Ceramica Jian Yao

Bolurile de ceai Tenmoku

Ca şi porţelanul celadon, Tenmoku semnifică calitatea misteriosă, orientală, a unei vechi ceramici glazurate. Glazura Tenmoku este folosită acum în întreaga lume. Denumirea provine din Japonia, dar rădăcina acestui tip de ceramică este în China, şi anume Muntele Tenmoku. În timpul dinastiei Song (960-1279), un preot japonez a adus boluri negre de la templul aflat pe acest munte în Japonia şi le-a dat această denumire. De atunci, bolurile Tenmoku au fost realizate ca adevărate opere de artă pentru ceremonia ceaiului.

Denumirea chinezească Jian Yao a acestui tip de ceramică se datorează faptului că era produsă în cuptoarele Jian din provincia Fujian.
Tenmoku (Yao Jian) este, de fapt, glazura neagră realizată din feldspat, calcar şi oxid de fier care are o culoare bleumarin-închis, asemănătoare petrolului. Uneori, nuanţele de brun-închis devin culoarea de bază a obiectului ceramic, petele şi dungile fiind negre. Tot în această categorie de ceramică sunt incluse bolurile pestriţe cu glazură de culoare negră, strălucitore, brăzdate de dungi fine radiale ruginii care seamănă cu blana de iepure sau penajul de potârniche. Caracteristica bolurilor de ceai Jian Yao este forma conică şi corpul grosier din gresie roşiatică şi neagră.

Culorile de pe vasele Tenmoku sunt obţinute prin intermedul arderii. În timpul arderii, de lungă durată, procesul de încălzire şi de răcire influenţează formarea de cristale de fier în compoziţia glazurii. Luciul întunecat este obţinut prin tehnici aparte de coacere şi răcire a unor minerale alese special – cu cât răcirea este mai rapidă, cu atât nuanţa va fi mai profundă. Pentru a obţine efecte de culoare neagră se foloseşte proprietatea oxidului roşu de fier (Fe2O3) care acţionează ca un refractar în oxidare, modificându-se în oxid negru de fier (FeO), în urma ardereii reducătoare.

Deşi în timpul dinastiei Tang, bolurile de porţelan Celadon erau cele mai admirate vase pentru băut ceaiul, ritualul şi pasinea pentru această licoare din timpul dinastiei Song a determinat o serie de schimbări. Calitatea bolului de a crea impresia că spuma ceaiului nu a dispărut în timpul ceremoniei a dus la fabricarea de boluri negre, realizate în cuptoare ce se aflau în nordul şi sudul Chinei, printre care şi renumitul cuptor Jian din provincia Fujian. Bolurile Tenmoku au fost utilizate de către aristocraţia japoneză pentru ceremonia ceaiului şi, treptat, toate nuanţele de negru sau cafeniu închis au devenit cunoscute ca „tenmokuyuu”. Denumirea era folosită pentru a desemna un grup mult mai larg de boluri, cu nuanţe de negru şi maro-roşcat, decât pentru ceea ce azi denumim „obiecte Jian”. În prezent, arheologii fac eforturi pentru a identifica locul unde se află cuptoarele în care se produceau aceste boluri din timpul dinastiilor Song şi Yuan.

Metafora vasului din lut, în atitudinea artei moderniste a ceramicii, devine una progresistă. În căutarea unor imagini cultural autentice artiştii zilelor noastre preiau vechile tradiţii explorând idei de etnicitate culturală. Kamada Kōji spunea: „Sper ca oamenii care trăiesc în lumea modernă de astăzi, indiferent unde se află, pot înţelege cu adevărat bucuria de trecere peste zidul de limbă pentru a aprecia tenmoku.”

Kamada Kōji (născut 1948 la Kyoto) este unul dintre puţinii ceramişti japonezi care au ales să-şi dedice viaţa de cercetare şi de producţie artistică tehnicii tenmoku. Ani de-a rândul a experimentat cu răbdare rafinamentul acestei tehnologii. Opera lui ne prezintă o viziune distinct modernă al acestui tip de glazură, Kamada Kōji având reputaţia unuia dintre olarii de la Kyoto cu cele mai remarcabile creaţii contemporane ce au ca sursă de inspiraţie vechile tradiţii japoneze. Kamada are lucrări în colecţii particulare din întreaga lume iar, din 2005, Muzeul Metropolitan de Artă din New York a achiziţionat câteva piese realizate în fabrica acestuia, lucrări ce sunt prezentate în colecţia de Artă Asiatică. (Grigore Roibu)
Citiţi pe aceeaşi temă: Ceramica Iro-Nabeshima

Anna Puig Rosado – ceramica de Dieulefit

Localitatea Dieulefit este situata în Drôme Provençale, în sud-estul Franţei. Cu o lungă tradiţie a ceramicii, încă din perioada galo-romană, la Dieulefit erau în secolul al XIX-lea, peste 100 de ateliere şi mici fabrici de ceramică. În prezent artizanii locali produc ceramică în serie scurtă şi obiecte unicat.

