Fotografia este mai mult decât o simplă descoperire care apare din neant, raţiune şi necesitate. Pentru unii, fotografia înseamnă un „război” cu schimbările din jurul nostru. Pentru alţii, însă, fotografia presupune suflet şi emoţie, pasiune, talent şi, mai presus de toate, dăruire. Mi-am dorit să îl cunosc pe Sorin Onişor, cel care de câţiva ani s-a dedicat întru totul fotografiei, cel care transpune în imagine oamenii şi satul românesc cu tradiţiile sale, pe care le aduce la lumină cu ajutorul luminii.
Pornind de la documentare, evocând lumea fascinantă a mediului rural, construind imaginea ca o poveste cu încărcătură poetică, imaginile lui Sorin Onişor impresionează pentru că generează o viziune plină de reverenţă care celebrează triumful naturii şi cotidianul omului simplu, cel cu care a stat de vorbă şi cu care apoi va sta la masă împreună. Dornic de a cunoaşte oamenii şi de a le afla poveştile, Sorin Onişor este dedicat, aşa cum spune, fotojurnalismului rural, fiind fotograful ale cărui imagini inedite pun în valoare potenţialul turistic al satelor Româneşti. Sorin Onişor aşteaptă în fiecare zi răsăritul pentru a pleca din nou la drum, pentru a întâlni oamenii dragi lui, pentru a explora şi descoperi tot ceea ce-l înconjoară.
Sorin Onişor s-a născut în anul 1970, în satul Ghilad din Banat. A obţinut doctoratul la Universitatea de Vest Timişoara, din 2008, fiind absolvent al Faculăţii de Istorie, în 1997. Este organizator de ateliere de fotografie în toate zonele rurale din România. În urma workshop-ului „Portrete de viaţă rurală”, de la Mănăstirea Găbud, judeţul Alba, Sorin Onişor a avut amabilitatea de a ne răspunde la câteva întrebări, dialog pentru care îi mulţumesc.
Sorin Onişor şi Părintele Pantelimon (Găbud 2013)
Găbud 2013 – Portrete de viaţă rurală (Foto Bogdan Comănescu)
Sorin Onişor: Colind satele româneşti
ca să scot la iveală frumuseţile ascunse ochiului
Grigore Roibu: Ne aflăm la sfârşitul workshop-ului de la Mănăstirea Găbud, un loc plin de „lumina” credinţei, un loc plin de tradiţie. Fotografiile dvs., de cele mai multe ori, descriu satul românesc. Ce înseamnă pentru dvs. satul, credinţa şi tradiţia mediului rural?
Sorin Onişor: Legat de lucrurile acestea… Of…sunt tare multe de spus. Satul, pentru mine, reprezintă viaţa mea. M-am născut la ţară. Am crescut până la vârsta de 14 ani într-un sat din Câmpia Bănăţeană. Toate amintirile mele sunt legate de lumea satului. Cunosc specificul anotimpurilor, animalele, mirosul plantelor, lucruri care rămân imprimate în memorie şi nu pot fi uitate niciodată. După ce am trecut prin liceu, apoi la facultate, a trebuit să merg într-un oraş, şi acest oraş a fost Timişoara, după care m-am întors, tot la ţară, ca profesor, unde vreme de 10 ani am încercat, şi cred eu că am reuşit, să educ multe generaţii de copii. În ultima vreme, de aproximativ 4 ani de zile, m-am dedicat cu totul fotografiei, iar genul ales a fost unul apropiat de sat, şi anume fotojurnalism rural sau fotografie, să-i spunem, etnografică.
– Povestiţi pe scurt câteva amintiri, momente care v-au rămas întipărite în minte în urma acestor multiple călătorii prin ţară.
– Călătoriile nu sunt multiple. Este vorba de o singură călătorie începută acum câţiva ani şi care continuă şi acum. În fiecare săptămână sunt plecat undeva prin satele ţării. Am rar pauze într-o anumită zonă, pauze mai mari de 10 zile. În primul rând îmi place foarte mult să călătoresc şi, în al doilea rând, mi-am făcut extrem de mulţi prieteni în satele României, din toate categoriile sociale cum ar fi, de exemplu, fierari, bocşari sau chiar primari care solicită pentru diverse proiecte imagini din satele respective, fotografii de care au nevoie. De întâplări am parte tot timpul.
