Peste 300 de participanți la proiectul Inter-art din Geneva

Proiect dedicat marcării celei de-a 60-a aniversări a României ca stat membru al ONU

În acest sfârșit de martie la Palatul Naţiunilor Unite din Geneva a avut loc vernisajul Expoziţiei Internaţionale „Conexiuni Interculturale”, cuprinzând lucrări semnate de 94 de artişti din 60 de ţări, de pe toate continentele lumii. Dintre cei care expun, 30 de artişti au reprezentat Salonul de artă românească contemporană. A fost vernisată și expoziţia personală “Culoarea viselor” de  Ștefan Balog.

Evenimentul cultural s-a desfăşurat pe parcursul săptămânii 23-27 martie 2015 şi se circumscrie seriei de manifestări organizate de Ministerul Afacerilor Externe pentru marcarea celei de-a 60-a aniversări a României ca stat membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Vernisajul a avut loc în prezenţa doamnei Ruth Hahn-Weinert, șefa Cabinetului de Activități Culturale – ONU  Geneva, reprezentând pe domnul Michael Moller, Director-General, a domnului Lilian Zamfiroiu, preşedintele Institutului Cultural Român, a doamnei ambasador Maria Ciobanu, Reprezentantul permanent al României la ONU şi a domnului Ștefan Balog, preşedintele Fundaţiei Inter-Art.

Au fost prezenţi la expoziție: domnul Liviu Pop – ministrul delegat pentru dialog social, doamna Lacziko Eniko  – secretarul de stat coordonator al Departamentului pentru Relaţii Interetnice din cadrul Secretariatului General al Guvernului României, doamna Anca Opriș, Ambasadorul României în Elveția, domnul Guido Gianasso, consulul onorific al României la Geneva.

Ceremonia de inaugurare a cuprins de asemenea:
– Lansări de carte şi album: „Imagini din Aiudul de altădată” (de Robert Lixandru şi Ioan Hădărig) şi „Aripile cerului“ (de Ioan Hădărig).
– Recital de muzică românească, oferit de Daniel Avram
– Degustare de vinuri româneşti din regiunea Transilvaniei.

Din delegația Inter-Art au facut parte: Ștefan Balog, președinte; Ioan Hădărig, director artistic; Robert Lixandru, secretar general; Zoltan Balog, vicepreședinte; Daniel Avram, interpret de muzica folk.
Au fost prezenti la versiajul expoziției si artiștii plastici: Ozlem Kalkan Erenus (Turcia), Catherine Chretien (Franța), Horhat Miklos (Aiud, România), Horhat Kund Lehel (Aiud, România).

Manifestarea s-a desfășurat în prezenta a peste 300 de participanți : ambasadori, corp diplomatic, reprezentanți și oficiali, presa, reprezentați și membri ai comunității românești, public iubitor de artă.

„Purtând marca Inter-art Aiud evenimetul a suprins prin numărul important de artiști din întreaga lume participanți la o expoziție, prin diversitatea culturala și de abordare artistică, prin conceptul inedit propus. A fost un succes de receptare critică și de participare la o expoziție organizata la sediul ONU din Geneva, Elveția…”
Ioan Hădărig, director artistic Inter Art Aiud.

Catalogul expoziției:
www.issuu.com/robilix/docs/interart2015_geneva

Conexiuni Interculturale – Geneva 2015

Luni, 23 martie 2015, la orele 18.00  va avea loc la Palatul Naţiunilor Unite din Geneva vernisajul Expoziţiei Internaţionale „Conexiuni Interculturale”. Evenimentul cultural se va desfăşura pe parcursul săptămânii 23-27 martie 2015 şi se circumscrie seriei de manifestări organizate de Ministerul Afacerilor  Externe pentru marcarea celei de-a 60-a aniversări a României ca stat membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

În cadrul expoziţiei vor fi expuse lucrări de artă din colecţia Fundaţiei Inter-Art, reprezentând 94 de artişti din 60 de ţări, de pe toate continentele lumii. Dintre cei care expun, 30 de artişti vor reprezenta salonul de artă românească contemporană.
Vernisajul va avea loc în prezenţa domnului  Michael Møller, directorul general al Oficiului ONU din Geneva, a domnului Lilian Zamfiroiu, preşedintele Institutului Cultural Român, a doamnei ambasador Maria Ciobanu, Reprezentantul permanent al României la ONU şi a domnului Stefan Balog, preşedintele Fundaţiei Inter-Art.

