Rafinamentul estetic al ceramicii tradiţionale

În atelierul artistei Anouk Bonhomme

În una dintre serile petrecute în Les Gets, în scurta vacanţă în care am fost la schi, mânat de curiozitate, am vizitat un mic atelier de ceramică aparţinând artistei Anouk Bonhomme.
Artistul plastic, ca orice creator, poartă un dialog intens cu lumea, cu prezentul şi cu trecutul ei. În mica fermă a artistei din Franţa m-am întâlnit, deopotrivă, cu trecutul, dar şi cu prezentul. Casa este, în fapt, o fermă. Caprele sunt animalele pe care le iubeşte, numindu-le „copiii ei de suflet”. Intrând în micul atelier am simţit bucuria de a pătrunde în lumea formelor artizanale realizate de Anouk, care mi-a dezvăluit, cu plăcere, o serie din tainele tehnicilor pe care le foloseşte.

Această prezentare necesită JavaScript.

Ceramica lui Anouk Bonhomme este obţinută din gresie glazurată, prelucrată manual sau la roata olarului, decorată cu minerale naturale. Piesele suportă două arderi într-un cuptor pe gaz, la temperatura de 1300°C. Formele decorative, aplicate ulterior, peste glazură, sunt înterpătrunderi grafice ce dau forţă, dar şi delicateţe, denotând subtile transferuri de sentimente şi ritmuri prin intermediul liniilor.
În cazul activităţii artistei Anouk Bonhomme nu se poate face distincţia între meşteşug şi artă, luând în considerare nu atât problemele de ordin „tehnic”, cât, mai ales, fervoarea tradiţională pe care o degajă lucrările ei, autenticitatea lor, capacitatea de a descifra şi reţine elemente din realitatea ce ne înconjoară, transformate, apoi, prin simplificare, în semene şi simboluri.
În acest sens munca pe care o desfăşoară Anouk se dovedeşte a fi purtătoare a unui program estetic ce pendulează între simplitate şi naturaleţe, tradiţionalism şi rafinament. (Grigore Roibu)

Ceramica – materie şi imagine

De la obiectul utilitar la cel conceptual

Mijloacele de exprimare în ceramică nu şi-au pierdut niciodată puterea de atracţie asupra omului. Pasiunea mea pentru evoluţia obiectelor utilitare şi artistice, ca reper istoric al unei civilizaţii, a tehnicilor şi tehnologiilor legate de folosirea focului, ce au transformat în prezent ceramica în ştiinţă, este un argument în analiza ceramicii ca domeniu artistic, teoretic şi educativ.

Prin natura complexă a experienţei practice şi a diversităţii materialelor utilizate, ceramica reprezintă în prezent o activitate cu mare potenţial expresiv în rândul elevilor şi studenţilor care se afirmă ca viitori artişti. Practicând ceramica sculpturală, decorativă, instalaţia, designul de obiect pentru industria ceramică şi conservarea patrimoniului existent, ceramica îşi poate asuma rolul de protagonist al discursului artistic contemporan. Ceramica reprezintă, aşa cum s-a afirmat: „elementul definitoriu al unei cronici în lut a omenirii”, devenind un reper al unui parcurs pe care omul l-a urmat din Paleoliticul superior şi până astăzi, un parcurs în primul rând cultural şi artistic.

Nu întâmplător, ceramica este desemnată, uneori, prin sintagma de „verigă directoare” a preistoriei, adică a acelei perioade de timp pe care o definim tocmai prin lipsa oricărei urme de scriere, dar pentru care vasele, fragmentele lor şi alte obiecte din lut ars suplinesc instanţa documentului scris, invitându-ne pe noi înşine să redobândim „limbajul” decodificării lor.
Considerată mult timp corolar al aşa-numitei „revoluţii neolitice”, originea ceramicii a început să fie privită, relativ recent, dintr-o nouă perspectivă.

