Pământul luxului aristocrat

Drumul porţelanului de pe mesele regilor
în colecţii nepreţuite

Made in Worcester

Fondată în 1751 de un medic, John Wall, şi un farmacist, William Davis, împreună cu 12 întreprinzători, manufactura britanică „Worcester” s-a impus până azi graţie capacităţii de interpretare a stilurilor şi modelelor internaţionale. Fabrica de porţelan există şi azi şi a devenit marca stilului britanic.

Deşi locaţia geografică nu era una dintre cele mai fericite, întrucât în zonă lipseau zăcămintele de carbon şi de argilă, aşa încât materialele necesare erau transportate de-a lungul râului Severn, la care se adăugau problemele puse de cuptoare, manufactura a reuşit să se impună. Deoarece porţelanurile provenite din China îi făceau concurenţă, Wall şi Davis au achiziţionat manufactura lui Benjamin Lund din Bristol, care deţinea anumite secrete ale acestei arte, făcând ca pasta porţelanului să fie mai rezistentă la căldură, fără a se rupe sau a se fisura.

La început, manufactura deţinea practic monopolul în Marea Britanie asupra obiectelor decorate în stil floral, în vogă, imitând ceramica de „Meissen” reprodusă la „Worcester” într-o manieră mai puţin meticuloasă.

Platou Worcester, datat 1772, vândut cu 850 de euro la Bonham din Londra

Platou de Worcester, ce a aparţinut Ducelui de Gloucester din Edinburgh,
estimat la 28.000 de lire sterline

S-au adăugat sugestiile orientale, mai ales cele din familia „Rose”, un porţelan chinezesc produs pentru piaţa occidentală, tipic perioadei Kangxi (1654-1722), apreciat în Europa, numit astfel pentru că predomina roşul, între motive figurând ramuri, flori, păsări şi peisaje, reluate la „Worcester” pentru că celelalte fabrici englezeşti nu voiau să reproducă decoruri chinezeşti.

Platou vândut la Sotheby’s pentru 12.000 de euro

Între creaţiile provenind din China, care erau la modă, se distingeau cele cu porţelan în alb şi albastru. În Olanda, culorile au fost adoptate la „Delft”, dar la „Worcester” s-au obţinut rezultate net superioare. Au început să prolifereze aici sosierele, vasele pentru lapte, farfuriile cu forme inspirate din prestigioase argintării englezeşti, cu decoruri în stil oriental, albastru-cobalt pe un fond alb, aplicate adesea cu o tehnică nouă, inventată între 1756 şi 1758, decalcomania.

Ceaşcă de ceai Worcester

Devine astfel posibilă producţia a numeroase piese ornate cu picturi de mână. Ele au obţinut un asemenea succes încât au început să fie exportate în Olanda. Albastrul domneşte la Worcester, chiar fără alb, şi am putea vorbi de gradaţii albastre pe un fond albastru, baza perfectă pentru păsări fantastice sau decoruri de fantezie.

Vase de Worcester achiziţionate de la Bonhams, Londra, pentru 5.600 de euro

Când în 1772, fondatorul John Wall s-a retras, farmacistul William Davis i-a atras aici pe Thomas şi John Flight, dând un impuls fabricii mai ales în ceea ce priveşte direcţia artistică, astfel încât regele George al III-lea a comandat un serviciu în stil chinezesc, în alb şi albastru. În 1851, la marea Expoziţie de la Londra, ţinută în Crystal Palace, porţelanul de Worcester a fost surclasat de produsele din Minton şi Copeland, care au inventat noi calităţi ale pastei, precum „Parian”, un porţelan cu aspect asemănător marmurei.
În 1862, manufactura fost refondată sub numele de „Worcester Royal Porcelain”, astăzi devenind „Royal Worcester”. Acum, în producţie s-a introdus o nouă linie de vase inspirate din porţelanurile napolitane şi majolicele renascentiste. Mulţi celebrează porţelanurile de inspiraţie japoneză, cu o linie perfectă, impusă de mişcarea estetică din Anglia.

