O Teofanie în piatră și duh. Să reînviem Schitul românesc de la Iordan

La inițiativa artistei Silvia Radu,
Uniunea Artiștilor Plastici din România organizezază o expoziție cu caracter caritabil pentru refacereaSchitului românesc de la Iordan.

În perioada 19 – 23 mai 2017, Institutul Cultural Român va găzdui, la sediul din Aleea Alexandru, lucrările unor artiști importanți, dorind astfel să ofere sprijin proiectului demarat de U.A.P.

Vernisajul va avea loc vineri, 19 mai 2017, ora 16.00, în prezența cunoscutului istoric și critic de artă, Doina Mândru.

Reprezentanța Patriarhiei Române la Locurile Sfinte – Ierusalim a demarat o campanie de strângere de fonduri pentru proiectul de la Iordan. Artista Silvia Radu dorește să facă cunoscut acest proiect tuturor celor care iubesc Țara Sfântă, reușind să implice artiști din toată țara, dispuși să își ofere lucrările pentru această cauză.

Artiștii ale căror lucrări se regăsesc în acest proiect sunt:

Dacian Andoni, Gheorghe I. Anghel, Ion Anghel, Jeno Bartos, Zamfira Bârzu, Ilie Boca, Ciprian Bodea, Mihai Bojin, Dan Covatăru, Gheorghe Caruțiu, Florin Ciubotaru, Cosma Dumitru, Dan Gherman, Dimitrie Grigoraș, Valeriu Gonceariuc, Constantin Flondor, Irina Florescu, Cosmin Frunteș, George Hristea, Gheorghe Iacob, Viorica Iacob, Anca Irinciuc, Felicia Ionescu, Lucian Liciu, Nicoleta Liciu Grivincea, Petru Lucaci, Viorel Marginean, Olga Morarescu Marginean, Manuel Mănăstireanu, George Mircea, Mircea Roman, Alexandru Papuc, Horea Paștina, Sandu Păsat, Dragos Pătrașcu, Ștefan Pristavu, Carmen Poenaru, Florica Prevenda, Dionis Pușcuță, Silvia Radu, Eugen Raportoru, Andrei Rosetti, Constantin Rusu, Neculai Păduraru, Mihai Sârbulescu, Sorin Scurtulescu, Ioana Șetran, Silvia Tiperciuc, Constantin Tofan, Vasile Tolan, Daniela Țurcanu, Bogdan Vlăduță, Beti Vervega, Gheorghe Zărnescu.

Reclame

Volumul lui Kavafis Alfabetul Poetic şi viziunea artistică a lui Gh. I. Anghel

Poemele lui Konstantinos Kavafis, traduse în 12 limbi şi ilustrate de pictorul Gh. I. Anghel, sunt punctul de plecare al acestui eveniment interdisciplinar, organizat de Editura Omonia şi Muzeul Național al Țăranului Român.

Gh. I. Anghel - afis

Anul acesta se împlinesc 150 de ani de la naştere şi 80 de ani de la dispariţia părintelui poeziei moderne.

Vineri, 15 februarie 2013, ora 18.00, în Sala Foaier a Muzeului Ţăranului se va discuta despre poemele lui Kavafis şi pictura lui Anghel.

Îşi vor spune punctele de vedere: Elena Lazăr, Georgeta Filitti, acad. Răzvan Theodorescu, Liviu Franga, Cristian Velescu, Ion Bogdan Lefter şi Gh. I. Anghel.
SURSA: Muzeul Ţăranului Român

De vorbă cu artistul Gheorghe I. Anghel

În perioada 7-14 martie 2011, Muzeul Ţăranului Român a găzduit expoziţia pictorului Gheorghe I. Anghel, artist cu o impresionantă carte de vizită. Născut în 1938, Gheorghe Anghel a absolvit Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, din Bucureşti, la clasa profesorului Ion Marşic. În copilărie luase lecţii de desen cu Lola Schmierer Roth, elevă a lui Lovis Korinth la München şi a lui Derrain la Paris. Numărul expoziţiilor personale, în ţară şi în străinătate, ca şi numărul premiilor obţinute de-a lungul a peste 40 de ani de carieră sunt impresionante. Cu o artă aparte, în care vechea Eladă ocupă un loc privilegiat, cu o modernitate a mijloacelor plastice aparent neînrudită cu tema, artistul reuşeşte o îmbinare a intelectualului cu emoţionalul, a rigorii compoziţionale cu visul, ce dau marca talentului şi profunzimii demersului creator. Pictura, ceramica şi lucrările sale tridimensionale au fost apreciate de iubitorii de artă din Europa. Doctor în arte vizuale, membru al Uniunii Artiştilor Plastici şi al Fundaţiei Taylor din Paris, a fost răsplătit cu premii importante în România, Polonia, Slovenia, Italia (Premiul „Triomfo” şi Premiul „Rafaelo”) Franţa, (Premiul Bréauté al Academiei de Bele Arte) etc. A fost distins cu Ordinul „Meritul cultural” în grad de Mare Ofiţer.