Epoca modernă a făcut ca materialele ceramice să aibă o importanţă atât de mare, încât viaţa noastră de zi cu zi ar fi de neimaginat în lipsa acestora. În a doua parte a secolului al XX-lea, cercetătorii s-au concentrat pe dezvoltarea materialelor ceramice, îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice, a calităţilor estetice şi mai ales pe diversificarea domeniilor de utilizare. Avem astăzi rezultatul absolut spectaculos al acestor studii şi putem constata impactul lor asupra dezvoltării generale a societăţii umane.

Numai prin materia componentă, ceramica nu face pe nimeni să se emoţioneze. Succesul ei se datorează, în primul rând, durabilităţii şi costului redus de producere.
Vechii greci spuneau „keramos”, pentru a defini cu acest cuvânt materialele anorganice şi nemetalice obţinute prin acţiunea la temperaturi ridicate.

Totul începe, însă, cu mult înainte, atunci când cu o bucată de argilă, în mâinile cuiva aflat pe malul unei ape, în vremuri străvechi, prin mileniile al IV-lea – al V-lea î.Hr., jucându-se cu boţul argilos, şi-a pus amprenta degetelor dându-i forma de căuc care, uscat la soare, a putut ţine la un loc boabe de grâne sau fructe. A doua întâmplare s-a petrecut în momentul în care obiectul nou creat a căzut mai mult sau mai puţin întâmplător în foc, devenind astfel rezistent şi capabil de a putea păstra apa de băut.
De la această izbândă a creatorului străvechi, inovaţie considerată epocală, începe aventura unei arte – ceramica. Cu timpul vasele au fost înfrumuseţate înainte de a le coace, zgâriind pe ele cu un beţişor linii, apoi au fost colorate folosind o zeamă de lut roşu, alb sau negru, decorul evoluând la forme tot mai complexe, iar materialul devenind tot mai fin. Peste tot, din China până în Mexic, fenomenul s-a petrecut la fel, de unde asemănările uimitoare între cele mai vechi piese de ceramică descoperite pe tot globul.
Al treilea pas important a fost glazurarea. Acest procedeu constă în acoperirea vaselor cu un strat sticlos obţinut prin topirea în foc a unor nisipuri şi silicaţi, proces care a condus prin diverse experimente la obţinerea unor glazuri din ce în ce mai elaborate ce au făcut vasele impermeabile.