Ceremonia de inaugurare va mai cuprinde:
– Expoziţia personală “Culoarea viselor” de  Stefan Balog.
– Lansări de carte şi album: „Imagini din Aiudul de altădată” (de Robert Lixandru şi Ioan Hădărig) şi „Aripile cerului“ (de Ioan Hădărig).
– Recital de muzică românească, oferit de Daniel Avram.
– Degustare de vinuri româneşti din regiunea Transilvaniei.

Amintiri din secolul XX

Amintiri din secolul XX

Expoziţia Sarkis Zanubyan
16 februarie – 8 mai 2011

Artist francez de origine armeană, născut în 1938 la Istanbul, Sarkis Zanubyan reinterpretează, în 200 de opere, creaţii ale unor artişti pe care îi admiră, în frunte cu Edvard Munch. Acuarele, instalaţii, fotografii, filme, muzică ocupă cele patru etaje ale Muzeului de Artă Modernă şi Contemporană din Geneva (www.mamco.ch), intitulată „Hôtel Sarkis”. Ea găzduieşte operele artistului în rezonanţă sau în corespondenţă cu cele semnate de aproximativ 70 de creatori: muzicieni, cineaşti, pictori, filosofi, sculptori, scriitori. Lucrările lui Sarkis au două coordonate: uitare şi conservare. În instalaţiile, expoziţiile şi activitatea lui pedagogică, artistul îşi pune întrebări privind apariţia formelor, apropiate sau îndepărtate, şi interpretarea lor. Expoziţia este o retrospectivă a analizei şi recompunerii conexiunilor complexe ale artistului cu lumea, cu memoria, cu violenţa din jur, cu fantomele care îl bântuie. Ea arată raportul special al creatorului cu timpul său, dar şi cu istoria specifică a unui muzeu. La muzeul din Geneva, Sarkis are un atelier permanent în care merge în fiecare an pentru a actualiza colecţia de obiecte şi a continua atelierele de acuarelă şi „sculpturi permanente”, realizate cu participarea copiilor.

Parcurgând sălile pictate în două culori, ce amintesc „Strigătul” lui Edvard Munch, vizitatorul regăseşte un domeniu al memoriei unei jumătăţi de secol de războaie, de totalitarisme, de colonialism, de catastrofe, dar şi povestea exilului lui Sarkis.

Fiecare sală a fost vopsită în două culori, unite de o linie roşie, care traversează tot muzeul, ca o aluzie la „firul roşu al istoriei”. Culorile au surse de inspiraţie picturale sau decorative, de provenienţă mai ales mediteraneană. Ele simbolizează „lumile” lui Sarkis, relevând, de exemplu, atenţia acordată de el suprarealiştilor.

În adolescenţă Sarkis s-a hotărât să devină pictor descoperind expresia de spaimă a siluetei umane din tabloul lui Munch. După studii de arhitectură de interior, a emigrat, în 1964, la Paris. Experimenta atunci colajul, manipularea obiectelor în interiorul instalaţiilor. În 1976 a descoperit posibilităţile teatrale ale luminii din care a făcut un laitmotiv. Opera sa nu exclude nicio tehnică. Realizează film, video, texte, mobilier, costume, pictură, desene. Acelaşi lucru se poate spune despre materialele folosite: neon, rezistenţe electrice, cutii de lemn, fier cornier, opere vechi, descoperite întâmplător, încărcate de o memorie trecătoare pe care el încearcă să o fixeze. Expunerea majorităţii operelor lui Sarkis, care evocă creaţia altor artişti, ca într-un exerciţiu de admiraţie, de omagiere a unor prietenii celebre sau a unor surse de inspiraţie, realizează caracterul retrospectiv al întregii lui activităţi.
Proiectul urmăreşte o logică simfonică, necronologică, în care înlănţuirea pieselor în labirintul sălilor evocă ideea de ospitalitate.

