În drum spre NOIMA 15 la ICR Budapesta – de vorbă cu Horațiu Lipot

Horațiu Lipot a studiat istoria artei la Universitatea Națională de Arte din București, după care a lucrat timp de 6 ani ca specialist în artă contemporană la cea mai mare casă de licitații din România. În calitate de curator, el a realizat numeroase expoziții de artă în România. concentrându-se preponderent pe identificarea și promovarea artei din zona super-contemporary (artiști până la vârsta de 35 de ani). L-am invitat să răspundă câtorva întrebări între două importante călătorii-proiect. Horațiu Lipot tocmai s-a întors din Ulft – Olanda, de la cea de-a 26-a ediție a Huntenkunst, un eveniment ce atrage an de an tot mai mult public dornic să vadă lucrări semnate de sute de artiști contemporani din peste 30 de țări invitate. Evenimentul presupune în fiecare an o secțiune centrală dedicată unei anume țări. Anul acesta a fost rândul României, iar Horațiu Lipot a fost curatorul acestei selecții propuse comitetului executiv al Huntenkunst. În 7 iunie, va fi prezent la Budapesta pentru deschiderea expoziției NOIMA 15. Evenimentul este organizat de ICR Budapesta în colaborare cu grupul NOIMA.

Andrei Rosetti: Horațiu Lipot, aș vrea pentru început să ne adresăm unui public mai puțin specializat. Te rog să ne spui, în câteva cuvinte, ce face un curator, mai exact? Vorbim de un termen relativ recent, folosit frecvent în lumea artei, însă arareori explicat. Găsim mai ușor omonimul juridic explicat în mai toate dicționarele… Câteva universități sau facultăți de artă de la noi încep să îl vehiculeze…

Horațiu Lipot: În Codul Ocupațiilor din România, meseria de curator este una relativ recentă, reglementată abia în anul 2016. În acest caz, curatorul are parametrii unui custode, atributele menționate fiind conservarea și prezentarea unei colecții, fie ea privată sau publică. Însă pentru cei specializați – cum spuneți, conceptul de curator are mai degrabă valențele unui evaluator acreditat de către cei din mediul său profesional să identifice, să construiască și să emită prin aceste acte, judecăți de valoare asupra producției artistice pe care o consideră relevantă într-un context ales. Punctez acest ultim aspect pentru că un curator trebuie să își aleagă o zonă, un curent, spațiu temporal, problematică etc. în interiorul căreia să opereze – generalitatea, ca în orice alt domeniu de specialitate, nefiind oportună. Tradițional, activitatea curatorială a fost practicată de către teoreticieni sau istorici de artă, însă tendința actuală este de a pune în discuție termenul și utilitatea actului curatorial, vehiculându-se, în presa de specialitate occidentală, nu în puține cazuri ideea de inutilitate sau chiar de moarte a curatoriatului. În acest caz, tendința ultimilor ani, atât la nivelul evenimentelor de galerie cât și în cadrul bienalelor de artă, a fost de a promova artiști vizuali în rolul de curator sau, în unele cazuri, chiar personalități publice din zona mass-media.

Din perspectiva ta, cum e să fii curator în România?

– Dacă, după cum spuneam, în Occident rolul curatorului este actualmente pus in discuție, în mediul autohton acesta abia ce începe a fi reglementat. De prea multe ori, activitatea curatorială este înțeleasă exclusiv ca selectarea și aranjarea unor lucrări de artă (de preferință pictură) pe niște pereți (de preferință cu simeză). Activitatea curatorială, ca și cea artistică astăzi, presupune, în primul rând, accesul la mijloace de producție (burse de cercetare, utilizarea de tehnologie de ultima oră sau manipularea spațiului în urmărirea unei idei etc.), care, într-o piață încă emergentă ca cea din România, este aproape inexistent.

– Ai revenit în țară de câteva zile după experiența Huntenkunst. Cu ce impresie te-ai întors din Ulft?

– Pot spune ca a fost o experiență mai mult decât benefică. În linii mari, m-aș rezuma la contactul cu o lume în care profilul colecționarului, profilul galeriilor, raportul societății cu arta este total diferit de cel cunoscut în interiorul granițelor. Vorbim, în fapt, de o piață matură de artă vs. o piață emergentă, de claritate vs. entuziasmul începuturilor. Trebuie să menționez că am simțit aceași percepție venind și din partea publicului amator de artă olandez, interesul lor concentrându-se, pe langă reputația excelentă de care beneficiază arta contemporană românească în ultimii ani, pe exotismul unei culturi si al unui spațiu total diferit de al lor.

– Ce înseamnă Huntenkunst ca eveniment de artă internațional? Ce specific și ce amploare are?

– Specificul evenimentului este de târg de artă. Ajuns la a 26 ediție și cu o frecvență anuală, este, ca mărime, unul din primele cinci târguri de artă din Olanda, concentrând aproximativ 9000 de vizitatori în cele trei zile de expunere. Spre deosebire de România, care are un singur asemenea eveniment de profil – Art Safari (care în acest an a operat exclusiv ca pavilion de artă), în Olanda asemenea evenimente sunt organizate de către fiecare regiune în parte.

