, încă o dată, pentru cititorii noştri, importanţa acestei expoziţii.

Sorin Albu: Importaţa acestei expoziţii, aşa cum am remarcat în deschiderea acesteia, este reflectată de chiar titlul ei – Arhetip III. Suntem la cea de-a III-a expoziţie de acest gen. Ediţiile anterioare au avut loc în cadrul diferitelor simpozioane pe care grupul Sfântul Ioan Damaschin le organizează în Transilvania şi în străinătate. Aş dori să menţionez câteva evenimente, cum ar fi, de exemplu, „Zilele artei bizantine”, care se desfăşoară la Cluj, „Zilele Icoanei”, care se desfăşoară la Deva, simpozionul „Byzantium”, de la Orăştie şi „Tradiţie şi modertnitate în arta transilvană”, care are loc la Brad, simpozioane care au menirea să reflecte acest titlu de Arhetip, de întoarcere la izvoare, la tradiţie şi la esenţa artelor ecleziale. Aici mă refer la arhitectură, muzică şi pictură. La un discurs interdisciplinar între cele trei domenii ale artelor ecleziale.

Expoziţia de la Deva reuneşte un număr de aproximativ 60 de exponate. Nu am reuşit să expunem toate lucrările, ci doar o parte reprezentativă, ce reflectă preocupările din cadrul grupului Sfântul Ioan Damaschin, preocupări sincere vis-a-vis de izvoare, de tradiţie şi de felul cum pot fi ele recuperate în spaţiul transilvănean. Aş putea spune că este un experiment, un laborator de cercetare pe termen lung, pe care grupul şi-l propune drept ţintă.

– Ne puteţi vorbi ceva despre tehnicile pe care le întâlnim în această expoziţie.

– Lucrările sunt realizate pe panouri de lemn şi hârtie. Sunt izvoade, schiţe, icoane finite, icoane pe panouri de sticlă, bannere cu proiecte de arhitectură, lucrări de arhitectură realizate cu machetări de atelier. Toate aceste lucruri vin în sprijinul ideii de Arhetip.

– Aţi terminat Liceul de Muzică şi Arte Plastice „Sigismund Toduţă” din Deva, aţi urmat cursurile Universităţii de Arte şi Design Cluj şi v-aţi apropiat de muzica bizantină. Cum s-a petrecut acest lucru şi cum aţi realizat această legătură între muzică şi pictură?

– Aş îndrăzni să spun că la muzică am ajuns prin intermediul picturii. În momentul în care pictam, fiind specializat în pictură, începând din anul 2000 am descoperit şi am fost fascinat de felul cum sună muzica bizantină. Din nefericire, în Transilvania nu există acest tip de muzică. Am avut ocazia să o întâlnesc la Athos şi, de atunci, nu am mai avut linişte. Vedeam o conexiune, o interacţiune extraordinară între pictură şi muzică. Mai târziu, aproximativ acum 3 ani în urmă, am avut ocazia să-l avem invitat pe profesorul universitar dr. Vasilios Nonis, director al Conservatorului de Stat din Atena, care a venit la simpozionul Artele Bizantine de la Cluj. Dânsul ne-a făcut conştienţi de legătura dintre muzică şi pictură. Tot dânsul, reprezentând o instituţie academică, ne-a conferit un statut prin parteneriatul dintre Academia din Atena şi Academia „Gheorghe Dima” de la Cluj. Din acel moment a început în şir lung de colaborări până acum un an şi jumătate în urmă, când, din nefericire, domnul Nonis a trecut la cele veşnice, la vârsta de 75 de ani. Cu toate acestea a pus bazele unui început în ceea ce presupune formarea prin masterclass. A reuşit să formeze o echipă de lucru care poate asimila şi transmite mai departe această tradiţie.

– Întâlnim în expoziţie machete şi proiecte de arhitectură. Ce ne puteţi spune despre ele?

– Arhitectura vine ca un al treilea element ce întregeşte arealul artelor bizantine. A fost ceva de genul: dacă era pictură şi muzică, era nevoie de ceva care să le primească şi să găzduiască toate aceste lucruri. Ne-am dat seama de importanţa arhitecturii şi avem în mijlocul nostru un coleg foarte bine pregătit în acest domeniu.