Supieră Royal Worcester, evaluată la 1.500 de euro

Unele sunt realizate cu un efect metalic, altele, cu o lucrătură de fildeş şi bambus. Să amintim şi o serie dedicată căsătoriei prinţului William cu Kate Middleton: farfurii, platouri, ceşti şi vase decorate cu figurile celor doi tineri căsătoriţi, cu decor aurit.

Piaţa de artă: Adjudecat!

Porţelanurile de „Worcester” şi de „Royal Worcester” sunt foarte căutate în special de colecţionarii britanici. Cotaţiile depind de diverşi factori, cum ar fi raritatea subiectului, numele autorului decoraţiei. Astfel, creaţii recente de la Royal Worcester, din prima jumătate a secolului al XX-lea, realizate de George Owen, pot să ajungă la câteva zeci de mii de euro. Foarte căutate sunt cele create cu păsări exotice, pictate de James Giles.

În 13 aprilie, un adevărat record a fost obţinut la casa „Sotheby’s” Londra pentru un vas decorat în stilul „Familia Rose”, din 1754, care a fost achiziţionat pentru 28.000 de euro. Şi tot în 13 aprilie 2011, un platou de la 1770 a fost vândut pentru 12.000 de euro, iar un vas realizat de George Owen, în 1912, înalt de 24,7 centimetri, a fost achiziţionat de la Casa de licitaţii „Bonhams” din Londra pentru 64.000 de euro.

Figurină de porţelan de Worcester

Josiah Holtschip a dezvoltat în laboratoarele din Worcester o tehnică pentru a transfera un motiv decorativ repetabil pe diferite obiecte în porţelan. Apoi, obiectul era băgat în cuptor pentru a fixa decorul. Renumite au rămas piesele în formă de conopidă, decorate cu fluturi. Un ceainic de la 1785, decorat cu motivul „Lord Henry Tynne”, al aristocratului ce poseda o colecţie impresionantă, a fost vândut la Sotheby’s din Londra pentru 14.000 de euro. Cu un preţ la fel de mare a fost adjudecată şi o cafetieră decorată cu vii culori tipice motivului ornamental „Jabberwocky”, datată 1765.

Două vase de Worcester, datate 1770, au fost vândute în 2009 la casa de licitaţi „Bonhams” din Londra pentru 5.600 euro fiecare, iar două statuete reprezentând un grădinar şi o grădinăriţă, din acelaşi an, au fost achiziţionate de la „Sotheby’s” Londra, în 13 aprilie 2011, pentru 21.000 de euro.

Ceramici rococo

Prima manufactură de porţelan germană a fost creată la Meissen, în 1710, după ce alchimistul Johann Friedrich Böttger descoperise formula pentru pasta dură a porţelanului, pură şi albă.

Născută din capriciul ducelui Carlo Eugenio de Württenberg, manufactura germană de la Ludwigsburg, ce a celebrat recent 250 de ani, încântă şi astăzi prin universul populat de doamne şi muzicieni. El a creat o manufactură de porţelanuri şi faianţă pe care o definea „un tribut necesar gloriei şi demnităţii unui principe”. În 5 aprilie 1758, la Baden Württenberg era inaugurată manufactura destinată a produce statuete şi vase pentru bucuria nobililor găzduiţi la curtea sa.
Formula realizării porţelanului era ţinută secretă de către Joseph Jakob Ringler, deşi acesta „fugise” până la Viena, unde furase această preţioasă formulă. Desenele lui erau inspirate şi din arta veneţiană, el fiind impresionat de vivacitatea măştilor lagunare. Statuetele, înalte de 8-10 centimetri, erau inspirate din scenele populare ale manufacturii de la „Meissen”, cărora li se adăugau aşa-numitele „grupuri dandy”, figurine cu muzicieni, balerini şi măşti în vogă la jumătatea secolului al XVIII-lea, modelate cu eleganţă.