Care a fost misiunea ta în acest proiect? Spre ce conținut curatorial te-ai îndreptat? Ce feedback ai până acum?

– Fiind un târg de artă, activitatea mea nu a fost propriu-zis una curatorială, ci mai degrabă organizatorică. Propunerea de a găzdui în acest an România în pavilionul central a venit din partea comitetul directoral, cu care am început colaborarea în urmă cu un an. Dintr-o selecție de 46 de portofolii trimise de către mine, comitetul a făcut o selecție de 7 artiști: Andreea Albani, Alina Buga, Adrian Dică, Diana Manole, Sorin Maxim, Daniel Roșca și Victoria Zidaru. După acest pas, misiunea mea în organizarea evenimentului a fost selecția operată cu fiecare artist în parte, panotarea expoziției și promovarea Huntenkunst 2018. Pe lângă interesul comercial, unul dintre artiștii prezenți – Victoria Zidaru – a primit o altă invitație de participare la ADAF 2018 Amsterdam, al doilea cel mai important eveniment de profil din Olanda, cât și o apariție pe prima pagină în presa locală.

– artavizuala21 a încercat să consemneze în ultimii ani proiectele NOIMA. Spune-ne câteva cuvinte despre expoziția pe care o pregătiți în cadrul ICR Budapesta sub semnătura ta curatorială. Care este filtrul tău curatorial?

– Cunoscând destul de bine NOIMA în ultimii 5 ani de zile, atât la nivelul membrilor cât și a activității expoziționale, am dorit ca în această expoziție aniversară (care, datorită cifrei rotunde, poate fi interpretată și ca un prim blianț al grupului) să conturez mai bine drumul pe care însăși NOIMA l-a ales după anul 2014. Cu un nucleu mult mai bine conturat, spre deosebire de perioada formativă, când erau invitați diversi artiști în cadrul expoziților grupului sau testate diverse formule de coabitare a NOIMA, odată cu anul menționat grupul glisează către ideea de colectiv în detrimentul celui de grup, mult mai specific strategiilor artei contemporane actuale. Cred că aici este și cheia receptării lor pozitive din ultimii ani la nivel internațional, manifestările în spații occidentale unde au fost inivitați fiind, de cele mai multe ori, acțiuni comune din zona performance-lui pictural, al happening-ului sau intervenții în spațiul public. Pe lângă aceasta, nu am putut omite nici acea specificitate a grupului, încă existentă în arta românească, de continuitate a unei tradiții artistice autentice spațiului, practicată de cele mai multe ori prin schimbul direct maestru-discipol. De aceea, circuitul expozițional este conceput pentru a închide, în desfășurarea sa, o problemă din sfera picturii, de tratare a luminii și spectrului cromatic – mai exact, urmărind un parcurs matematic delimitat. Vă invităm la vernisaj, chiar și virtual, pentru a descoperi care este aceasta.

– Ai colaborat uzual cu un artist sau cu o selecție de autori gândită de tine, cum ți se pare colaborarea cu o grupare care presupune deopotrivă individualități consonante și demers colectiv?

– Avantajul cu grupul NOIMA a fost tocmai că nu există acest ambitus al personalităților. Ciprian Bodea este NOIMA. Cosmin Frunteș este NOIMA. Dan Gherman este NOIMA. Andrei Rosetti este NOIMA. Sorin Scurtulescu este NOIMA. Și NOIMA sunt toți aceștia și ceva mai mult. Ce voiam să spun este că nu am simțit nici o secundă că în discuții aș fi dialogat cu unul dintre membri, ci cu întreg colectivul.

Ai lucrat în cea mai mare casă de licitație din România. Cum cântăresc pentru tine anii de experiență în piața secundară de artă? Care sunt cele mai prețioase acumulări de acolo?

– Primul avantaj pe care l-aș menţiona este contactul direct cu o producție artistică imensă. În cei șase ani de zile, pot spune că mi-au trecut fizic prin mână aproximativ 20000 de lucrări de artă, de la începutul secolului al XIX-lea până în zorii anilor 2000. Un alt avantaj, în acest context – pe care consider că instituțile muzeale nu îl au – este faptul că întâlnești nu doar capodoperele, cât și operele mai puțin relevante sau falsurile în creația unui artist. Consider că, pentru a înțelege creația artistică a unui autor în totalitatea ei, ai nevoie și de aceste elemente. Un alt factor important a fost, pentru mine, dat tocmai de specificitatea pieței de artă românești, mai degrabă de condiția de nișă a acesteia. Când ne referim la piața de artă secundară, care se învârte anual în jurul sumei de 15 mil. Eur, ar trebui să menționăm și faptul că, din cele cinci case de licitații existente, cea menționată deține peste 80% din această piață. Vorbind de acest cvasi-monopol, avantajul constă în stabilirea relațiilor în interiorul câmpului profesional, decidenții culturali migrând, ca în orice piață de capital, către vârful economic al acesteia.

Interviu realizat de Andrei Rosetti

Reclame