La începutul civilizaţiei sale, în elaborarea imaginii, omul a preluat elemente din natură: reflectări perceptive, urme şi amprente. Aceste elemente au constituit primele forme de manifestare creativă prin intermediul reprezentărilor vizuale.
Istoria poteriei de la oala de lut, la ceaşca de cafea sau ceai, realizată din porţelan fin, ar putea fi scenariul unui serial palpitant, de care, însă, nu mă voi ocupa în articolul de faţă.
Porţelanul a fost descoperit şi folosit în China, unde primii călători europeni au admirat materialul alb şi transparent, aducând la întoarcere câteva lucrări. A luat naştere un comerţ tot mai dezvoltat, chinezii ajungând să fabrice special pentru europeni porţelanuri pe care Companiile Indiilor le importau în cantităţi tot mai mari, dar insuficiente pentru cererea în creştere.
Pentru a compensa această nevoie de importuri masive în Europa s-au făcut cercetări pentru producţia de porţelan, în dorinţa de a rivaliza cu piaţa orientală. La început s-a căutat materialul de bază al porţelanului, caolinul, din care meşterii europeni să poată realiza produse similare sau, – de ce nu, – mai bune. Există poveşti la fel de palpitante şi frumoase despre aventura europeană a căutării secretului ce stă la baza producerii porţelanului.
Dacă lutul este aşa zis–ul pământ ars, numit terra cota, găsit în stare naturală pe malul albiilor de râu, fiind primul material utilizat de către om în meşteşugul făuririi de vase şi recipiente, descoperirea proprietăţilor altor argile, cum ar fi, de exemplu, porţelanul, faianţa şi gresia a dus la apariţia ceramicii de lux; tehnologii care presupuneau însă un efort mare şi se dezvoltau lent.
Faianţa este produsă de câteva sute de ani de ceramiştii din oraşul italian Faenza. Tradiţia s–a născut dintr–o fericită convergenţă a unor condiţii favorabile: un teritoriu bogat în argilă, un vechi centru istoric şi politic care avea relaţii comerciale cu Florenţa şi o mare sensibilitate a populaţiei cu privire la această formă de artă. Producţia ceramicii de la Faenza datează din perioada Imperiului Roman însă, în veacul al XV–lea, la sfârşitul fazei arhaice, producţiile de aici au început a se diferenţia prin albul materialului, structura glazurii şi adăugarea unor pigmenţi noi (citiţi Muzeul din Faenza).
Alchimistul Johann Friedrich Bottger şi fizicinul Ehrenfried Walther Von Tschirnhaus au fost primii care, în anul 1709, au descoperit preţioasa argilă care stătea la baza producerii porţelanului. Descoperirea l-a convins pe August cel Puternic, elector de Saxa şi rege al Poloniei să înfiinţeze, în 1710, la Meissen, prima manufactură de porţelan veritabil, numit porţelan dur.
Pasta moale de modelaj a fabricii de porţelan înfiinţată la Vincennes, aproximativ în anul 1740, este cea care va domina industria franceză de ceramică, iar mai apoi pe cea din Europa. Fabrica a dezvoltat rapid un material superior şi moale, dintr–o pastă organică care avea o culoare alb–transparentă după ardere şi nu era pretenţioasă la modelaj, fiind astfel eliminate toate imperfecţiunile. Aici au fost angajaţi cei mai talentaţi designeri francezi care furnizau desene şi stampe pentru pictorii fabricii, tehnologia fabricării porţelanului fiind strict secretă. Manufactura Sévres s–a bucurat de la început de succes şi s–a extins în permanenţă, realizând mai multe serii a unor vase de lux, precum şi servicii sau piese de sculptură care reflectau evoluţia artistică a epocilor. Manufactura a apelat în repetate rânduri la artişti consacraţi pentru a realiza diverse forme şi decoraţii, stilul Rococo fiind treptat înlocuit de Neoclasicism. Sèvres a fost prima manufactură din Franţa care, în 1768, a descoperit caolin şi a elaborat procedeul de fabricare a porţelanului. A fost înverşunat concurată de un număr mare de întreprinderi construite în zona Limoges şi la Paris. În anul 1864, Auguste Rodin începe să lucreze în atelierul sculptorului Albert Carrier-Belleuse, reprezentant al stilului denumit seconde Empire, realizând decoraţii murale, modele de ornamente şi vase la manufacturile de porţelan din Sèvres.

Începând cu secolul al XX-lea o serie de mari artişti şi-au îndreptat atenţia asupra studierii creaţiei artistice utilizând materiale ceramice.
În atelierul lui Edgar Degas (1834-1917) s-au găsit, după moartea acestuia, peste 70 de lucrări nefinalizate, turnate în ceară, prototipuri pentru o serie de sculpturi mici, în special reprezentând balerine.
Una dintre laturile remarcabile ale lui Paul Gauguin (1848-1903) era aceea de a lucra cu diferite mijloace de exprimare artistică, abordând tehnici ale sculpturii şi ceramicii. A creat o serie de obiecte din ceramică care decorau casa, unele cu teme obscene.
O faţă mai puţin cunoscută a celebrului Pablo Picasso (1881-1973) este cea de ceramist şi sculptor. Artistul a reuşit să descifreze tainele acestei arte, ajungând să se exprime liber în diversele forme picturale transpuse pe sute şi sute de vase şi cupe graţie familiei Ramié din Valauris.