Bineînţeles că, de-a lungul timpului, au fost câteva momente sau câteva, să spunem, „jaloane” importante ale vieţii mele de fotograf. Pot aminti câteva momente dramatice, cu 8 ani în urmă când au fost marile inundaţii din Banat, inundaţiile din mai 2005. A fost o perioadă cu zile pe care le-am trăit foarte intens. Drama locuitorilor din satele inundate m-a impresionat. Apoi, am descoperit satele de munte. Eu am crescut într-o zonă de şes, în Banat. În zonele montane oamenii sunt extrem de ospitalieri, poate, din cauza faptului că trăiesc izolaţi, sunt dornici să vadă alţi oameni. Astfel au rămas mult mai apropiaţi de credinţă şi tradiţii. Am fost invitat de multe ori la oameni în casă, la masă, aceştia fiind bucuroşi să mă găzduiască.
Am descoperit, apoi, Delta Dunării, unde am petrecut clipe foarte frumose. În Deltă am lucrat, chemat fiind de Televiziunea Română, într-un proiect larg, care durează, deja, de 6 ani. Proiectul are ca scop ajutorarea oamenilor din această zonă defavorizată a ţării. Nu demult am descoperit Bucovina, un loc de poveste, locul unde mi-am găsit aleasa şi, unde acum, m-am stabilit împreună cu ea şi cu fiica noastră, care a apărut pe lume în urmă cu doi ani şi jumătate. În continuare străbat ţara, pentru a scoate în valoare locurile cele mai frumoase şi oamenii cei mai reprezentativi, modele care ar trebui mediatizate, pentru a fi văzute de tineretul din ziua de azi, de oamenii din oraşe şi chiar de cei ce ne conduc.
– Cum aţi început să fotografiaţi?
– Acum 10 ani eram într-un impas creativ. Sufletul meu era plin de lucruri învăţate de-a lungul anilor de studiu de la şcoală şi diverse priceperi dobândite ca independent, acasă. Mi-am dat seama că nu îmi găsesc calea. Întâmplarea a făcut ca unui prieten să îi vină ideea fericită să îmi pună în mână un apart de fotografiat. Atâta a lipsit! După două luni de zile aveam alte două aparate cumpărate. Bineînţeles că erau aparate pe film, vechi, vestitele Zenit-uri pe care cei de o anumită vârstă le cunoaştem. După încă două-trei luni am mai avut alte două aparate, de data aceasta Nikon, pe film, aparate manuale. Încet-încet pasiunea asta m-a năpădit cu totul. După doi ani am început să trimit fotografii la diferite concursuri şi am început să iau premii. În urma recunoaşterii au venit diverse solicitări. Aşa am ajuns să colaborez cu Mitropolia Banatului, apoi cu TVR., apoi mi s-au cerut fotografii de diverse instituţii pentru a ilustra frumuseţea satului românesc. Şi, uite aşa am intrat într-un iureş din care nici nu pot şi nici nu vreau să ies.
– Cât de mult v-a ajutat şcoala şi cât aţi învăţat singur în materie de fotografie?
– Eu am făcut 25 de ani de şcoală dintre care nici unul nu a fost dedicat fotografiei. Formaţia mea este de istoric, de arheolog. Ştiinţa fotografierii este rezultatul unei activităţi de autodidact. Nu exclud importanţa studiului în formarea ca fotograf. S-a nimerit ca eu să învăţ singur, să-mi placă foarte mult ceea ce fac şi să mi se potrivească această profesie, de fotograf, ca stil de viaţă.
– Fotografia se traduce ca scriere cu ajutorul luminii. În fotografiile dvs. lumina are un rol extrem de important. Vorbiţi-ne despre importanţa luminii în compunerea spaţiului fotografic şi cum folosiţi dvs. lumina ca element creativ.