Anna Puig Rosado ne prezintă un fotoreportaj făcut recent în atelierele din Dieulefit.

Pământ şi apă

De ce consider interesant acest fotoreportaj? Pentru că el arată, atât pentru un ochi avizat, cât şi pentru unul profan, etapele prin care trece un obiect ceramic până la finalizarea lui. Ceramica reprezintă, aşa cum inspirat s-a afirmat: „elementul definitoriu al unei cronici în lut a omenirii”, adică devine reper a unui parcurs, pe care omul l-a urmat încă din Paleoliticul superior şi până astăzi, un parcurs în primul rând cultural şi artistic. Potrivit lui Herbert Read „ceramica este cea mai simplă şi cea mai dificilă dintre arte, simplă fiindcă e elementară şi dificilă, fiindcă e cea mai abstractă”. Olăritul este unul din cele mai vechi meşteşuguri, datând încă din epoca Neoliticului, adică cu mai bine de 6000 de ani î.Hr. Cu toate acestea tehnologiile străvechi nu s-au pierdut şi, astăzi, ele fac parte din preocupările unor ateliere şi artişti independenţi. În fotoreportajul de faţă se pot distinge clar etapele pe care artiştii ceramişti le folosesc încă din vremuri străvechi. Lutul era extras din locuri speciale (filoane), aflate, de obicei, de–a lungul cursurilor de apă, iar odată adus în gospodărie, după o perioadă de păstrare (dospire), era frământat cu mâinile, picioarele sau cu un ciocan mare de lemn, fiind amestecat apoi cu apă. Pasta obţinută era curăţată de impurităţi, tăindu–se în felii subţiri cu o lamă metalică (sau cu ajutorul unei sârme), iar apoi argila era frământată şi lucrată la roată sau manual.

Formarea vasului necesită o tehnică ce se bazează pe coordonarea dintre viteza de lucru şi ridicarea pastei cu ajutorul degetelor. Unele decoruri sunt obţinute prin incizii aplicate pe vasul modelat, dar care încă nu s-a întărit. După ce sunt modelate, vasele sunt aşezate la uscat, proces care durează câteva zile.

Urmează angobarea acestora şi o primă ardere. Focul a fost o forţă care a fascinat şi speriat deopotrivă. O etapă importantă a evoluţiei meşteşugului ceramic este momentul când olarii au observat că în funcţie de modul cum se conduce o ardere, vasele obţinute pot avea nuanţe diferite. Prin această artă, în care pâmântul înmuiat în apă era transformat prin intermediul focului ţinut sub control, meşterii olari au fost numiţi magiceni sau chiar vrăjitori, ocupând un statut aparte în societate.

Experimentele cu tehnica Raku, ca proces spontan de creaţie, forţau metodele anterioare de lucru, datorită renunţării conştiente la controlul absolut asupra creaţiei artistice. Raku este o tehnică de ardere cu rezultate absolut neaşteptate. În mod normal, obiectele ceramice se ard în cuptor timp de 10–12 ore, după care se lasă acolo până la răcirea completă a cuptorului. În tehnica Raku, după ce se arde obiectul la temperatura de 960–970°C, acesta este scos brusc din cuptor şi este introdus, aşa încins, în rumeguş. Atunci dispare total oxigenul şi în lipsa acestuia au loc nişte reacţii chimice în care nu se mai poate controla nimic! Se ţine piesa 10–15 minute în tălaş, apoi este stropită cu apă rece. Toate aceste şocuri termice acţionează asupra suprafeţelor. Culori în combinaţii neobişnuite, care nu se pot obţine cu pensula, cracleuri, fum care pătrunde până în miezul piesei, formează un spectacol de culoare.

Decorul, cu ajutorul glazurilor, prin aplicarea unui strat de sticlă subţire pe suprafaţa produsului, de multe ori colorată, este o etapă care face ca obiectul să devină mai rezistent, impermeabil şi mai frumos. Urmează o a doua ardere. Decorarea cu pigmenţi şi oxizi peste glazură este un proces legat de nevoia pentru frumos a omului. Procesul are doar un caracter estetic şi nici de cum unul utilitar.