– La deschiderea expoziţiei Arhetip III au participat mulţi elevi ai Liceului de Muzică şi Arte Plastice „Sigismund Toduţă” din Deva, elevi care au ascultat cu mare interes ceea ce spuneţi, v-au ascultat muzica şi v-au adresat diverse întrebări, fiind fascinaţi de ceea ce văd şi aud. Aţi purtat o conversaţie, pe care vreau să o readuc în atenţie, despre relaţia maestru-discipol, o relaţie care a fost supusă discuţiei, cu câţiva ani în urmă, de către un filozof şi un istoric de artă. Credeţi că această relaţie, maestru-discipol, poate fi posibilă în societatea actuală?

– Ceea ce se întâmplă astăzi aici, asta este…Aş îndrăzni să spun că această relaţie este posibilă.

– Pentru a nu extinde discuţia vă întreb mai concret: această relaţie poate fi posibilă în cadrul şcolii româneşti?

– Şcoala românească este o şcoală foarte bună. Eu nu am nimic de obiectat în privinţa şcolii româneşti pentru că şi eu, la rândul meu, fac parte din această şcoală, fiind cadru didactic. Aş sublinia doar faptul că felul în care sunt privite lucrurile în cadrul şcolii de către profesori ar putea aduce un plus de savoare în această direcţie. Este vorba de felul cum se raportează profesorul la elev sau student şi felul cum răspunde elevul în faţa profesorului. Relaţia de maestru-discipol rămâne. Ea există.

– Cu toate acestea, această relaţie este diferită de cea din trecut, în care maestrul era un model de referinţă pentru discipolul său.

– Da, acest lucru l-am discutat cu domnul Vasilios Nonis la Cluj şi domnia sa a punctat foarte frumos acest lucru. Mi-a spus: maestrul este profesorul, este dascălul, de la dáskalos (n.r.în gr. a învăţa pe altul). La ei nu se face o distincţie. La noi, după 40 de ani de comunism, s-a dorit o nivelare a conştiinţei, pentru a face o şcoală, să zic aşa, uniformă. Acest lucru nu este posibil. Fiecare elev, fiecare student are o personalitate. Profesorul, că vrea, că nu vrea, că-i place că nu-i place, este un dáskalos. Are titulatura asta. Dacă se ridică sau nu la acest nivel, aceasta este problema profesorului. Cadrul există. El se poate manifesta în şcoală şi nimeni nu poate limita libertatea de mişcare a unui profesor în relaţie cu discipolii lui, care sunt elevii.

– Aţi vorbit despre har, harismă şi talent. Ce transmiteţi actualei generaţii de elevi în calitatea dvs. de dascăl, aici într-un cadru în care se desfăşoară şi programul „Şcoala altfel”?

– Fiecare om are o harismă. Trebuie să şi-o descopere. Rolul dascălului, în contextul acesta, al şcolii, este de a reuşi să scoată la suprafaţă harisma elevului şi să i-o pună în valoare. Este asemănător cu ceea ce se întâmplă cu un copil mic când învaţă să meargă. Dacă mama nu l-ar ţine de mână, nu ar învăţa să umble sau ar învăţa să umble greşit. În momentul în care mama vine cu dragoste şi are o atitudine de mamă în prezenţa copilului, prin faptul că îl îngrijeşte, în cele din urmă îl învaţă să umble. Până la urmă copilul poate ajunge un foarte bun atlet.

– Să înţeleg că menirea principală a dascălului este cea de a arăta calea.

– Părintele Marcu Manolis, duhovnicul lui Vasilios Nonis, spunea un lucru extrem de frumos. Dascălul şi duhovnicul trebuie să formeze ucenicii în aşa fel încât dacă ar umbla pe nisip, nu trebuie să râmână nici o urmă.

– Vă mulţumesc.
(Interviu realizat de Grigore Roibu)
Mâine urmează un interviu cu Ieromonahul Pantelimon Şuşnea care ne vorbeşte despre imaginea realistă a icoanei şi cea a fotografiei.