– Da, după cum spuneai, lumina este ingredientul principal, indispensabil oricărei fotografii. Felul în care foloseşti lumina poate face diferenţa între o imagine şi alta. Vorbesc de o diferenţă foarte mare în cazul fotografiei. De când am început să fac fotografie mi-a plăcut foarte mult să folosesc lumina contre-jour, atât în cazul peisajelor, cât şi al portretelor. Sunt diverse, să le spun „şmecherii” pe care le poţi folosi pe teren, pentru a crea imagini de poveste cu ajutorul luminii. Trebuie să ştii cum să localizezi o situaţie, să poziţionezi subiectul şi să-l dirijezi, în aşa fel încât acesta să nu fie inhibat. Lumina trebuie să cadă peste subiect, întregind astfel spaţiul compoziţional. Când lumina vine din spate trebuie să existe, în acelaşi timp, o blendă naturală, ceva care să reflecte lumina înapoi, o lumină de umplere care conferă detalii feţei personajului. Sunt tot felul de tertipuri pe care le înveţi de-a lungul timpului în munca pe teren şi care te fac să mânuieşti foarte bine lumina şi să o foloseşti pentru a obţine expresivitatea maximă.
– Fotografiile dvs. ascund un anumit tip de sinceritate şi emoţie. Inspiraţia vine strict din interior sau sunteţi influenţat de operele unor mari maeştri. Mă refer la Leonardo da Vinci cu tehnica sfumato sau Caravaggio cu cea a eclerajului…
– Sau cea a clarobscurul din pictura lui Rembrandt, sau Vermeer în anumite compoziţii în care eu, folosind obiectivele largi, confer imaginii impresia că obiectele din cadru sunt aranjate cu deosebită migală, fiind puse, parcă, de mâna unui pictor.
Eu am studiat pictura. Am făcut artele plastice şi am crescut înconjurat fiind de artă. Am studiat operele marilor maeştri din curiozitate şi din plăcere. Mulţi prieteni mi-au sugerat şi relevat asemănările fotografiei cu operele unor mari pictori ai umanităţii. Noţiuni despre lumină, compoziţie, cromatică s-au întipărit în suflet şi s-au îmbinat cu elemente din educaţia mea obţinută în şcoală. În creuzetul acesta interior, probabil, s-au format deprinderi care m-au ajutat să fac fotografie de calitate, folosind lumina, legile compoziţiei şi teorii ale culorilor pentru a căuta expresivitatea subiectului. Când am început să fac fotografie, cu 10 ani în urmă, nu m-am gândit nici o clipă la marii maeştri ai fotografiei. Nu am avut modele în rândul fotografilor cunoscuţi ai lumii. M-am apucat din întâmplare, profesor fiind într-o şcoală de la ţară, şi am fotografiat din suflet. Cum am spus, anumite tipare estetice care existau în suflet şi în creier, la care se adaugă îndelungi ani de studiu în diverse direcţii de cultură, inclusiv pictură, au condus la ceea ce cunosc acum despre imagine.
– Acum există un fotograf la nivelul căruia aţi dori să ajungeţi?
– Nu, bineînţeles că nu există. Ceea ce fac eu în ţara asta nu mai face nimeni. Eu nu mai particip de mulţi ani la concursuri. Uneori particip ca membru al juriului sau sunt invitat în diverse comisii de specialitate, dar nu îmi doresc să ajung în altă parte. Am ajuns acolo unde mi-am dorit. Menirea mea, de acum înainte, este să colind satele româneşti şi să scot la iveală frumuseţile ascunse ochiului şi să le prezint, apoi, publicului larg, mai ales oamenilor din oraşe. Cei din mediul urban nu au timp să meargă prin sate şi să stea mai multă vreme în mijlocul oamenilor de la ţară. Mass media în ultimii 10-20 de ani nu a pus accent pe lumea satului. Lumea satului a rămas puţin în paragină şi, totuşi, satul este ceea ce avem noi mai frumos şi mai sfânt, este tezaurul nostru, moştenirea intactă pe care o avem. Nu îmi doresc să ajung altceva. Am ajuns exact ceea ce mi-am dorit, un fotograf al satului românesc care se poate plimba zilnic în acest spaţiu, de iarna până vara şi din vară până în iarnă, uneori împreună cu familia sau însoţit de tineri, de studenţii care îşi doresc să vină alături de mine în aceste pelegrinări. Eu mă străduiesc să atrag cât mai multă lume de partea aceasta a baricadei, în zona iubirii de ţară, de sat, de natură, de tradiţii şi obiceiuri sau de credinţă. Am ajuns acolo unde trebuie, dar am mult de lucru în continuare, pentru că sunt mulţi tineri cărora vreau să le împărtăşesc cunoştinţele mele şi să lucrez alături de ei.