Multitudinea vaselor şi obiectelor ceramice îşi pot găsi o explicaţie în obiceiurile diverse ale oamenilor Meşteşugul olăritului este legat, în primul rând, de alimentaţie, dar ceramica a fost folosită şi în scop decorativ, în construcţii sau în anumite ritualuri.

Fotoreportajul Annei Rosado fost prezentat sub formă de diaporame la Salonul intitulat „Arta la pătrat” de la Montélimar, însoţit de o expoziţie de portrete cu olari.
Anna Puig Rosado este artist fotograf din Roche Saint Secret, Franţa. Ea ţine cursuri şi workshop-uri de fotografie şi organizează un festival internaţional, anual, de artă foto.
Anna a făcut o serie de fotoreportaje în China, Siberia, Iran, Dubai, Sudan şi Egipt.
(Grigore Roibu)
(SURSA: modernism.ro unde găsiţi tot fotoreportajul).

Rudy Autio – un reper în noul limbaj al artelor contemporane

O nouă estetică a ceramicii

Ceramica artistică reprezintă o profesie relativ nouă. În România primele manufacturi de porţelan au fost înfiinţate după Primul Război Mondial, iar ceramiştii independenţi au apărut după cel de-Al Doilea Război Mondial. Ceramica s-a impus ca o activitate artistică cu mare potenţial expresiv în cadrul artelor vizuale contemporane la nivel mondial. După a doua jumătate a secolului al XX–lea, preocupările artistice din domeniul ceramicii se îndreaptă tot mai mult spre redescoperirea tehnologiilor străvechi şi aplicarea acestora în producţiile plastice care reprezintă limbajul vizual al artei post moderne. Cu toate acestea, în România revistele de specialitate nu sunt interesate de acest domeniu al artelor şi, în consecinţă, apare o confuzie între meseria de ceramist-olar şi cea de meşteşugar-artizan.

Ceramica artistică autonomă a produs lucrări originale în contextul artei Postmoderne prin incorporarea unor teorii de expresivitate specifice sculpturii, picturii şi graficii, vizând lumea formelor tridimensionale abstracte, cu elemente multiple de asamblare şi instalare. Lucrul cu argila, ca potenţial expresiv ce transmite concepte artistice a devenit un scop în sine, care face recurs la tradiţie şi, în acelaşi timp, este materie de studiu şi experiment în procesul de iniţiere al studenţilor din facultăţile de artă. Faţă de alte arte, ceramica are calitatea elementarităţii, ceea ce o face să comunice cu natura, în propriul ei limbaj, rămânând în acelaşi timp într-o rafinată independenţă estetică[1]. În acest sens voi prezenta o serie de protagonişti ai ceramicii contemporane, care au contribuit prin intermediul lucrărilor lor la reformularea esteticii „artei focului”, nume care au fost ignorate în publicaţiile din România. Perioada Postmodernă se conjugă ca o constantă acţiune de tratare „estetică” a noilor tehnologii, beneficiind de premise istorice şi condiţii sociale a unei realităţi culturale dilatată şi mondializată[2].

Un narator prin intermediul artei focului

Ca artist, pictor şi inovator în domeniul artelor, Rudy Autio rămâne în avangarda unei generaţii remarcabile de artişti ale căror lucrări în ceramică, asamblare şi instalare sau intermedia au schimbat însăşi natura artei. Cariera artistică a lui Rudy Autio poate fi caracterizată prin două loialităţi dominante. Prima a fost dedicată, pe tot parcursul vieţii, pentru lut ca un mediu legitim al artei moderne. Al doilea subiect abordat în opera sa, la începutul anilor 1980, a fost loialitatea faţă de abstractizarea formelor tridimensionale prin intermediul vaselor pictate.