Piesă semantă de Wilhelm Gotz

Scenă galantă de Christian Friedrich Beyer

Punctul forte al acestor lucrări este între 1760 şi 1770, datorită maeştrilor ca Johann Christian Wilhelm Beyer, care a reuşit să realizeze costume ce imitau până şi faldurile, volanele, dantelele, cu decoraţii în culori pastel care mergau până la cobalt şi roşu aprins, de la roz şi bordo. Pentru a identifica piesele autentice cu compoziţii rococo, ele erau evidenţiate prin incrustaţii aurite. Se produceau însă şi vase, ceşti, platouri care reflectau gustul aristocrat al timpului. Supierele erau decorate cu ferigi sau păsări colorate, iar vasele aveau toarte cu scene populare, inspirate de lucrările lui Jaques Callot. Ele conţineau un „C” după numele lui Carlo Eugenio.

Astăzi, aceste piese de porţelan sunt vândute în casele de licitaţii la preţuri foarte mari. Astfel, o serie modelată de Johann Wilhelm Götz în 1760, inspirată de comediile franţuzeşti, precum „Doamna cu evantai”, „Magistratul”, „Lucinda şi Leandro”, „Arlechin”, a fost vândută la „Sotheby’s” pentru 10.500 de euro. Un serviciu de porţelan desenat de Riedel, la 1770, se află în muzeul din Ludwigsburg. Figurinele de femei şi cântăreţi circulă la preţuri în jur de 2.000 de euro, dar acestea cresc pentru exemplarele din perioada „de aur” a manufacturii (1760-1770). Un alt grup cu scene mitologice, cu cinci personaje, a fost de asemenea achiziţionat la o licitaţie la „Sotheby’s” pentru 10.000 de euro, iar un serviciu de ceai a fost cumpărat pentru 7.000 de euro.

Scenă din Commedia dell’Arte, purtând semnătura lui Watteau

Încântătoare sunt seriile „Cântăreţi la violă”, care fac parte dintr-o serie de muzicieni solişti, ca şi cea intitulată „Cântăreaţa”, alături de „Cântăreaţa la chitară”, conservate în Muzeul Ceramicii de la Ludwigsburg. Încântătoare sunt un vas pentru castane, de asemenea aflat în muzeu, cât şi un personaj din Arcadia, datat 1850. Tot în muzeu este etalat şi un grup de alegorii, „Primăvară”, „Vară”, „Toamnă” şi „Iarnă”, modelat de Johann Wilhelm Götz, datat 1765. Foarte căutate de colecţionari sunt piesele pictate de Antoine Watteau, precum un splendid serviciu de ceai cu decoraţii, achiziţionat de un colecţionar privat de la Monaco, suma rămânând însă necunoscută.
(Magdalena Popa Buluc)
SURSA: Cotidianul.ro
Citiţi pe aceeaşi temă:
De la util, la inutil
Ceşti de colecţie illy
O nouă identitate a Salonului ceramicii

Ceramica – materie şi imagine

De la obiectul utilitar la cel conceptual

Mijloacele de exprimare în ceramică nu şi-au pierdut niciodată puterea de atracţie asupra omului. Pasiunea mea pentru evoluţia obiectelor utilitare şi artistice, ca reper istoric al unei civilizaţii, a tehnicilor şi tehnologiilor legate de folosirea focului, ce au transformat în prezent ceramica în ştiinţă, este un argument în analiza ceramicii ca domeniu artistic, teoretic şi educativ.