Joan Miró (1893-1983), pe la jumătatea anilor cincizeci, renunţă la pictură, pentru ceramică. Lucrează într-un atelier uriaş, special construit în acest scop, iar, împreună cu Llorens Artigas, realizează doi pereţi cu ceramică, Luna şi Soarele, pentru sediul UNESCO din Paris, lucrări care, în anul 1956, îi vor aduce premiul Fundaţiei Guggenheim.
Tot împreună cu Artigas, realizează un mare perete de ceramică pentru aeroportul din Barcelonna. A experimentat tehnica sculpturii turnând, în bronz (Personaj şi pasăre), lucrări care amintesc de opera lui Giacometti sau care par desprinse din propriile pânze suprarealiste (Oul). S-a ocupat de asamblaje construite din diverse obiecte (Domnul şi Doamna, Fata care fuge şi Maiestatea sa, Femeie şi pasăre), lucrări care reprezintă latura sa artistică apropiată de manifestările Pop-Art.

Ceramica, faţă de celelalte arte, este pictură prin cromatică, sculptură prin plasticitate şi arhitectură prin construcţie. În anii ’50 ai veacului trecut, mişcarea artistică „object makers and sculptures” duce la o schimbare decisivă a modului cum era privită ceramica: ceramica sculpturală ca obiect de artă autonom. Ceramica tratată conform acestor principii devine un mijloc de exprimare care acoperă o arie vastă ce merge de la experiment la forma abstractă, de la obiect la comentariu social. Această explozie formală şi conceptuală a survenit, paradoxal, din cauza minimalizării ceramicii ca artă. Împărţirea artelor în aşa zise majore, cum ar fi, de exemplu, pictura, sculptura sau grafica şi minore, precum artele textile, ceramica şi sticla a dus la apariţia unei mentalităţi noi în postmodernism, idei care s-au îndreptat spre teritorii ale artelor ce nu au fost până atunci explorate. Ceramica devine un mod de lucru prin care artistul angajează natura, istoria artelor şi tehnologia, îmnagazinând informaţii pentru a pune întrebări societăţii. Artistul zilelor noastre combină imaginile percutante cu artele vizuale pentru a da naştere, prin opera sa, comportamentului raţional ce apelează la capacitatea inconştientului de a furniza emoţii. Oricât de surprinzătoare ar fi receptarea artei contemporane ea este un îndemn la judecată, în afirmarea fără prejudecăţi a unei atitudini deschise în faţă fenomenelor care descriu lumea actuală. (Grigore Roibu)
Citiţi pe aceeaşi temă: Muzeul din Faenza; Victoria şi Albert – un muzeu al lumii ceramice; Hetjens – muzeul ceramicii din Dusseldorf; Ariana – un muzeu al istoriei ceramicii; Fundaţia Keramion.

O nouă identitate a Salonului ceramicii

Evenimente culturale

Între 29 aprilie şi 2 mai 2011, la Bruxelles se derulază „Salonul Internaţional al Ceramicii”. O întâlnire internaţională de neuitat cu pasionaţii faianţei, porţelanurilor şi altor arte ale lutului.

Anul acesta, Salonul îşi schimbă locul, mutându-se de Castelul Enghien la Sablone, cartierul istoric al anticarilor. El se va instala de asemenea în centrul oraşului, în presitigioasele saloane de la Merode, complex reamenajat. Acest „Salon Internaţional al Ceramicii Vechi” cuprinde şi numeroase piese de colecţie, atrăgând şi anticari renumiţi nu numai în domeniul colecţiilor, dar şi în arheologie, sculptură, arme orfevrerie, miniaturi, cărţi, pendule, artă asiatică şi curiozităţi. Sunt aşteptaţi peste 20 de expozanţi, mulţi dintre ei fideli acestui târg. „Casa Lemaire” din Bruxelles prezintă splendide faianţe şi porţelanuri, dar şi o minunată farfurie cu decor de păsări, realizată de Guillaume I, alături de porţelanuri de Tournai şi altele ce poartă amprenta secolelor VIII şi XIX, în Galeria „Lamy”, Bruxelles, şi la „Vincent l’Errou” din Paris, faianţele şi porţelanurile europene sunt armonizate cu ceramicile chinezeşti şi japoneze. Michel Bascourt din Anvers vine, ca de obicei, cu faianţele sale de Delft, dar şi cu splendide porţelanuri chinezeşti. Mai multe galerii sunt specializate în ceramici din Extremul Orient, precum „Kyoto Gallery” (Bruxelles), „Marc Neiens” şi „Woute and Allard Van Halm” din Londra, care este deosebit de atentă la minuantele porţelanuri chinezeşti în alb şi albastru.