Rudy Autio este unul dintre cei mai influenţi artişti din Statele Unite ale Americii care a lucrat utilizând argila. S-a născut în anul 1926, în Montana, unde apoi a condus Departamentul de Ceramică de la Universitate timp de douăzeci şi opt de ani, fiind fondator al Archie Bray Ceramica, Fundaţia Helena.
Arne Rudio Autio provine dintr-o familie de imigranţi finlandezi stabiliţi în Butte, Montana. În copilărie el a învăţat să deseneze alături de artiştii de aici. A servit în Marina americană timp de doi ani de zile în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. După sfârşitul războiului, el a studiat arta la Montana State University (apoi la Montana State College) în Bozeman, unde s-a întâlnit prima dată cu Peter Voulkos, care i-a devenit prieten pe tot parcursul vieţii. În urma studiilor din domeniul artelor, Autio a obţinut o diplomă de Master of Arts din partea Universităţii de Stat din Washington. În anul 1957, a început să se ocupe de ceramică în cadrul departamentului de la Universitatea din Montana, unde a fost până în ziua dispariţiei sale (20.06.2007) profesor emerit al Şcolii de Arte Plastice.
A primit o diplomă Tiffany Award în artă populară, în anul 1963, distincţia American Ceramic Society Art Award, în 1978, şi National Endowment, acordată în anul 1980, aprecieri în urma cărora a susţinut o serie de conferinţe la Universitatea de Arte Aplicate de la Helsinki, în Finlanda, unde a fost ales membru de onoare.
A fost membru al Consiliului American de Artă populară şi membru de onoare al Consiliului Naţional al Educaţiei în Arte Ceramice din SUA.

Arta lui Autio este inseparabilă de anumite fapte din viaţa sa. Vasele şi formele estetice a ceea ce putem numi o „ceramică de avangardă” fac parte din cariera sa eminentă. Astăzi, puţini mai vorbesc de identitatea remarcabilă a acestui artist, un om meditativ care a căutat liniştea şi reconcilierea, fiind bolnav în ultima perioadă a vieţii. „Ştii, mie încă îmi mai place să lucrez”, spunea Autio. „Sunt foarte fericit că pot lucra în continuare, chiar dacă leucemia nu-mi acordă o viaţă mai lungă”, se destănuia Rudy Autio. Vedem strălucire nestăpânită în munca acestui ceramist, muncă în faţa căreia nu poţi să ai decât un sentiment de adoraţie şi respect.

În anul 2006, Rudy Autio a vândut prima sa sculptură de mari dimensiuni din ceramică, intitulată „Culise”, lucrare vândută pentru suma de 23.000 de dolari Muzeului de Artă Missoula. Achiziţionarea acestei lucrări de către o instituţie publică a făcut ca acest eveniment să fie foarte mediatizat, deoarece la momentul respectiv lucrarea a fost una dintre cele mai bine vândute creaţii din cadrul unei licitaţii. Suma importantă câştigată a fost uimitoare pentru Rudy Autio care a fost luat prin surprindere, amintindu-i de momentul în care a vândut prima sa „bucată de lut lucrată”, în timp locuia la Fundaţia Archie Bray, în anul 1951. „Am cerut atunci 125 de dolari şi tipul mi-a vorbit de o sumă… până la 75 de dolari. A fost o piesă destul de bună, dar am fost luat prin surprindere că cineva ar plăti pentru ea. Asta a fost cinci decenii în urmă. Când eşti atât de tânăr, vezi lucrurile mai departe, asta pentru că eşti entuziasmat şi ştii că poţi face mai mult”, îşi aminteşte Rudy Autio într-un interviu.

Munca de creaţie a lui Rudy Autio se axează în principal pe construcţia de vase ceramice, într-o varietate de materiale şi mijloace media. El a lucrat de-a lungul carierei sale de artist reliefuri, ţiglă ceramică, picturi murale, sculpturi în bronz, a utilizat betonul, sticla şi a realizat lucrări de design.
Pe obiectele sale ceramice aplica imagini figurative, care produc o tensiune între formă şi conturul grafic propus, analizând efectul cromatic asupra formei tridimensionale. Arta lui se inspiră din resursele folclorului Occidental, fiind un amestec subtil de forme şi suprafeţe care unifică piesa cu imaginea unui arabesc liric, dinamic, cu simboluri, cifre, cai sau figuri umane realizate în glazuri colorate.
Instruit în desen şi pictură de la o vârstă fragedă, se poate vedea cu uşurinţă modul în care aceste competenţe joacă un rol important în creaţia sa. Imaginile figurative, după ce a suferit un accident vascular cerebral, se intensifică ca tensiune. În schimb, există un amestec subtil de „mărci” distinctive care configurează forma şi suprafaţa fiecărei piese, o unitate structurală între formă şi desen ce crează unitatea lucrărilor lui. Artist şi profesor, vasele lui decorate apelează la cunoştinţe din vastul muzeu al lumii ceramice, combinând valorile picturale ale lui Henri Matisse cu lucrări antice etrusce.