Prin natura complexă a experienţei practice şi a diversităţii materialelor utilizate, ceramica reprezintă în prezent o activitate cu mare potenţial expresiv în rândul elevilor şi studenţilor care se afirmă ca viitori artişti. Practicând ceramica sculpturală, decorativă, instalaţia, designul de obiect pentru industria ceramică şi conservarea patrimoniului existent, ceramica îşi poate asuma rolul de protagonist al discursului artistic contemporan. Ceramica reprezintă, aşa cum s-a afirmat: „elementul definitoriu al unei cronici în lut a omenirii”, devenind un reper al unui parcurs pe care omul l-a urmat din Paleoliticul superior şi până astăzi, un parcurs în primul rând cultural şi artistic.

Nu întâmplător, ceramica este desemnată, uneori, prin sintagma de „verigă directoare” a preistoriei, adică a acelei perioade de timp pe care o definim tocmai prin lipsa oricărei urme de scriere, dar pentru care vasele, fragmentele lor şi alte obiecte din lut ars suplinesc instanţa documentului scris, invitându-ne pe noi înşine să redobândim „limbajul” decodificării lor.
Considerată mult timp corolar al aşa-numitei „revoluţii neolitice”, originea ceramicii a început să fie privită, relativ recent, dintr-o nouă perspectivă.

Epoca modernă a făcut ca materialele ceramice să aibă o importanţă atât de mare, încât viaţa noastră de zi cu zi ar fi de neimaginat în lipsa acestora. În a doua parte a secolului al XX-lea, cercetătorii s-au concentrat pe dezvoltarea materialelor ceramice, îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice, a calităţilor estetice şi mai ales pe diversificarea domeniilor de utilizare. Avem astăzi rezultatul absolut spectaculos al acestor studii şi putem constata impactul lor asupra dezvoltării generale a societăţii umane.

Numai prin materia componentă, ceramica nu face pe nimeni să se emoţioneze. Succesul ei se datorează, în primul rând, durabilităţii şi costului redus de producere.
Vechii greci spuneau „keramos”, pentru a defini cu acest cuvânt materialele anorganice şi nemetalice obţinute prin acţiunea la temperaturi ridicate.

Totul începe, însă, cu mult înainte, atunci când cu o bucată de argilă, în mâinile cuiva aflat pe malul unei ape, în vremuri străvechi, prin mileniile al IV-lea – al V-lea î.Hr., jucându-se cu boţul argilos, şi-a pus amprenta degetelor dându-i forma de căuc care, uscat la soare, a putut ţine la un loc boabe de grâne sau fructe. A doua întâmplare s-a petrecut în momentul în care obiectul nou creat a căzut mai mult sau mai puţin întâmplător în foc, devenind astfel rezistent şi capabil de a putea păstra apa de băut.
De la această izbândă a creatorului străvechi, inovaţie considerată epocală, începe aventura unei arte – ceramica. Cu timpul vasele au fost înfrumuseţate înainte de a le coace, zgâriind pe ele cu un beţişor linii, apoi au fost colorate folosind o zeamă de lut roşu, alb sau negru, decorul evoluând la forme tot mai complexe, iar materialul devenind tot mai fin. Peste tot, din China până în Mexic, fenomenul s-a petrecut la fel, de unde asemănările uimitoare între cele mai vechi piese de ceramică descoperite pe tot globul.
Al treilea pas important a fost glazurarea. Acest procedeu constă în acoperirea vaselor cu un strat sticlos obţinut prin topirea în foc a unor nisipuri şi silicaţi, proces care a condus prin diverse experimente la obţinerea unor glazuri din ce în ce mai elaborate ce au făcut vasele impermeabile.