„Muzele te vizitează rar, aşa cum te vizitează îngerul în copilărie”

Victoria Anghelescu: Vizitatorii care vă cunosc creaţia se întâlnesc din nou cu spaţiul elin. E o iubire veche pe care constat că n-o părăsiţi.

Gheorghe I. Anghel: Bunicii mei au venit de undeva dintr-o parte a Greciei. S-au stabilit de mult în România, părinţii mei s-au născut aici, iar eu am venit pe lume, întâmplător, la Cluj, unde ei aveau serviciul. Dar mă consider gălăţean. Acolo era o colonie mare de greci – şi nu numai greci. Apoi, au fost evenimentele care au fragmentat nu numai vieţile oamenilor, ci şi istoria ţării, iar majoritatea grecilor au plecat. Au rămas cei din familii mixte. Eu aparţin însă picturii româneşti. Consider că arta acestui spaţiu dunăreano-carpato-pontic este atât de diferită de cea din sud, de cea mediteraneană, încât trebuie să fim conştienţi şi mândri în acelaşi timp că facem parte dintr-o mare cultură.

– Ce v-a atras mai mult în cultura grecească?

– Desigur, în primul rând, imaginea. Dar, probabil, şi nevoia de izolare într-un spaţiu pe care ţi-l imaginezi, îl creezi, îl recreezi. Într-o perioadă era aproape o aventură să-ţi creezi această lume paralelă în care să exişti, nu cu pretenţii de disident, ci de minimă lejeritate (aş fi spus libertate, dar poate era prea mult). Era nevoia de construieşti ceva care nu este aliniat din punct de vedere politic. Nu toţi suntem oameni politici, implicaţi, doritori sau talentaţi în a face politică. Şi atunci, vrei să ieşi dintr-un spaţiu în care eşti obligat să faci ceva ce nu ţi se potriveşte şi îţi cauţi un refugiu.

– Când aţi ştiut că veţi fi artist?

– Nici acum nu ştiu dacă sunt. Cu siguranţă, destul de târziu. Cred că această convingere apare în viaţa unui creator din domeniul artelor vizuale târziu, dacă ai o minimă măsură. Dacă faci tablouri nu eşti neapărat pictor sau dacă faci volume nu eşti sculptor. Contează cât îţi dai ţie din tot amalgamul de greşeli, de erori… Eu am avut norocul să fiu găsit de una dintre vecinele noastre, i-aş spune „de marcă”, Lola Schmierer Roth, o persoană care, întâmplător, a rămas în România după cel de-Al Doilea Război Mondial. Familia mea nu avea veleităţi artistice. Prin sorginte, se ocupa cu altceva decât arta. A fost prima persoană pe care am văzut-o făcând o pictură cum nu ştiam că se face. Era aşezată pe un trepid pe strada noastră, care cobora spre Dunăre, şi făcea un peisaj, nişte case. Am fost teribil de emoţionat. Sigur, făceam şi eu tot soiul de prostioare cum desenează elevii, care au şi o anumită notă de visare. Desenam pe ce puteam pentru că nimeni nu m-a încurajat să fac asta, în primul rând pentru că nu ştiau despre ce este vorba. Mult mai târziu, când m-am dus la facultate, o mătuşă a întrebat-o pe mama: Ce vrea să facă Iorgu? Zice că o să meargă la arte plastice, i-a răspuns ea. Intrigată mătuşa a ripostat: Dar de ce nu face o facultate?. Părea o profesie mai nepotrivită, aşa că a trebuit să plec la Liceul Militar de Marină, apoi să ajung în Marina Militară. Fraţii mamei mele au fost ofiţeri de marină. Şi pentru că aveam o mare pasiune pentru istorie şi o uşurinţă la matematici, mi-a fost destul de uşor să urmez cursurile unei şcoli navale, respectiv navigaţia, care presupunea multă matematică. Dar a fost o profesie „à contre coeur”, aşa că, după ce am terminat aceste şcoli, am ajuns acolo unde voisem, la Facultatea de Arte. Mai târziu, e drept, adică pe la 23 de ani. Nu e chiar atât de mult, dar la vârsta aceea ţi se pare că eşti matusalemic, mai ales dacă toţi colegii au 18-19 ani. Asta nu înseamnă că eram şi matur, ceea ce, de altfel, nu cred că sunt nici acum pe deplin.

– Lucrările dumneavoastră respiră o combinaţie mai puţin obişnuită: dramă şi senzualitate.