Picturile şi desenele în cerneală şi acrylic ale lui Rudy Autio, de la începutul anilor 1980, completează lumea vaselor de lut pictate, dar ele sunt, de asemenea, lucrări autonome. Pe ambele suprafeţe bi-dimensionale ale vaselor de lut, lucrările sunt izbitoare, nu doar pentru compoziţiile libere, gestuale, cu linii şerpuite de grosimi diferite, culori vibrante şi suprafeţe bogate, dar şi pentru intensitatea psihologică a acestor imagini.
Lui Rudy Autio i s-au comandat o serie de picturi murale religioase. Cele mai importante sunt în Great Falls, Anaconda, Bozeman, Butte şi Missoula. Alte picturi monumentale sunt Metals Bank and Trust în Butte, vitraliile pentru o capelă la Malmstrom AFB, Missoula Fire Station şi Biserica Sf. Anthony din Missoula.
„Deseori sunt surprins de publicitate”, spune Autio, care vorbeşte în termeni modeşti care par a subestima rolul său ca protagonist major al artei din Montana. „Cred că este o chestiune de longevitate mai mult decât orice altceva. Eu nu sunt un judecător al propriei mele munci. Nu ştiu dacă sunt foarte talentat. De la începutul carierei nu am făcut o separare între domeniile artelor. Întotdeauna mi-am dorit să fiu un sculptor bun, pur şi simplu…”, completează Rudy Autio.

Copiii lui încă îşi amintesc lecţiile rudimentare ale tatălui lor despre viaţă şi artă. El a încurajat un mediu de învăţare continuă pentru copiii şi nepoţii săi, activităţi prin intermediul cărora îi implica în munci creative în casa familiei. Lucra alături de nepoţii săi în atelier transmiţându-le secretele muncii de olar şi tainele arderilor. A fost alături de familia sa la schi, în drumeţii şi, datorită pasiunii pentru ambarcaţiuni, a navigat împreună cu ei. Copiii îşi amintesc: „a construit o cabină pe Lacul Flathead în 1965, a făcut bărci din fibră de sticlă, sauna care a venit mai târziu, pereţi de stâncă şi mobilierul”.

Când Rudy Autio a fost diagnosticat pentru prima dată cu boala, în februarie 2005, i s-a spus că va trăi numai două săptămâni, dacă nu începe chimioterapia cât mai curând posibil. În ultimii trei ani, chiar dacă sănătatea lui era precară, Autio nu a pierdut pofta de mâncare şi dragostea pentru ceramică. „Sunt de acord cu faptul că am leucemie. Am fost norocos să fac ceea ce am vrut în viaţă şi mi-a plăcut lucrul cu lut. Pentru a face o ieşire din viaţă, surprinzător(…), îmi pare rău doar pentru ceea ce mai am de făcut. Ştii, când am fost diagnosticat cu leucemie medicii mi-a spus că nu am mult timp. Aceşti minunaţi medicii mi-au dat deja mai mulţi ani decât ceea ce era de aşteptat, şi apreciez asta. Chiar dacă am doar un alt şase luni din viaţa mea, vezi, asta-i bine, atâta timp eu sunt ocupat până atunci.”, spunea Rudy Autio.

Deşi a fost mic de înălţime, Rudy Autio a fost mai mare decât viaţa, un om şi un artist care a lasat în urmă o operă vastă şi coerentă ce l-a transformat în unul dintre cele mai notabile nume din ceramica contemporană. Rudy Autio a fost un inovator cu o carieră şi un traseu în domeniul artelor care a urmat de-a lungul vieţii o progresie constantă de excelenţă în domeniul plasticii. Ca artist şi dascăl, el a ajutat la schimbarea modului de gândire în ceramică şi a modului cum sunt privite „artele focului” în arta contemporană, statutul de olar fiind atribuit datorită creaţiei sale (şi al altor artişti din aceiaşi generaţie), celor care inventează forme pentru a exprima idei. În timpul carierei sale artistice, Rudy Autio a modificat relaţia dintre culoare şi obiectul ceramic. Folosirea desenului şi a picturii pentru a realiza naraţiuni i-a permis să extindă gramatica limbajului vizual. Lutul s-a dovedit a fi mediul perfect pentru Autio, permiţându-i o dimensiune aparte pentru a construi formele vaselor sale voluptoase. Contribuţia lui Autio în domeniul ceramicii este de necontestat, creaţia sa fiind un reper al generaţiilor succesive de ceramişti. (Grigore Roibu)

---

[1] Titu Toncian – Ceramica artistică. Materie formă şi imagine.
[2] Titu Toncian – Experiment şi tradiţie. Postmodernismul în artele vizuale.