La începutul civilizaţiei sale, în elaborarea imaginii, omul a preluat elemente din natură: reflectări perceptive, urme şi amprente. Aceste elemente au constituit primele forme de manifestare creativă prin intermediul reprezentărilor vizuale.
Istoria poteriei de la oala de lut, la ceaşca de cafea sau ceai, realizată din porţelan fin, ar putea fi scenariul unui serial palpitant, de care, însă, nu mă voi ocupa în articolul de faţă.
Porţelanul a fost descoperit şi folosit în China, unde primii călători europeni au admirat materialul alb şi transparent, aducând la întoarcere câteva lucrări. A luat naştere un comerţ tot mai dezvoltat, chinezii ajungând să fabrice special pentru europeni porţelanuri pe care Companiile Indiilor le importau în cantităţi tot mai mari, dar insuficiente pentru cererea în creştere.
Pentru a compensa această nevoie de importuri masive în Europa s-au făcut cercetări pentru producţia de porţelan, în dorinţa de a rivaliza cu piaţa orientală. La început s-a căutat materialul de bază al porţelanului, caolinul, din care meşterii europeni să poată realiza produse similare sau, – de ce nu, – mai bune. Există poveşti la fel de palpitante şi frumoase despre aventura europeană a căutării secretului ce stă la baza producerii porţelanului.
Dacă lutul este aşa zis–ul pământ ars, numit terra cota, găsit în stare naturală pe malul albiilor de râu, fiind primul material utilizat de către om în meşteşugul făuririi de vase şi recipiente, descoperirea proprietăţilor altor argile, cum ar fi, de exemplu, porţelanul, faianţa şi gresia a dus la apariţia ceramicii de lux; tehnologii care presupuneau însă un efort mare şi se dezvoltau lent.
Faianţa este produsă de câteva sute de ani de ceramiştii din oraşul italian Faenza. Tradiţia s–a născut dintr–o fericită convergenţă a unor condiţii favorabile: un teritoriu bogat în argilă, un vechi centru istoric şi politic care avea relaţii comerciale cu Florenţa şi o mare sensibilitate a populaţiei cu privire la această formă de artă. Producţia ceramicii de la Faenza datează din perioada Imperiului Roman însă, în veacul al XV–lea, la sfârşitul fazei arhaice, producţiile de aici au început a se diferenţia prin albul materialului, structura glazurii şi adăugarea unor pigmenţi noi (citiţi Muzeul din Faenza).
Alchimistul Johann Friedrich Bottger şi fizicinul Ehrenfried Walther Von Tschirnhaus au fost primii care, în anul 1709, au descoperit preţioasa argilă care stătea la baza producerii porţelanului. Descoperirea l-a convins pe August cel Puternic, elector de Saxa şi rege al Poloniei să înfiinţeze, în 1710, la Meissen, prima manufactură de porţelan veritabil, numit porţelan dur.
Pasta moale de modelaj a fabricii de porţelan înfiinţată la Vincennes, aproximativ în anul 1740, este cea care va domina industria franceză de ceramică, iar mai apoi pe cea din Europa. Fabrica a dezvoltat rapid un material superior şi moale, dintr–o pastă organică care avea o culoare alb–transparentă după ardere şi nu era pretenţioasă la modelaj, fiind astfel eliminate toate imperfecţiunile. Aici au fost angajaţi cei mai talentaţi designeri francezi care furnizau desene şi stampe pentru pictorii fabricii, tehnologia fabricării porţelanului fiind strict secretă. Manufactura Sévres s–a bucurat de la început de succes şi s–a extins în permanenţă, realizând mai multe serii a unor vase de lux, precum şi servicii sau piese de sculptură care reflectau evoluţia artistică a epocilor. Manufactura a apelat în repetate rânduri la artişti consacraţi pentru a realiza diverse forme şi decoraţii, stilul Rococo fiind treptat înlocuit de Neoclasicism. Sèvres a fost prima manufactură din Franţa care, în 1768, a descoperit caolin şi a elaborat procedeul de fabricare a porţelanului. A fost înverşunat concurată de un număr mare de întreprinderi construite în zona Limoges şi la Paris. În anul 1864, Auguste Rodin începe să lucreze în atelierul sculptorului Albert Carrier-Belleuse, reprezentant al stilului denumit seconde Empire, realizând decoraţii murale, modele de ornamente şi vase la manufacturile de porţelan din Sèvres.

