Ţinutul Pădurenilor, o amprentă a timpurilor străvechi

Fotoreportaj de Grigore Roibu

Aflat la mică distanţă de municipiul Hunedoara, Ţinutul Pădurenilor a rămas ancorat undeva în istorie, ca o amprentă lăsată de o comunitate ce trebuie redescoperită. Odată cu închiderea exploatărilor miniere localnicii au părăsit satele. Au rămas bătrânii care îşi îngrijesc pământul şi animalele.

Regiunea are potenţialul unui adevărat paradis turistic. Pădurea, poenile cu stâncile care le străjuiesc, pâraile şi satele aşezate pe malul Cernei te introduc în grădinile primordiale create de natură. Din când în când, ca o mărturie a faptului că în aceste zone au existat oameni, oameni bogaţi şi pricepuţi, care ştiau să mânuiască focul pentru a obţine fier, găseşti arhitecturi industriale şi utilaje ale exploatărilor de altă dată.

Comuna Topliţa, situată în partea de sud a judeţului Hunedoara, pe cursul Cernei – unde a fost creat un baraj ce a format lacul Cinciş-, este punctul din care am plecat pentru a redescoperi această zonă etno-folclorică a Ţinutului Pădurenilor.

Se pune întrebarea firească, de ce în urma acestor mici călătorii am scris şi prezentat, într-un fel poate pitoresc, zona în care m-am născut? În căutările mele prin regiuni mai puţin umblate prezint ceea ce alţii au reuşit din nepăsare, ignoranţă sau cu rea intenţie să distrugă. Printre altele, am căutat locurile în care Constantin Brâncuşi şi Gustave Eiffel au găsit materiile prime pentru a realiza simbolurile artei moderne.

Ţinutul Pădurenilor se întinde pe versantul vestic al Munţilor Poiana Ruscăi, între Valea Cernei şi Valea Mureşului, fiind constituit din 40 de sate şi cătune. Locuitorii au fost numiţi „pădureni” de către vecinii lor din Ţara Haţegului.

Pe un drum şerpuit, dar asfaltat, ajung în cea mai mare localitate din Ţinutul Pădurenilor, la Ghelar. Localitatea este atestată documentar din perioada Imperiului Roman. Renumitul istoric, arheolog şi profesor Constantin Daicoviciu susţinea faptul că inscripția „natus ibi ubi ferrum nascitur” (născut acolo unde se naște fierul), cuprinsă în Corpus Inscriptiorum Latinorum, se referă la Ghelar. Mina de la Ghelar a fost înfiinţată la începutul veacului al XVIII-lea de către stăpânirea habsburgică. La început, minereul a fost exploatat la suprafaţă, apoi, la sfârşitul secolului al XIX-lea s-a deschis prima galerie subterană.

Minerii din Ghelar au furnizat minereu în toată Europa, şi se mândresc cu faptul că Turnul Eiffel a fost realizat cu fier oţinut din minereurile de aici. În anul 1981, regimul comunist a schimbat denumirea localitaţii din Ghelar în Ghelari. După 1989, autoritaţile locale nu au revenit la vechiul nume al localităţii şi, mai mult, două milenii de minerit şi de obţinere a fierului în cadrul atelierelor de aici au fost şterse cu buretele. Minele s-au închis şi, lăsate de izbelişte, s-au surpat iar atelierele şi utilajele au fost furate bucată cu bucată. Ceea ce pentru oricine din lumea asta ar fi însemnat posibilitatea deschiderii un muzeu al metalurgiei, care să atragă mii de turişti, a fost distrus în mai puţin de 20 de ani.

