Nicolae Moldovan – FORMA

Vineri, 17 aprilie 2015, ora 18.00, Galeria Galateea vă invită la vernisajul expoziţiei personale a lui Nicolae Moldovan, FORMA. Expoziţia poate fi vizitată pȃnă în 12 mai 2015.

Nicolae Moldovan„Creaţia lui Nicolae Moldovan, ceramist / sculptor, în esenţă minimalist, este unică în spaţiul românesc şi percutează fericit în spaţiul internaţional. Din gresie sau argilă, formele sale generoase surprind prin claritatea si simplitatea volumului, prin cromatica austeră: alb negru, brun. Puternice, calde şi preţioase totodată, amprentate uneori de elemente dure ( metal ), par născute firesc, nu căutate – cum defineşte autorul însuşi demersul său: în căutarea formei, par deci concepute pentru spaţiul public.
Le priveşti şi le doreşti amplasate undeva pe gazonul verde, sau ţi le imaginezi supradimensionate arhitecturi spre tihnită contemplare”. (Cristina Popescu Russu, curator)

Expoziția FORMA face parte din programul NAG#9.
Amprente Urbane – proiect pentru Noaptea Albă a Galeriilor în cadrul expoziției de ceramică semnate de Nicolae Moldovan.
Curator: Cristina Popescu Russu.

 

Naşterea formelor primordiale la Vulcanii Noroioşi

Forma reprezintă unul dintre elementele de limbaj plastic la care artistul apelează în procesul de investigare a gramaticii vizuale. Forma reprezintă conturul vizbil al imaginii, descris şi analizat în multe lucrări ştiinţifice de specialitate.

Principala sursă de investigare a formei este natura, pe care artistul în creaţia sa o copiază, o interpretează şi reinterpretează pentru a face transferul de la formă la idee, căci forma determină nu doar proprietăţile fizice ale materialului, ci şi stilul de reprezentare în arta contemporană. Lumea formelor pe care o cunoaştem alcătuieşte „bagajul” de cunoştinţe la care apelăm atunci când transpunem elemente din natură prin intermediul mijloacelor specifice vizualului. Această lume este în strânsă concordanţă cu universul care ne înconjoară şi pe care îl definim după legi stabilite. Formele au luat naştere o dată cu răcirea scoarţei terestre şi încreţirea acesteia, într-un „spectacol” la care nu am fost martori, după care a intervenit timp de câteva milioane de ani eroziunea vântului şi al ploilor, formând peisajul pe care îl admirăm astăzi.

Am asistat la această geneză a pământului într-un loc în care ne-am oprit în drumul de la Buzău spre Întorsura Buzăului, unde în dreptul comunei Berca am cotit-o la dreapta 14 km., la Vulcanii Noroioşi. Peisajul ilustrază înfruntarea dintre forţele interioare şi exterioare, un spectacol la care, după cum spuneam, nu am fost prezenţi în momentul naşterii planetei pe care locuim. Am descoperit o lume a confruntării dintre forţele primordiale care ne fascinează, din motive necunoscute, pentru a atrage, apoi, sensibilitatea estetică. În rezervaţia naturală Vulcanii Noroioşi natura oferă o întâlnire cu forma neregulată aflată în continuă mişcare. Forme şi structuri ale unui univers pe care greu le poţi surprinde prin vizorul obiectivului pentru a transmite sentimentul ce te cuprinde. Nu-ţi rămâne decât să intri în acest „joc” al hazardului. Focul din interiorul pământului, aerul şi argila, elemente primordiale ale creaţiei conlucrează în „efortul”, deloc uşor pentru un artist, de a crea structuri geotectonice întâlnite cu precădere în studiul formelor ceramicii contemporane.

Vulcanii noroioși iau naştere datorită gazelor naturale care ies la suprafaţa terestră, trecând prin solul argilos şi, în combinație cu apa din pânza freatică, creează la suprafaţă tumuli ce se usucă în contact cu aerul. Structurile, de formă conică, sunt asemănătoare vulcanilor adevăraţi. Potrivit dicţionarului Wikipedia, pe glob se cunosc în total circa 1.100 de vulcani noroioși. În Europa sunt foarte puțini vulcani noroioşi, cum ar fi, de exemplu, cel din Azerbaidjan. România se poate lăuda cu o locaţie, dacă nu unică, extrem de rară.

Pe platoul din judeţul Buzău, pe raza comunelor Berca şi Scorţoasa, peisajul dominat de conurile albăstrui-pământii, te înfioară prin aspectul lor selenar. Mediul sterp în care am păşit, oferit de noroiul care „bolboroseşte” ieşind la suprafaţă pentru ca apoi să crape în contact cu aerul, este unul straniu, aparţinând parcă unei planete în care înspăimântătorii vulcani cu lavă fierbinte formează scoarţa terestră. Cromatica aparte, albăstruie, dată de sedimentele şi zăcămintele de petrol, contribuie la amplificarea acestui scenariu, un „spectacol” geologic ce nu merită ratat dacă vă aflaţi în zonă.