Alte galerii propun un evantai mai larg de obiecte. Pot fi văzute faianţe rare de Delft la „Roger Maes”, dar şi plăci şi obiecte de artă din secolele XVI-XIX. La „Feuille d’Armoise” din Bruxelles, faianţele fine belgiene şi luxemburgheze stau alături de porţelanuri de China şi de obiecte de colecţie, de maestru sau curiozităţi, cum ar fi fildeşuri sau bronzuri de Viena.

„Bertrand de Lavergne” din Paris va dezvălui din arta vechiului Extrem Orient, în timp ce „Jean-Robert de Lavergne” va propune arme ale cavalerilor şi va încerca să armonizezez faianţele şi porţelanurile cu curiozităţile. Mai puţin ataşaţi ceramicii, „Dominique şi Eric de Lalande” din Paris vor permite vizitatorilor să-şi aleagă între obiectele marinăreşti şi cele de ştiinţă, între tabac şi opium, bastoane de colecţie, în timp ce „Benoit Tercellin” va alătura mobilelor din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea porţelanuri şi lustre, bibelouri de calitate, iar „Willy Verdonck”, obiecte de artă.

Toate piesele expuse sunt controlate de către comisii de experţi internaţionali care speră să atragă un numeros public. (Magdalena Popa Buluc)
SURSA: cotidianul.ro

Cultura ceramică din toate colţurile lumii – Muzeul din Faenza

Între tradiţie şi noile mijloace de comunicare vizuală

În zilele de astăzi suntem obişnuiţi cu amenajarea unei băi sau a unei bucătarii cu gresie şi faianţă. Dar se poate pune întrebarea: de când a apărut gresia şi faianţa? Faianţa se pare că etimologic provine după numele localităţii Italiene, Faenza, unde era produsă în secolul al XVI-lea. Gresiei îi este atribuită origine franceză, meşterii francezii fiind, la rândul lor, mari maeştri în realizarea placărilor ceramice.

Pentru a vedea de unde a plecat această tehnologie şi cum a evoluat trebuie să ne întoarcem în timp. Primele datări istorice ale placărilor cu ceramică (cuvânt de provenienţă grecească, care desemnează arta olăritului) au fost făcute acum 4000-5000 de ani în interiorul piramidelor egiptene. Faianţa antică a fost creată prin şlefuirea cuarţului sau a cristalelor de nisip şi amestecarea acestora cu diferite cantităţi de sodiu, potasiu, calciu și magneziu. Amestecul era creat sub diferite forme, precum mărgelele sau amuletele, iar după aceea obiectele erau expuse la căldură. Dacă materialul suferea o ardere, formele îşi creau propriul luciu şi aveau culori particularizate. S-au descoperit multe scene în arta egipteană care arată lucrătorii de ceramică, dar o singură scenă, este posibil să surprindă imaginea unui atelier de faianţă. Ea provine din timpul celei de-a XXVI Dinastii – Theban, din timpul domniei lui Psamtek I.
Rămăşite ale băilor placate cu mozaicuri de ceramică se pot vedea şi astăzi în cetăţile greceşti. Un alt moment al dezvoltării acestei tehnologii a fost cel al pătrunderii civilizaţiei arabe în Spania.