Biserica din Ghelar este singura construcţie care se înalţă impunător, amintind de măreţia comunităţii de altă dată. Ridicarea acestui edificiu religios, căruia i se spune „Catedrala din Ghelar”, a început sub îndrumarea părintelui Nerva Florea care, zic localnicii, a visat proiectul bisericii. Construcţia îmbină mai multe stiluri arhitecturale cu elemente tradiţionale, specifice zonei, o zonă populată în trecut cu italieni şi maghiari veniţi pentru a se stabili în regiuni prospere. Cu ajutorul sătenilor, contribuţia Minei Ghelar şi a Combinatului Siderurgic de la Hunedoara, în 1960, zidurile lăcaşului ortodox au fost înălţate. Pictarea bisericii a durat şapte ani, între 1960 şi 1967, pictura fiind realizată de Constantin Nitulescu, iar sculptura, din stejar, aparţine artistului Ioan Cristea de la Alba Iulia.

Cobor din nou spre barajul de pe lacul Cinciş şi merg spre Govăjdia, o localitate aflată la 20 de km de municipiul Hunedoara. Mă îndrept spre o construcţie ce atrage de departe atenţia – furnalul de la Govăjdia. Furnalul este unul dintre puţinele monumente industriale ale epocii moderne din Europa care stă în picioare de aproximativ 200 de ani. Acest furnal a fost primul cu flux continuu din „vechiul continent” și al doilea din lume. Astăzi este o ruină. Clădirea a fost declarată în anul 2000 monument de arhitectură industrială. La Govăjdia, pe lângă atelierul de producere a fontei, se turnau piese pentru uz general. Am convingerea că un muzeu al metalurgiei amplasat în această regiune pe care localnicii o numesc „Ţara Fierului” ar fi stârnit interesul turiştilor din întreaga lume şi ar fi inclus zona într-un circuit turistic care ar fi putut fi promovat alături de celelelte puncte de interes din Ţinutul Pădurenilor. Ar fi fost o investiţie pe termen lung ce ar fi ajutat micile comunităţi în care şomajul şi sărăcia postindustrială a lăsat urme vizibile. Chiar şi în lipsa a ceea ce lumea civilizată numeşte „muzeu”, ca să nu mai vorbim de turism, ruina, îngrijită de comunitate, are un farmec aparte, o poveste şi o istorie ce merită cunoscută.

Construcția a început în anul 1806 și s-a finalizat în 1810. Pe fațada clădirii furnalului, aflată la confluența pârâurilor Nădrab și Runc, s-a așezat o placă memorială cu inscripția „Augusto Imperante Francisco I. exstructum 1810”. Furnalul producea fontă care ulterior era prelucrată în atelierele de la Hunedoara. Transportul minereului s-a făcut pe prima cale ferată îngustă construită în Ardeal, Retişoara – Govăjdie, linie prelungită în anul 1900 până la Hunedoara. Construcţia liniei a fost începută în 1859 pentru transportul de minereu, a fost extinsă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi în anii 1970-1980 traversa o zonă care atrăgea turiştii prin frumuseţea locului. Acum, diverşi edili locali se laudă în campania electorală cu un proiect în care linia îngustă pe care circula o dată „mocăniţa” ar putea fi repusă într-un circuit turistic. Cred că peste 4 ani vom auzi din nou despre acest proiect…

Lăsând în urmă minele de fier şi de talc, pe un drum anevoios, asemănător unui tunel printre stânci şi copaci, am ajuns la Lelese. O localitate cu un nume ciudat. Un sat rupt de lumea pe care o cunoaştem noi, cei care trăim în mediul urban. Am ajuns într-o localitate în care sătenii au supravieţuit de-a lungul timpului pentru a transmite din generaţie în generaţie ceva din tradiţiile locului. Pădurenii din Lelese sunt, în principal, crescători de oi şi vaci. Comunitatea este diferită faţă de cele din alte regiuni pentru faptul că se află la intersecţia a două culturi, cea arhaică, cu valori păstrate de-a lungul istoriei lor şi modernă, cu care s-au contaminat.

