Imaginea personalităţii umane

În documentarele lui Godfrey Reggio

Sunt un mare amator de filme şi, cu toate acestea, am constatat că majoritatea filmelor pe care le-am văzut în ultimul timp nu mi-au stârnit interesul. Fac eforturi să pun cap la cap secvenţele unui film, să-mi aduc aminte câteva secvenţe şi replici sau să emit o concluzie la doar câteva săptămâni după ce l-am văzut şi nu reuşesc. Aproape toate datele mi s-au şters din memorie. Unele filme urmărite acum câţiva ani, însă, mi-au rămas vii în amintire, de parcă le-aş fi văzut chiar ieri. În aceste condiţii, pe cele realizate recent sau mai bine zis difuzate recent le-am catalogat drept filme de duzină, dând vina pe posturile TV care au difuzat în ultima vreme doar filme comerciale. Cele prezentate mai sus m-au determinat să apelez la mica mea arhivă de filme. În acest week-end am ales să revăd trilogia „Qatsi”, compusă din documentarele „Koyaanisqatsi”, „Powaqqatsi” şi „Naqoyqatsi”, aparţinând lui Godfrey Reggio.

Filmul documentar de acest gen are la bază trei idei. Una este dorinţa lui Raggio de a practica un tip de cinema atrăgător şi senzual în care toţi realizatorii principali – directorul de imagine, compozitorul şi regizorul – să contribuie în mod egal la produsul final. O a doua este convingerea că publicul va accepta fimele non-narative dacă acestea prezintă idei importante într-un mod accesibil şi atrăgător. În al treilea rând, este vorba de mesajul trilogiei: vechiul echilibru dintre natură şi cultură a dispărut în epoca modernă şi situaţia poate scăpa de sub control dacă dezvoltăm haotic diferite tehnologii.

Cel mai cunoscut film documentar ce prezintă omul în relaţie cu societatea şi habitatul este „Baraka” (1992), în regia lui Ron Fricke, un lung-metraj american realizat, mai degrabă, ca o colecţie de scene „fotografiate” cu profesionalism, un film fãră cuvinte, despre oameni, natură, viaţă şi distrugere. „Un film ca Baraka redă speranţa”, spunea Roger Ebert, jurnalist la Chicago Sun Times. „Oameni care se roagă dimineaţa, vulcani, călugări rostind o incantaţie, cascade, păduri, indigeni care îşi pictează tot corpul. Imagini ale sărăciei. Oraşe, fabrici, natură distrusă de explozii şi mine de teren. Un râu sacru în care se scaldã pelerinii şi unde ard ruguri funerare. Rugăciune. Natură. În această lume plină de minuni mai sunt încă locuri care nu au fost alterate de suprafeţele superficiale ale mercantilismului occidental”, adaugă jurnalistul american.

„Koyaanisqatsi” este un documentar-eseu al lui Godfrey Reggio, făcând parte din trilogia „Qatsi”, la care doresc să mă refer, iar imaginea îi aparţine lui Ron Fricke. Este, de asemenea, un concert vizual setat pe muzica obsedantă a lui Phillip Glass. Filmul se deschide pe vechi desene rupestre native americane (tribul Hopi, nordul Arizonei), în timp ce coloana sonoră este dată de „Koyaanisqatsi” (termen indian Hopi pentru „viaţa în echilibru”). Filmul foloseşte contrapunctul cinematografic oferit de filmarea cu „interval de timp variabil” (câte 2 fotograme la un interval de timp controlat) şi filmarea slow-motion pentru a face comparaţii între diferite tipuri de mişcare fizică. Vom vedea în scenele filmate formaţiuni de nori în mişcare acelerată sau valurile oceanului încetinite intenţionat. Tot filmul se compune din imagini cu „interval de timp variabil” și întoarceri în timp ale unor orașe și imagini ale naturii din SUA. Pelicula este un poem simfonic vizual care nu are nici dialog, nici narațiune. Filmul avansează de la mediile pur naturale la natura afectată de intervenţia omului, fiind realizat între anii 1975-1982, în aproximativ 600 de locuri diferite.