– Eu cred că senzualitatea este un fel de dramă. Depinde ce semn matematic îi pui în faţă: plus sau minus. Este straniu să constaţi că parte din ceea ce oamenii numesc fericire este tot o dramă, pentru că fericirea cuiva se plăteşte cu nefericirea altcuiva. Francezii au dreptate când spun că nu există om „totalement heureux”. Când ţi se pare că eşti fericit, urmează întotdeauna declinul, refuzul celorlaţi sau propriul tău refuz. Dramele care se consumă cel puţin în mintea mea la început şi după aceea trec şi pe pânză sunt drame care au intrat în istorie şi pe care le percepem de-acum ca pe fapte culturale. Nu fapte întristătoare care duc la rezolvări asemănătoare celor din Evul Mediu, care îmbracă şi haine oarecum sinistre, ce dau un sentiment al nesiguranţei. Antichitatea îmbracă haina unei voioşii a dramei. Dacă ne gândim la poveştile lui Homer, la Troia, totul este învăluit în eroism colorat atât de viu, încât îţi vine să exclami: vai, ce bine că a murit Patrocle!

– În câteva dintre lucrări există clare simboluri sexuale. Este o moştenire a antichităţii sau o raliere la epoca modernă?

– Simbolurile nu au epocă. Cele încărcatre de un fel de naivitate mitică puteau fi consumate în antichitate şi la nivelul marilor gânditori şi la cel al plebeilor. Aceleaşi simboluri sunt altfel tratate în funcţie de epocă. Îngâmfarea şi superioritatea, nu de puţine ori penibilă, a omului contemporan, care ştie foarte puţine – l-aş cita pe regretatul Ion Frunzetti, care spunea că specialistul este omul care ştie cât mai mult despre cât mai puţin -, încearcă să descifreze cu mijloace ştiinţifice ceea ce ar trebui abordat cu modalităţi morale sau emoţionale. Este o performanţă la care antichitatea ajunsese. Exista şi atunci ştiinţă. Ceea ce făcea Asclepios, ca medic, nu era altceva. Dar ea nu se infiltra cu un fel de pretenţie tâmpă de a fi un summum.

– Ce sentimente aţi păstrat din cariera dumneavoastră pedagogică?

– Anul trecut am ieşit la pensie. Am fost pedagog timp de 45 de ani. Cred că tinerii ar trebui să primească de la profesorii lor tot ce este mai la zi, în modalitatea de a privi arta. România şi românii au fost vinovaţi într-o perioadă de un fel de păşunism care ne-a ţinut într-o zonă destul de conservatoare, ca să fiu foarte politicos. În timp ce în România existau şi nişte artişti teribili, ca Brauner, Corneliu Michilescu, s-a mizat mereu pe un fel de artă de provincie a Franţei. Nu era rău, pentru că şcoala era bine înţeleasă şi bine învăţată. Artişti ca Pallady, ca Tonitza sau ca Nutzi Acontz, şi exemplele sunt multe, erau la curent cu tot ce se întâmpla în lumea adevărată a artelor şi au încercat să facă lucruri fabuloase. Unele sunt mai bune decât ceea ce se făcea în Franţa. E păcat că un mare artist aşa ciudat cum a fost el ca Pallady sau Lucian Grigorescu n-au fost lăsaţi să fie profesori. Aveau teorii atât de bine fundamentate! Un profesor trebuie să fie şi un actor bun, nu un cabotin. Un actor care, cu mijoacele lui pedagogice, poate să tragă după el o seamă de tineri care cred în ceea ce spune el şi nu în ceea ce face. Pentru că ei trebuie să ajungă să cânte pe limba lor. Asta este frumuseţea şi drama artelor: se prezintă la start o mie şi doar unul ajunge la capăt.

– Aţi expus în mai multe ţări. Se deosebeşte publicul de la o ţară la alta?

– Da. Există o mare diferenţă, dată de nivelul cultural al ţării. Noi, din păcate, suntem abia la începutul acestui drum. Educaţia artistică nu se face la fără frecvenţă, ci la şcoală. Şcoala românească trebuie să formeze elevii pentru a putea fi buni vizitatori de muzee. De mult, când eram profesor la Liceul de artă, am spus că noi nu formăm artişti, ci iubitori de artă. Oameni care vin cu inima deschisă să vadă ce se întâmplă în mintea celor care cutează să facă lucrurile acelea de pe pereţi. Este datoria şcolii să înveţe lumea cum să vadă, cum să se ducă la teatru nu neapărat ca să se odihnească.

– Ce întrebare ar fi trebuit să vă mai pun?

– Ar fi trebuit să mă întrebaţi: de ce aţi ales, domnule, pictura şi nu altceva? De ce n-aţi rămas în marină, de ce nu v-aţi făcut cântăreţ, actor sau inginer? Şi răspunsul ar fi: pentru că nu am fost în stare. E un răspuns care arată că această pluridisciplinaritate pe care omul modern şi-o arogă cu atâta emfază şi ambiţie nu lasă loc nici măcar unei urme de modestie. Oamenii se trezesc peste noapte mari actori, mari gânditori, dau sfaturi de care nu are nimeni nevoie.
(Interviu realizat de Victoria Anghelescu)
SURSA: Cotidianul.ro/08 martie 2011 (unde puteţi citi integral interviul).