Se întâmplă uneori ca produsul artistic al creaţiei profesioniste sau al meşterilor populari, ori al artizanilor, să-şi însuşească numele ţării sau localităţii unde se produce, iar, după aceea, să fie cunoscut cu acest nume în lumea întreagă datorită unor împrejurări favorabile.

Dintre artele focului avem un strălucit exemplu în acest sens: faianţa. La obârşie, faianţa este produsă de câteva sute de ani de ceramiştii din oraşul italian Faenza. Deşi istoria oraşului începe din antichitate, oraşul fiind situat pe anticul drum numit via Emilia, s-a dezvoltat în special începând din secolul al XIV-lea, în timpul domniei familiei Manfredi. Vechiul oraş cu origine etrusco-romană (din provincia Ravenna, Emilia-Romagna, situat la 50 km sud-est de la Bologna), este cunoscut drept locul unde a fost inventat materialul care a devenit atât de răspândit în zilele noastre şi a luat chiar numele oraşului. Numele provine de la romani, cei care au dezvoltat acest centru sub numele de Faventia, acesta devenind sinonim cu ceramică (majolică) în diferite limbi, inclusiv franceză (faïanta) şi engleză (faianta). Deşi tradiţia artizanală datează din secolul al XII-lea, apogeul artistic a fost atins în timpul Renaşterii. Producţia de majolică Faenza este recunoscută la nivel mondial ca fiind unul din cele mai importante momente din creaţia artistică, exprimată prin intermediul ceramicii. Tradiţia s-a născut dintr-o fericită convergenţă a unor condiţii favorabile: un teritoriu bogat în argilă, un vechi centru istoric şi politic care avea relaţii comerciale cu Toscana (în special cu Florenţa) şi o mare sensibilitate a populaţiei cu privire la această formă de artă. În perioada medievală producţia de ceramică a fost în întregime dedicată nevoilor interne de uz, formele fiind simple şi înfrumuseţate cu decoraţiuni. Cea mai importantă perioadă artistică, în termeni de Renaştere, a fost din momentul în care Goticul şi temele orientale medievale timpurii ale pre-renaşterii au fost abandonate, deschizând calea pentru exprimarea spiritului italian artistic şi decorativ. Artiştii abordau motive cu: flori, trifoi, cercuri, rozete, cupole etc. În decursul anilor, meşteşugarii şi artiştii au dezvoltat şi perfecţionat tehnicile decorative care au făcut cunoscută ceramica de aici, decorul ceramicii fiind cartea de vizită acestora. În timp, această tradiţie a fost consolidată, permiţând crearea unui centru de ceramică şi tradiţie care este încă de o importanţă vitală pentru oraşul Faenza.

Producţia porţelanului în Florenţa se datorează marchizului Carlo Ginori (1702-1757). El este cel care dă naştere manufacturii Sesto Fiorentino, situată în Vila Doccia, proprietate unde colecta modele, obiecte de ceramică şi a organizat o serie de săli (galerii) expoziţionale. Fabrica a obţinut în scurt timp monopolul producţiei din Toscana.
Departamentul de ceramică Europenă a secolului al XX-lea include o varietate de lucrări ca expresie a importantelor mişcări artistice din anii 1900 cum ar fi Art Nouveau, Jugendstil şi Secesiunea vieneză.