Dialoguri peste secole

Expoziţia urmăreşte opera lui Sarkis plecând de la cei pe care el i-a admirat şi care l-au inspirat. Munch este prezent tot timpul, revine mereu sub forma unor punctări uşoare ale „Strigătului”, ca un ecou. Un alt tovarăş de drum este Beuys. Li se alătură sugestii din Bertold Brecht, Matthias Grünewald, Vladimir Maiakovski, Tolkien sau Tarkovski. Când cineastul Robert Kramer a dispărut, Sarkis a încearcat să-l regăsească prin intermediul filmului, imediat după deces, în lucrarea „Moartea prietenului meu” din 1999. Un alt moment, sobru şi emoţionant, este creat de video-ul în care camera se plimbă peste fotografia lui Margaret Bourke-White, din 1945, prezentând sinuciderea unei familii naziste, pe fondul muzicii lui John Coltrane. Muzica, de la Bach la Yannis Xenakis şi John Cage, ocupă un loc fundamental în opera lui Sarkis. În 2005, artistul a extras un fragment din „Parsifal” de Wagner, l-a transcris în fişier informatic şi într-o nouă partitură interpretată de voci de sintetizator. Dacă literatura – Henri Melville, Gilles Deleuze, Walter Benjamin – şi arhitectura (Le Corbusier, Gerrit Rietveld sau Louis Kahn) fac parte din structura expoziţiei, cinematograful este şi el în centrul a numeroase motive. Pentru Sarkis, este arta la care revine mereu, ca la „Călăuza” lui Tarkovski a cărei memorie l-a preocupat după distrugerea unei părţi a peliculei. Sau ca în instalaţia realizată din 11 fotografii şi 11 veşminte, intitulată „11 copii ai istoriei cinematografului” în care a inclus veşminte create de Victor Feres, câte unul pentru fiecare deceniu al secolului al XX-lea şi unul destinat primei decade a veacului nostru.

„Hôtel Sarkis este astfel un fel de teatru al memoriei, familiar şi exotic în acelaşi timp, generic şi special, al comunităţii invizibile a celor care îşi vorbesc peste secole şi continente, în limbile imaginare ale neliniştii”, afirma criticul Christian Bernard. (Victoria Anghelescu)
SURSA: Cotidianul.ro

Ariana – un muzeu al istoriei ceramicii

Exact acum un an (3.02.2010) vizitam unul dintre cele mai importante muzee de ceramică din lume – Muzeul Ariana din Geneva, Elveţia. M-am hotărât să scriu despre acest muzeu deoarece instituţia nu este cunoscută decât prin prisma faptului că adăposteşte sediul Academiei Internaţionale de Ceramică (AIC) şi pe Internet îi sunt alocate pagini doar în cadrul ghidului turistic al oraşului Geneva.

Muzeul Ariana găzduieşte colecţii impresionante de ceramică şi obiecte din sticlă, variind de la cioburi de ceramică mici, recuperate de la civilizaţiile antice, până la sculptura contemporană, precum şi piese de ceramică avansate, de instalare, pentru a reflecta cele mai noi tehnologii din domeniul ceramicii şi al sticlei. Douăsprezece secole de istorie ceramică şi şapte secole de producţie de sticlă sunt documentate prin intermediul sălilor de expoziţie din cadrul muzeului Ariana. Atât ceramica, cât şi sticla sunt reprezentate ca arte majore prin intermediul a peste 20.000 de exponate din Elveţia, Europa, Orientul Apropiat şi Orientul Îndepărtat. Acestora li se adaugă o serie de săli care vorbesc prin intermediul vitrinelor, aproape cronologic, despre întreaga istorie a ceramicii, porţelanului şi faianţei, punând accentul pe căutările ştiinţifice ale europenilor şi „aventura” de a descoperi secretul caolinului, o pagină fascinantă de istorie pe care o voi prezenta, pe scurt, în rândurile care urmează.

Meşterii chinezi, precum şi vecinii lor, îşi păzeau cu străşnicie secretele de fabricaţie a porţelanului. Piesele care ajungeau în Europa erau foarte scumpe, fiind accesibile doar curţilor regale sau nobiliare. În secolul al XVII–lea, olandezii, principalii importatori ai preţioaselor mărfuri au încercat să imite tehnica ceramicii. În manufacturi, precum cea din Delft, erau modelate forme specifice de boluri având capac cu bumb şi decorul pictat cu albastru sau flori exotice şi lalele olandeze. Ceramica albastră de Delft sau Delftware îşi are începuturile din vremea când Compania Olandeză a Indiilor de Est avea ca sursă de inspiraţie porţelanurile aduse din China.
Producţia de majolică Faenza (termen italian), este recunoscută la nivel mondial ca fiind unul dintre cele mai importante momente ale creaţiei artistice exprimate prin intermediul ceramicii. Tradiţia s–a născut dintr–o fericită convergenţă a unor condiţii favorabile: un teritoriu bogat în argilă, un vechi centru istoric şi politic care avea relaţii comerciale cu Toscana (în special cu Florenţa) şi o mare sensibilitate a populaţiei cu privire la această formă de artă.

Producţia porţelanului în Florenţa se datorează marchizului Carlo Ginori (1702–1757). El este cel care dă naştere manufacturii Sesto Fiorentino, situată în Vila Doccia, proprietate unde colecta modele, obiecte de ceramică şi a organizat o serie de galerii expoziţionale.
Denumirea de caolin a fost şi ea „importată” în secolul al XVIII–lea de către doi călugări iezuiţi francezi, denumire care a înlocuit–o pe cea de argilă albă sau pământ de Passau folosită până atunci.