– Îmi spuneaţi că a trebuit să ajungeţi la vârsta de 43 de ani pentru a fi împlinit în ceea ce faceţi. Se poate câştiga în România din fotografie, din premii la concursuri de fotografie şi workshop-uri, deoarece dvs. v-aţi dedicat întreaga activitate fotografiei?
– Din premii nu. Nu se poate trăi din premii, dar din fotografie de eveniment se poate trăi. Este foarte la modă acum să fii fotograf de nuntă. Este la modă ca mirii să facă şedinţe foto în timpul slujbelor şi a cununiei civile sau după şi înainte de aceste evenimente. Se poate trăi şi din fotografia artistică. Nu sunt mulţi artişti fotografi care fac acest lucru, dar, ca urmare a „nebuniei” în care am intrat eu, de câţiva ani, am cunoscut oameni care doresc să mi se alăture, să participe la aceste tabere de fotografie, la aceste ateliere, aşa zise workshop-uri, cuvânt ce s-a împământenit şi la noi. Aceşti tineri vin după mine în toate zonele ţării. Eu pot organiza lunar unul, două sau chiar trei astfel de ateliere de fotografie în diverse zone ale ţării. Mă pot mişca dintr-un loc în altul şi pot trăi de pe o zi pe alta dar, spun eu, extrem de frumos.
– Nu pot încheia această discuţie, care îmi face extrem de mare plăcere, decât întrebându-vă depre proiectele viitoare. Aceste proiecte se vor extinde peste graniţele României?
– Mai nou, de o lună de zile am reuşit să îmi înving teama de avion şi am ajuns în Maroc. Mi-a plăcut foarte mult. Am citit o viaţă întreagă despre istoria şi geografia diferitelor zone şi am visat mereu că voi ajunge în aceste regiuni de pe planeta noastră. Aşadar, învingându-mi această teamă, am ajuns în Maroc şi în următorii ani o să călătoresc în diferite zone ale lumii, repet zone la care am visat şi visez de multă vreme. Am atins, de exemplu, deşertul, dar vreau să ajung în America de Sud, în Patagonia, vreau să ajung în Siberia şi să o traversez până la Oceanul Pacific. Cu siguranţă în anii următori voi face expediţii în afara ţării, dar nu de unul singur, ci alături de aceiaşi oameni care mă urmează în ţară şi care şi-au manifestat dorinţa să vină cu mine în alte zone ale lumii, lucru care mă bucură, deoarece mă simt foarte bine alături de ei. Am reuşit să trezesc în tot mai mulţi oameni pasiunea pentru fotografie combinată cu pasiunea pentru sate, pentru natura frumoasă a României. Anii următori se întrevăd a fi plini de expediţii, vor fi ani de satisfacţie pentru mine până la urmă.
– Daţi un sfat celor din tânăra generaţie, celor care doresc să pornească pe acest drum al fotografiei.
– Sfatul este unul pe care îl dau de fiecare dată când mă întâlnesc cu oamenii la care ţin şi care mă cunosc deja. Este un sfat care, din păcate, nu este luat în seamă de marea majoritate a tinerilor. Sfatul este: sacrificiu, multă muncă şi mult suflet pus în tot ceea ce faci.
Interviu realizat de Grigore Roibu
Vedeţi mai multe fotografii ale lui Sorin Onişor pe http://www.sorinonisor.ro
Liga Studenţilor din Timişoara vă invită la a VIII-a ediţie a workshopului de Fotografie intitulat „Portrete de viaţă rurală” care se va desfăşura între 13 – 17 noiembrie 2013 la Găbud (Judeţul Alba), metocul mănăstirii Oaşa.
artavizuala21 