Muzeul Internaţional al Ceramicii din Faenza (www.micfaenza.org) deţine una dintre cele mai mare colecţii de obiecte aparţinând artelor focului. Cultura ceramică, din toate colţurile lumii, este expusă publicului pe domenii ce aparţin  diferitelor civilizaţii care s-au dezvoltat pe toate cele cinci continente de-a lungul secolelor.
Traseul actual pentru a vizita muzeul începe, la parter, cu o sală dedicată ceramicii pre-columbiene, dobândită printr-o serie de donaţii şi o politică recentă a achiziţiilor. Ceramica din Grecia antică are în vedere siturile de producţie şi dezvoltarea lor cronologică. La primul etaj al muzeului, poate fi admirată majolica din secolele al XIV-lea şi al XVII-lea şi perioada Renaşterii, renumită prin dragostea artiştilor pentru compoziţiile cu figuri umane şi redarea portretelor. O secţiune aparte a colecţiei muzeului se referă la dezvoltarea ceramicii din veacul al XVII-lea până în cel de-al XIX-lea, cu lucrări realizate în Faenza, Bologna, Nove di Bassano, Florenţa, Pesaro, Napoli, Castelli, Milano şi Savona. Secolul al XIX-lea este prezentat prin intermediul picturii pe ceramică, imitând tehnica şi rezultatele picturii de şevalet, cu portrete de o extraordinară frumuseţe, peisaje şi acuarele inspirate din ceramica Renaşterii şi prin vasele de mari dimensiuni decorate în stil Raphael. O aripă nouă a muzeului prezintă ceramica europeană cu cele mai importante centre de producţie, începând din veacul al XIV-lea, până în secolul al XIX-lea.
Arta contemporană este şi ea prezentă prin câţiva importanţi artişti ai secolului al XX-lea cum este Picasso şi Chagall.

Important este faptul că nu doar numele oraşului a fost împrumutat şi extins pretutindeni, ci şi meşteşugul. Astfel, faianţa are o anumită compoziţie chimică a materiei prime, lutul care o deosebeşte de ceramica obişnuită şi, de asemenea, diferită este temperatura la care se ard piesele de faianţă.

Muzeul Internaţional de Ceramică a emis încă din anul 1913 o publicaţie care este unică pe scena internaţională: revista bilunară Faenza, dedicată istoriei şi tehnicilor ceramice. Publicaţia cuprinde articole şi rezumate ale unor eseuri despre artele focului scrise în limba engleză, germană şi franceză, fiind trimisă atât instituţiilor publice, cât şi cititorilor care se ocupă de acest domeniu, din întreaga lume.

Concursul Internaţional de Artă Contemporană din ceramică a marcat istoria culturală a oraşului Faenza în secolul al XX-lea, stabilind un punct de referinţă la nivel mondial, începând cu anii 1960, în vederea consacrării la nivel internaţional a unei noi generaţii de artişti. Înfiinţat în 1932, ca o iniţiativă a Muzeului de Faenza şi sponsorizat de ENAPI (Ente Nazionale Artigianato e Piccole Industrie) manifestarea artistică nu a apărut ca un eveniment independent, ci, dimpotrivă, a fost inclus într-un set de iniţiativele cu un caracter echitabil şi promoţional, în cadrul festivalului intitulat „Settimana Faentina” (Săptămănile oraşului). În anul 1938, concursul a devenit naţional şi, apoi, un eveniment important al promovării ceramicii ca artă cu mare potenţial expresiv în toată Europa, având un caracter periodic şi fără a avea scopuri comerciale.
În acest concurs au luat parte atât artişti italieni, cum ar fi: Angelo Biancini, Guido Gambone, Leoncillo Leonardi, Pietro Melandri, Carlo Zauli, dar şi străini: Eduard Chapallaz, Sueharu Fukami ş.a., plasticieni care au contribuit la dezvoltarea artelor ceramicii din secolul trecut.
În prezent, o mare parte dintre spaţiile muzeului sunt destinate prezentării premiilor din acest Concurs Internaţional, care are loc din anul 1938. Galeriile muzeului prezintă ceramica italiană din prima jumătate a secolului al XX-lea şi o selecţie aparţinând artiştilor contemporani, recunoscuţi prin creaţia lor la nivel mondial, cum ar fi de exemplu: Pablo Picasso, Marc Chagall, Fernand Léger, Henry Matisse, Georges Rouault, Leoncillo Leonardi, Lucio Fontana, Alberto Burri, Arturo Martini, Fausto Melotti, Ugo Nespolo, Enrico Baj Arman sau Matta.

