Expoziţie de artă contemporană internaţională 
la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca
Am luptat cu X şi X a învins/ I Fought the X and the X Won
Perioada: 16 aprilie – 15 mai 2011.
Vernisaj: sâmbătă 16 Aprilie 2011, orele 18.00.
Organizată de Dionisis Christofilogiannis, Adrian Scicluna și prezentată de artistul-curator Raphael Vella, expoziția este inspirată de un şlagăr rock and roll numit „I Fought the Law” care a avut multe versiuni de cover, mai cunoscute fiind cele ale formației Bobby Fuller Four sau The Clash. Expoziţia propune diferite situații de confruntare cu forțe antagonice, înfrângere sau eșec, operele fiind extrem de variate și utilizând mijloace de expresie de la video-uri la desen, pictură și sculptură.
Au fost invitaţi să expună artişti din 12 ţări, unii, de mare notorietate internaţională: Dimitrios Antonitsis (Grecia), Vince Briffa (Malta), Gabriel Brojboiu (România), Austin Camilleri (Malta), Dionisis Christofilogiannis (Grecia), Radu Comşa (România), Baptiste Debombourg (Franţa), Sharon Engelstein (Canada), Petra Feriancova (Slovacia), Ry Fyan (Statele Unite ale Americii), Helidon Gjergji (Albania), Gabriele Grones (Italia), Ewa Kuras (Polonia), Eva Mitala (Grecia), Michal Moravcik (Slovacia), Tarohei Nakagawa (Japonia), Adrian Scicluna (Malta), Artan Shabani (Albania), Katharina Swoboda (Austria), Dimitris Tataris (Grecia), Raphael Vella (Malta), Siebren Versteeg (Statele Unite ale Americii).
Operele incluse în expoziția I Fought the X and the X Won rescriu cadrele de referință asumate, punând întrebări mai degrabă decât oferind răspunsuri. Câteva dintre aceste opere, ca de exemplu cele ale lui Helidon Gjergji, Petra Feriancova, Siebren Versteeg și Adrian Scicluna, se joacă cu informația contemporană, cu tehnologiile comunicației și cu efectele neplăcute ale acestora: distanța, codificarea și de-localizarea. Video-urile Katharinei Swoboda și ale lui Vince Briffa se luptă cu timpul: ele simulează trei minute dintr-o rundă de box, respectiv o întrecere, însă timpul acestora este fracturat sau se risipește, precum cel al unui boxer care este doborât. Picturile Gabrielei Grones ne urmăresc, la fel cum acestea urmăresc cu meticulozitate urmele timpului pe o față, în timp fotografiile în alb și negru ale lui Tarohei Nakagawa și micile sculpturi ale lui Austin Camilleri reprezintă antiteze ale portretului: acestea mai degrabă ascund identități decât să le dezvăluie și ne determină să ne întrebăm dacă fața ascunsă aparține unui reprezentant al puterii sau unei victime.
Efectele mass-mediei, ale globalizării, a campaniilor de promovare și a stereotipurilor joacă un rol central în lucrările unui număr de artiști participanți la expoziție, în mod particular în cele ale Ewa Kuras, Gabriel Brojboiu, Michal Moravcik și Dimitris Antonitsis. Istoriile politice, referințele artă-istorie cinematografice și referințele bazate pe internet se îmbină în imaginile lui Dionisis Christofilogiannis, Radu Comşa și Raphael Vella, în timp ce Ry Fyan, Artan Shabani, Dimitris Tataris, Sharon Engelstein și Eva Mitala își direcționează atenția spre memorile personale și colective, iar ocazional spre anxietăți și situații stranii.