„Powaqqatsi” (1988), este un al doilea film din trilogia „Qatsi” al lui Godfrey Reggio ce prezintă diverse metode de explorare a naţiunilor în curs de dezvoltare care trec la modernizarea de tip occidental. Accentul este pus pe nativii din lumea a treia, culturi din Asia, India, Africa, Orientul Mijlociu şi America de Sud şi modul în care acestea se exprimă prin muncă şi tradiţii.

Dacă în filmul „Koyaanisqatsi” este urmărit dezechilibrul dintre natură şi societatea modernă, în „Powaqqatsi” este celebrat efortul uman la scară planetară prin intermediul muncii de zi cu zi, activitate specifică omului ce defineşte o anumită cultură. Este „modul de a trăi al vrăjitorului”, un vrăjitor care trăieşte pe seama muncii altora, un sistem care foloseşte energia şi munca altor fiinţe pentru a-şi asigura propria viaţă.

Cu toate acestea „Powaqqatsi”, spune Reggio, „nu este un film despre ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să fie. Este o impresie, o examinare a modului în care viaţa se schimbă”, explică regizorul. „Ceea ce am căutat să filmăm este personalitatea umană ca o cultură globală. Cei mai mulţi dintre noi au tendinţa de a uita acest lucru fiind prinşi în traiectoriile lor separate. A fost fascinant să amestec aceste existenţe diferite într-un singur film”, conchide Godfrey Reggio.

Filmul „Naqoyqatsi” (2002) schimbă, într-un fel, tematica trilogiei plimbându-ne într-o călătorie epică într-un tărâm care nu există nicăieri, dar este peste tot, ţara în care imaginea în sine este locaţia noastră. Precum zeii din vechime, un panteon nou de lumină apare în circuitul integrat al computerului. Adevărul său, devine adevăr în sine… Turnul Babel. Piramida cu ochiul lipsă. La fiecare etaj se joacă un act. La fiecare nivel se produce o iluminare. Se poate observa însă urâţenia sistemului, specifică multor sisteme de organizare moderne şi, nu numai…

„Eram ţesuţi din supa primordială”, cum ar zice unii, „acum suntem ţesuţi din şirul binar…”, spune regizorul filmului. „Zero” cuprinde punctul de început, întregul regăsindu-se în tot, deci în nul, ceva ce nu există şi este fals, iar „Unu”, cel adevărat, permite sistemului să funcţinoneze.
na.qoy,qatsi (din limbajul indienilor hopi) înseamnă războiul (exterior şi interior) îndreptat împotriva celorlalte fiinţe şi impotriva sinelui, ca un mod de viaţă. Un război exterior care este hrănit întotdeauna de un război interior.

Mai important decât imperii, mai puternic decât religiile lumii, mai mult decât marile bătălii decisive şi schimbările cataclismice de pe pământ, „Naqoyqatsi”, într-o nanosecundă poetică este cronica în imagine şi sunet a celor mai semnificative evenimente din ultimii cinci mii de ani: trecerea de la mediul natural, la mediul tehnologic. O trilogie de care nu trebuie să uitaţi, trei documentare care vă vor sensibiliza punându-vă faţă în faţă cu problemele lumii în care trăim şi în care civilizaţia este aşezată în antiteză cu omul. Mai multe cuvinte nu-şi au rostul, documentarele prezentate în aceste câteva rânduri neavând dialog şi nici narator. Ele vorbesc prin sunet şi imagine, punând întrebări la care merită să răspundeţi după ce le vedeţi şi, probabil, măcar ceva din toată această călătorie printre oameni, locuri şi tradiţii vă va marca astfel încât să vă aduceţi aminte. Măcar fie şi-o secvenţă… ca o proprie concluzie. (Grigore Roibu)