Recent, în anul 2010, Muzeul Internaţional de Ceramică Faenza a adăugat o nouă secţiune permanentă în oferta expoziţională care este foarte bogată şi variată. După câteva luni de de muncă, aripa din muzeu denumită Manfred, a fost proiectată pentru a găzdui o colecţie de gresie italiană din secolul trecut. Secţiunea italiană a obiectelor artistice realizate din gresie, din secolul al XX-lea, are aproximativ 2000 de metri pătraţi şi mai mult de nouă sute de obiecte din ceramică: o selecţie realizată de Muzeului International al Ceramicii Faenza, care – numai în ceea ce priveşte secolului trecut – se poate lăuda cu peste 10.000 de lucrări.

Italia şi Faenza, încorporate în această secţiune, fac cunoscute publicului istoria ceramicii moderne şi arta contemporană prin intermediul unor lucări semnate Arturo Martini, Gio Ponti, Tullio D’Albissola, Angelo Biancini, Nanni Valentini, Lucio Fontana, Carlo Zauli ş.a. O caracteristică interesantă este prezenţa unor picturi şi sculpturi (din marmură sau bronz) ce aparţin unor artişti cu nume de notorietate în explorarea mai multor medii artistice din domeniul vizualului. Un exemplu în acest sens sunt lucrările lui Luigi Ontani şi Bertozzi & Casoni care au realizat două sculpturi din ceramică, Tronul şi Scaunul electric cu fluturi (2007), surprinzătoare pentru executarea lor tehnică şi potenţialul creativ de a inventa forme pentru a exprima idei, producţii artistice ce transmit publicului, la o examinare mai atentă, mesajul unui obiect ruşinos aparţinând societăţii contemporane. (Grigore Roibu)
Citiţi pe această temă: Muzeul Ceramicii Sèvres; Victoria şi Albert – un muzeu al lumii ceramice; Hetjens – muzeul ceramicii din Dusseldorf; Ariana – un muzeu al istoriei ceramicii; Fundaţia Keramion.

Hetjens – muzeul ceramicii din Dusseldorf

Muzeul Hetjens a fost deschis în anul 1909 ca muzeu municipal, pe baza a moştenirii lăsate de Laurenz Heinrich Hetjens (1830-1906). Hetjens, industriaş şi un colecţionar de artă, a donat oraşului Dusseldorf, printre altele, o colecţie considerabilă de ceramică, care a constituit baza actualului muzeu.

De-a lungul anilor, colecţia a fost extinsă prin donaţii si achiziţii selective, care prezintă 8000 ani de istorie a ceramicii, cu produse de pe toate continentele. De la vazele anatoliene fabricate în jur de anul 6000 î.Hr., la vaze antice, romane, porţelan şi ceramică din Asia de Est, cât şi contemporană. În afara de obiecte utilitare, sunt şi piese unicat, realizate cu rafinată măiestrie, cu decoraţiuni extravagante şi lucrari tridimensionale. Departamentele sunt împarţite pe regiuni de origine şi tipuri de ceramică: perioadele timpurii şi ale antichităţii, Africa, perioada Pre-Columbiană, faianţă şi gresie din Europa, ceramica Islamică, faianţa europeană, porţelanuri din Asia de Est, din Chima şi ceramica raku din Japonia, cât şi din porţelan european produs în secolul al XX-lea. Cel mai mare obiect este o cupolă de la Multan (localitate aflată astăzi în Pakistan). Stocul total de exponate cuprinde peste 20.000 de piese. În plus, există un atelier de lucru, care oferă celor interesaţi posibilitatea de a lucra activ cu lut.
Hetjens-Museum Düsseldorf
Deutsches Keramikmuseum http://www.duesseldorf.de/hetjens/index.shtml
(SURSA: Modernism.ro)
Citiţi pe aceeaşi temă: Muzeul din Faenza; Victoria şi Albert – un muzeu al lumii ceramice; Ariana – un muzeu al istoriei ceramicii; Fundaţia Keramion.