Libertatea obiectului utilitar

Contribuţia picturii la
emanciparea stilistică a ceramicii

În Universul în care trăim, fiinţa umană constituie o valoare existenţială. Nimic nu poate începe sau nimic nu se poate face, fără o orientare prealabilă.

Orice orientare presupune dobândirea unui punct fix. Iată, de ce omul s-a străduit să se aşeze în „Centrul Lumii”. Aflat într-o veşnică mişcare de căutare şi dezvoltatre a unor modele de reflectare a realităţii exterioare şi interioare, omul are ca finalitate a scopului său existenţial descoperirea, traducerea şi reinventarea lumii prin arta.

Arheologia, prin descoperirile ei ne demonstrează că omul, încă de la origini, nu s-a mulţumit cu o realitate dată de funcţional, căutând tot timpul să exprime prin diverse forme trăirile lui interioare. Cele două forme de exprimare, cea utilă şi cea estetică şi-au făcut apariţia, probabil, cam în acelaşi timp. Ambele serveau în egală măsură nevoilor de zi cu zi, cât şi necesităţii de a se înconjura de lucruri care plăceau ochiului. Încă de la început acesta s-a manifestat prin toate mijloacele ce i-au stat la îndemană pentru a se exprima.
Apariţiei ceramicii, datorată în primul rând unei necesităţi de factură utilitară, i s-a alăturat în scurt timp pictura – ca modalitate estetică de a decora, de a da un sens obiectului, de a-l aduce mai aproape de fiinţa umană şi de interioritatea acesteia. Încă din peroada neolitică, pe obiectul ceramic, îşi face apariţia culoarea, la început sub forma unui decor liniar ce înconjura vasul ca o braţară, iar apoi, asemeni unei haine, decorul acaparează întregul suport, invadând suprafaţa vasului cu o infinitate de ritmuri şi motive ce au stat la baza structurilor geometrice. Culoarea îşi face apariţia timid, subordonată liniei, ajungând treptat să relaţioneze cu fondulcum ar fi de exemplu decorul de pe vasele antice greceşti,unde imaginile conturate în negru se desfaşoara pe fondul roşu. Se poate spune că acestea sunt primele încercări cromatice, în care volumul şi forma este pusă în relaţie cu decorul şi culoarea.

Odată ce drumul a fost deschis, ceramica va continua să-şi pună la dispoziţie, în permanenţă, suportul noilor materiale şi tehnici de decoraţie. Astfel, datorita descoperirii cobaltului şi lusterului, de către persani şi a seladonului de către chinezi, ceramica este înnobilată, culoarea fiind cea care dă preţiozitate şi o valoare în plus formelor volumetrice. Din acest moment, în care volumul şi forma sunt suport ce susţineau compoziţa, până la desfăşurări cromatice din ce în ce mai complexe, motive care apar odată cu Bauhaus-ul,volumul se eliberează treptat, comunicând mesaje cu ajutorul culorii.
Pe tot acest parcurs istoric culoarea, respectiv pictura, a însoţit ceramica, colaborând uneori timid, alteori punându-se reciproc în valoare şi evoluândca un tot unitar al mesajului plastic. Scopul uneia cât şi a celeilalte este comunicarea artistică ca proces de transpunere a realitaţii exterioare prin intermediul motivaţiilor interioare. Există inevitabil în ce priveşte comunicarea artistică diferite tipuri de procedee artistice care se întrepătrund şi se manifestă prin condiţionare sau acţiune cauzală reciprocă.

Dacă privim spre multitudinea curentelor ce se manifestă pe plaja artei contemporane, se poate observa o tendinţă spre sinteza a „familiilor,” de arte, fapt care reiese atât din domeniul vizual- plastic cît şi din diversitatea tendinţelor ce au urmat anilor ’70. În prezent sculptorul modelează cu ajutorul culorii şi, în acelaşi timp, pictura capată volum, desfăşurându-se spaţial pe mai multe planuri care ignoră bidimensionalitatea formală a acesteia. Astfel, influenţa curentelor din pictura secolului al XX-lea asupra decorului şi formelor de expresie sculpturale este o certitudine, care se manifestă şi are consecinţe directe în emanciparea ceramicii contemporane. (Ana Maria Iancu)