Crucea de lemn aflată deasupra satului, având asupra ei amprenta timpului, este simbolul cel mai potrivit pe care l-am găsit. Între cer şi pământ am descoperit dimensiunea unei lumi aşezate între trecut şi prezent ca un univers paralel cu al nostru. (Grigore Roibu)

Temple ale industriei

Deconstrucţia siderurgiei româneşti

Pe data de 12 iunie a.c. s-au împlinit 127 de ani de siderurgie în zona Hunedoarei. Acastă aniversare ţine, însă, de istorie, o istorie a unui oraş în care coşurile furnalelor au fumegat mai bine de un veac pentru a aduce prosperitate populaţiei din zonă.

Renumitul oraş de pe malul Cernei, un simbol al siderurgiei româneşti, a fost aruncat în sărăcie. Am avut curiozitatea să vizitez zona unde pe vremuri se înălţa un templu al industriei grele din România. Intrând pe poarta fostului combinat, spaţiu care îmi este cunoscut din copilărie, datorită părinţilor care au lucrat aici, am avut una dintre cele mai mari dezamăgiri. Peisajul este asemănător scenelor din filmul „Călăuza”, al lui Andrei Tarkovski.

Fotografiile realizate înainte de anii 1990 au rămas mărturii ale vestitului combinat şi ale ale modului în care angajaţii din siderurgie munceau în urmă cu decenii. În prezent, muncitorii fostului combinat au plecat prin ţară, majoritatea în căutarea unor locuri noi de muncă, iar cei care au rămas sunt şomeri sau trăiesc la limita sărăciei. Mormanele de moloz ale fostelor clădiri din combinat au îngropat sub ele istoria Hunedoarei cunoscută prin cele două simboluri ale ei: Combinatul Siderurgic şi Castelul Corvinilor.

Combinatul Siderurgic Hunedoara nu este o întreprindere care aparţine regimului comunist, aşa cum s-ar crede. Siderurgia din zonă îşi are rădăcinile încă din anii 1882-1884, când au fost înfiinţate Uzinele de fier Hunedoara. Construcţia platformei industriale a început în anul 1882, primele obiective fiind două furnale de 110 m.c., inaugurarea oficială având loc pe 12 iunie 1884, dată care marchează naşterea uzinelor de la Hunedoara.
De-a lungul anilor combinatul se dezvoltă, construindu-se noi capacităţi de producţie, se construiesc noi furnale, aglomeratoare, oţelării, laminoare şi se dezvoltă producţia cocso-chimică.
După 1989, combinatul siderurgic se transformă în societate comercială pe acţiuni şi îşi schimbă numele în Siderurgica Hunedoara. Siderurgica Hunedoara în acel moment era cel mai important producător român de profile lungi. Astăzi, aproape tot combinatul a fost dezmembrat, majoritatea capacităţilor de producţie fiind demolate.

Sute de oameni îşi câştigă existenţa scormonind după fier vechi pe fosta platformă industrială a combinatului, o glorie uitată, care în perioada comunistă a planurilor cincinale situa populaţia municipiului pe primele locuri a celor mai înstăriţi oameni din România.

Privatizarea combinatului hunedorean este opera fostului ministru al privatizării, Ovidiu Muşetescu, care a rezolvat problema siderurgiei româneşti, vânzând-o pentru „un dolar” magnatului Lakshmi Mittal.
O mare parte dintre clădirilor nefuncţionale, amplasate pe suprafaţa de aproximativ 138 de hectare ale vechiului combinat siderurgic din Hunedoara, sunt monumente istorice. Nu a contat nimic în deconstrucţia combinatului. S-a făcut relativ repede şi fără un plan stabilit. În prezent clădirile sunt ruine asemănătoare templelor din Grecia antică.

Construcţiile catalogate în patrimoniul istoric al combinatului siderurgic din Hunedoara datează de la începutul secolului al XX-lea, din anii premergători celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind proiectate, în parte, în stil neoromânesc, stil care prin aportul arhitectului Ion Mincu a dus la înfiinţarea Şcolii Naţionale de Arhitectură din Bucureşti. Clădirile, aflate într-o stare avansată a degradării, încă clasificate în patrimoniul naţional, sunt pe cale să dispară definitiv. (Grigore Roibu)