„Încercați din nou. Eșuați din nou. Eșuați mai bine”. Limbajul lui Samuel Beckett din Worstward Ho reprezintă o puternică metodă de amintire a neevitării eșecului final, formulat în enunțuri minimale în care speranța și pretenția sunt simultan anulate. Dacă simțim uneori că proza sa este aproape de nesuportat, aceasta se datorează faptului că tristețea sisifică pe care aceasta o transmite este formulată în termeni atât de preciși și fără milă, încât aceasta atinge o coardă sensibilă în interiorul nostru, o coardă pe care puțini o recunosc în mod public. În general, oamenii nu se laudă cu eșecurile lor personale. „I Fought the X and the X Won” (Eu m-am luptat cu X și X a câștigat), prin urmare sună precum o declarație atipică, mai ales dacă plasăm o astfel de declarație pe tărâmul conceptului radical de „avangardă” care își ia numele din originile militante. Ce plan strategic de acțiune poate fi reprezentat de către artiști revoluționari care acceptă atât de grațios înfrângerea? Cum poate fi cineva un artist politic în aceste vremuri postbeuysiene dacă nu visează vreo formă de „sculptură socială” utopică care reușește să transforme măcar unele aspecte ale vieții unei persoane. Chiar și însuși Joseph Beuys a utilizat literalmente „lupta”, atunci când s-a luptat în al său BoxingMatch for Direct Democracy la Documenta în Kassel, în 1972 (și a câștigat).
Având în vedere faptul că titlul expoziției derivă dintr-un cântec rock and roll, acesta sună necaracteristic de automodest, reprezentând mai degrabă învățătura morală a unei Predici pe Munte, decât refrenul unui chitarist de
rock. (…) „I Fought the X and the X Won”, prin urmare, reflectă mai degrabă o epocă postmodernă, decât o epocă anterioară – epoca existentă, fără metanarațiune – deoarece se distanțează atât de estetizarea politicii, pusă sub acuzare de către Walter Benjamin, cât și de mișcările modern existente de ceva timp.
Cu dibăcie în unele dintre retoricele lui Tommaso Marinetti aceasta sintagmă devine „I fought museums and museums won – Eu m-am luptat cu muzeul iar muzeul a învins” (dar, din nou, a admite înfrângerea nu sună foarte futurist, nu-i așa?). Dați-i sintagmei o întoarcere greenbergiană și veți obține „I fought kitsch and kitsch won – Eu m-am luptat cu kitsch-ul și kitsch-ul a câștigat”. Adaptați-o la Guy Debord și ea devine „I fought spectacular society and the spectacle won – Eu m-am luptat cu societatea spectaculară și spectacolul a câștigat”. În cazul în care „I – Eu” în „I Fought the X – Eu m-am luptat cu X”, se referă la artă, s-ar putea ca în acest sens, înfrângerea artei să semnifice pur și simplu cooptarea acesteia de către capitalism? Sau ar putea semnifica moartea potențialului radical al artei? Cu toate
acestea, cu siguranță, o astfel de demarcare clară precum cea de „învingător” și cea de „învins” se bazează prea mult pe experiențele noastre în domeniul sportului, jocurilor și a concursurilor TV. În multe dintre aceste lucrări, nu există niciun ton care să denunțe și care să se opună punctelor de vedere „greșite”. Argumentele, ideile și oamenii nu sunt în mod decisiv împărțiți în învingători și învinși. Mai degrabă, ambivalența, ironia și discordanța fac din multe dintre aceste lucrări subiecte de gândit. Ideea nu este de a prezenta o imagine care autorizează interpretări specifice, bazele ideologice sau apropierile politice cu una care să destabilizeze certitudini. Aceasta tactică nu este o reflecție a indeciziei artistice sau politice, ci o înțelegere a antagonismului în care obiectivele presupun a se oferi răspunsuri parțiale, nonautoritare, care se îmbină cu alte răspunsuri parțiale, fiind martore la „imposibilitatea suturii de final”. Nu există nici totalitate, nu există niciun câștigător și niciun învins clar definit, nicio identitate pe deplin conștientă de sine, nicio posibilitate de democrație sau de artă fără poziții multiple, contradictorii. În schimb, arta vorbește despre decalaje și opriri și își găsește potențialul în acestea, în mod paradoxal. Acest gol reprezintă seva artei.
(Raphael Vella – Arta și politica înfrângerii, fragment din Catalogul expoziţiei).
Expun: Regina Alfery/ Michael Schreiber, Bianca Boeroiu, Gabriel Brojboiu, Lucia Lobonț, Romana Mateiaș, Adela Bonaț Mărculescu, Adrian Moise, Alexandra Mureșan, Ileana Oancea, Aniela Ovadiuc, Anca Sânpetrean, Oana Maria Stoica.
artavizuala21 