Începând cu secolul al XX-lea o serie de mari artişti şi-au îndreptat atenţia asupra studierii creaţiei artistice utilizând materiale ceramice.
În atelierul lui Edgar Degas (1834-1917) s-au găsit, după moartea acestuia, peste 70 de lucrări nefinalizate, turnate în ceară, prototipuri pentru o serie de sculpturi mici, în special reprezentând balerine.
Una dintre laturile remarcabile ale lui Paul Gauguin (1848-1903) era aceea de a lucra cu diferite mijloace de exprimare artistică, abordând tehnici ale sculpturii şi ceramicii. A creat o serie de obiecte din ceramică care decorau casa, unele cu teme obscene.
O faţă mai puţin cunoscută a celebrului Pablo Picasso (1881-1973) este cea de ceramist şi sculptor. Artistul a reuşit să descifreze tainele acestei arte, ajungând să se exprime liber în diversele forme picturale transpuse pe sute şi sute de vase şi cupe graţie familiei Ramié din Valauris.

Joan Miró (1893-1983), pe la jumătatea anilor cincizeci, renunţă la pictură, pentru ceramică. Lucrează într-un atelier uriaş, special construit în acest scop, iar, împreună cu Llorens Artigas, realizează doi pereţi cu ceramică, Luna şi Soarele, pentru sediul UNESCO din Paris, lucrări care, în anul 1956, îi vor aduce premiul Fundaţiei Guggenheim.
Tot împreună cu Artigas, realizează un mare perete de ceramică pentru aeroportul din Barcelonna. A experimentat tehnica sculpturii turnând, în bronz (Personaj şi pasăre), lucrări care amintesc de opera lui Giacometti sau care par desprinse din propriile pânze suprarealiste (Oul). S-a ocupat de asamblaje construite din diverse obiecte (Domnul şi Doamna, Fata care fuge şi Maiestatea sa, Femeie şi pasăre), lucrări care reprezintă latura sa artistică apropiată de manifestările Pop-Art.

Ceramica, faţă de celelalte arte, este pictură prin cromatică, sculptură prin plasticitate şi arhitectură prin construcţie. În anii ’50 ai veacului trecut, mişcarea artistică „object makers and sculptures” duce la o schimbare decisivă a modului cum era privită ceramica: ceramica sculpturală ca obiect de artă autonom. Ceramica tratată conform acestor principii devine un mijloc de exprimare care acoperă o arie vastă ce merge de la experiment la forma abstractă, de la obiect la comentariu social. Această explozie formală şi conceptuală a survenit, paradoxal, din cauza minimalizării ceramicii ca artă. Împărţirea artelor în aşa zise majore, cum ar fi, de exemplu, pictura, sculptura sau grafica şi minore, precum artele textile, ceramica şi sticla a dus la apariţia unei mentalităţi noi în postmodernism, idei care s-au îndreptat spre teritorii ale artelor ce nu au fost până atunci explorate. Ceramica devine un mod de lucru prin care artistul angajează natura, istoria artelor şi tehnologia, îmnagazinând informaţii pentru a pune întrebări societăţii. Artistul zilelor noastre combină imaginile percutante cu artele vizuale pentru a da naştere, prin opera sa, comportamentului raţional ce apelează la capacitatea inconştientului de a furniza emoţii. Oricât de surprinzătoare ar fi receptarea artei contemporane ea este un îndemn la judecată, în afirmarea fără prejudecăţi a unei atitudini deschise în faţă fenomenelor care descriu lumea actuală. (Grigore Roibu)
Citiţi pe aceeaşi temă: Muzeul din Faenza; Victoria şi Albert – un muzeu al lumii ceramice; Hetjens – muzeul ceramicii din Dusseldorf; Ariana – un muzeu al istoriei ceramicii; Fundaţia Keramion.