Până în anul 1709, alchimistul Johann Friedrich Böttger şi fizicinul Ehrenfried Walther Von Tschirnhaus, au descoperit preţioasa argilă care, făcea parte din secretul de producţie a ceramicii chineze şi au deschis drumul fabricării porţelanului în Europa. Descoperirea l–a convins pe August cel Puternic, elector de Saxa şi rege al Poloniei să înfiinţeze, în 1710, la Meissen, prima manufactură de porţelan veritabil.
După o perioadă de succes a atelierelor florentine, protejate de puternica familie Medici, în secolul al XVI–lea au fost înfiinţate primele fabrici de porţelan fără caolin, numit convenţional porţelan moale, care au fost deschise în Anglia şi Franţa. Dar cel mai mare succes a fost înregistrat de noua manufactură de la Vincennes–Sèvres. Renumitul porţelan Limoges a fost produs în oraşul francez cu acelaşi nume începând cu anii 1700. Fabricarea pastei a fost pusă sub patronajul contelui d’Artois, frate a regelui Louis al XVI–lea, care mai târziu, în anul 1784, achiziţionează fabrica cu ideea de a produce materialul necesar pentru obiectele decorate la manufactura Sévres. În timpul anilor 1850, porţelanul de Chelsea a fost din ce în ce mai mult influenţat de producţia celui de la Meissen şi Sèvres. Fabricile din provincie, precum cele din Liverpool şi Lowestoft, aveau tendinta de a „copia” stilul chinezesc, lucru care s–a întamplat până în veacul al XIX–lea. Josiah Wedgwood (1730–1795) a fost primul ceramist englez al cărui nume este legat de industrializarea ceramicii.
La sfârşitul secolului al XIX–lea ceramica a suferit mutaţii radicale datorită industrializării. În mod paradoxal, în domeniul esteticii formelor şi decorului ornamental se constată o anumită stagnare. Metodele tradiţionale şi modelele istorice sunt abandonate în detrimentul unui stil revoluţionar. Triumfă Neogoticul, Neo-Rococo–ul şi un aşa numit stil „Trubadur”.
Numeroase săli sunt consacrate manufacturilor elveţiene: Winterthur, Geneva, Nyon şi Zurich. Muzeul Ariana este un ansamblu instituţional de predare şi de cercetare, o componentă educaţională a lumii ceramicii, fiind recunoscut la nivel internaţional. Artiştii contemporani ocupă săli importante în colecţiile muzeului elveţian, atât în expoziţiile permanente, cât şi cele temporare.

Clădirea instituţiei şi a muzeului este situată într-un parc pe malurile lacului Geneva, în apropierea Palais des Nations, sediul central al Organizaţiei Naţiunilor Unite în Europa. Muzeul Ariana a fost fondat de către Gustave Revilliod (1817-1890), originar din Cessel. El a ordonat construirea unei clădiri ce combină stilul neo-clasic cu cel baroc, dorind ca acest edificiu să adăpostească colecţia sa privată de artă. Clădirea, construită între anii 1877 şi 1884, poartă numele mamei bogatului hangiu elveţian de origine franceză.

Astăzi, Muzeul Ariana este apreciat dincolo de graniţele din Elveţia fiind, aşa cum am spus, sediul AIC (care are aproximativ 400 de membri la nivel mondial).
Academia Internaţională de Ceramică, din Geneva este singura asociaţie care reprezintă interesele ceramiştilor din întreaga lume. Membrii săi sunt în principal susţinuţi de scriitori individuali, de artişti, curatori, directori de galerii şi colecţionari privaţi. Obiectivele Academiei sunt de a prezenta ceramica internaţională contemporană la cel mai ridicat stadiu, de a promova la nivel mondial cooperarea culturală prin intermediul acestor discipline (ceramica şi sticla) şi de a facilita schimburile de experienţă între diferiţi membri. Secretariatul Academiei are sediul la Geneva în cadrul Muzeului Ariana, de comun acord cu autorităţile oraşului şi conducerea muzeului. La fiecare doi ani, membrii Academiei se întâlnesc pentru o serie de conferinţe şi prezentări, secondate de expoziţii ample care radiografiază temporal şi geografic arta ceramicii. (Grigore Roibu)
Citiţi pe aceeaşi temă: Muzeul din Faenza; Victoria şi Albert – un muzeu al lumii ceramice; Hetjens – muzeul ceramicii din Dusseldorf; Muzeul Ceramicii Sèvres; Fundaţia Keramion.