Drumul este impresionant şi asfaltat, bine marcat cu indicatoare, şerpuind prin satele şi dealurile scăldate în lumina caldă a soarelui. La intrare am plătit un bilet de 4 lei.
Naşterea formelor, proces care are loc sub ochii tăi, merită acest ocol din drumul principal.
(Grigore Roibu)

Ken Price: 6 decenii de muncă inovatoare

„A fost în sfârşit stabilit ca opera ceramistului Ken Price de la Los Angeles County Museum of Arts să vină la Muzeul Metropolitan. Mă bucur că poate fi văzut aici, dar faptul că Guggenheim şi Whitney Museum of American Art nu-şi pot potrivi programele, arată o îngrozitoare îngustime de viziune. Nu-mi pasă cât de multe conflicte de programare pot fi citate… Dacă acest lucru sună dur, permiteţi-mi să spun: curatorii de artă contemporană din New York au unele dintre cele mai dure locuri de muncă din lumea artei, deoarece nu acţioneză pe cont propriu, ci cu aprobarea unui fel de Comitet de Supraveghere şi sunt sub presiunea de necrezut pentru a reuşi la box office”. (Roberta Smith, în New York Times)

Simbioza dintre formă şi culoare
în creaţia lui Kenneth Price

Când vine vorba de proces, ca demers plastic, puţini ceramişti se pot compara cu Kenneth Price. A fost comparat, ca personalitate, cu Fred Astaire şi a fost numit cel de-al cincilea Beatles de pe scena artei din Los Angeles din anii ’60, numai că Price se exprimă prin intermediul lutului. Cu graţie şi uşurinţă, asemenea unui dans, el se „joacă” cu materialul pe care îl toarnă în negative, îl modelează sau sculptează. Odată asamblate părţile componente care rezultă din acest proces urmează finisajul. După o perioadă de 2-3 zile, timp în care materialul se usucă, sunt aplicate zgârieturi şi ingizii, cu migală, folosind instrumente asemănătoare celor din tehnica dentară. Formele sunt apoi finisate cu bureţi înmuiaţi în apă, suprafaţa lor fiind astfel acoperită cu un strat de barbotină şi, după caz, cu angobe. În cele din urmă lucrarea este arsă. Formele apar din cuptor având o culoare gri-maroniu. Suprafaţa rugoasă este o componentă cheie pentru colorarea ulterioară a pieselor. Culoarea este atât de importantă în muncă artistică al lui Price încât el a construit un laborator special în cadrul atelierului său destinat testării proprietăţilor diverşilor coloranţi şi a combinaţiilor dintre aceştia. Studiul sistematic al nuanţelor cromatice începe prin amestecarea culorilor acrilice şi elaborarea unor scheme complicate de aplicare a acestora pe suprafaţa tridimensională a formei. Sunt aşternute straturi succesive, uneori timp de 28 de zile. Odată uscate, ele sunt meticulos şlefuite cu şmirghel, pentru a face să dispară asperităţile de pe suprafaţă. Încet, încet apare o uimitoare „constelaţie” de culori şi modele, complicat elaborate, ce încântă ochiul prin transparenţa lor dată de picturalitate şi decorativism.

Ken Price este un artist american, născut în Los Angeles, California, în anul 1935. A studiat la Institutul de Artă Chouinard din Los Angeles, după care a primit un BFA la Universitatea din California de Sud, în anul 1956. El şi-a continuat studiile la Institutul de Artă Chouinard în 1957 şi a primit un grad MAE de la New York State College of Ceramics şi, apoi, de la Alfred University în 1959, unde a studiat ceramica cu Peter Voulkos. „Metoda de predare al lui Voulkos era cea de a merge direct în studio pentru a începe modelajul cu lut. El a abordat ceramica printr-o metodă pe care eu o numesc atac frontal direct”, spune Price. După un an de muncă alături de Voulkos, colegul său Billy Al Bengston a plecat pentru a deveni pictor, iar Price s-a mutat la New York University pentru a scăpa de influenţa maestrului asupra artei lui.

În timpul petrecut la Universitatea Alfred, Price a găsit un stil propriu pentru arta sa, influenţat de ceramica europenă, japoneză şi mexicană, admirându-i pe Miró, Jean Arp, Picasso şi, desigur, Voulkos. El a dezvoltat propria versiune de glazură cu plumb, deschizând astfel porţile experimentelor asupra culorilor, investigaţii pe care le va face pe tot parcursul vieţii sale.
Kenneth Price este cunoscut pentru formele abstracte construite din lut ars. De obicei, aceste forme nu sunt glazurate, ci pictate cu mai multe straturi de vopsea acrilică, modalitate de lucru ce le conferă un aspect luminos şi translucid. Ken Price trăieşte şi lucrează în Venice, California şi Taos, New Mexico fiind reprezentat de către Matthew Marks Gallery din New York şi Xavier Hufkens de la Bruxelles.

Kenneth Price este cunoscut peste tot în lume ca un artist al formelor abstracte. „Pentru mine, procesul de creaţie este o activitate profund personală, subiectivă şi privată”, spune Price. „Eu nu sunt împotriva criticii de artă şi nu doresc să mă ţin la distanţă faţă de aceasta. Vreau să ajung în interiorul ei, în măsura în care pot, pentru a ocupa locul unei logici interne ce derivă din munca mea”, adaugă Price. El petrece de obicei întreaga zi în studioul de creaţie. Nu-şi pierde răbdarea niciodată, indiferent dacă o zi întreagă trebuie să şlefuiasă suprafaţa unei lucrări. Pentru el fiecare centimetru din lucrare merită să fie perfect elaborat. „Ceramica părea a fi un gol în lumea artei”, afirma renumitul pictor Ed Ruscha. „Ken Price a adus lumea artei dincolo de graniţa dintre pictură şi modelaj, prin intermediul ceramicii, realizând o chimie uluitoare între cele două domenii”, adaugă renumitul artist Pop. Cunoscut pentru un „arsenal” în continuă evoluţie de forme excentrice şi culorile lor „pestriţe”, se poate afirma, cu certitudine, că toate ciclurile tematice abordate de Ken Price, în diferite perioade ale creaţiei lui, vin de fiecare dată ca o noutate spectaculoasă şi ingenioasă în construcţia compoziţiilor tridimensionale.
Price a fost întotdeauna capabil să se scalde în laude din partea colegilor, dar faima şi notorietatea sa nu se datorează faptului că ar fi căutat aşa ceva ”, spune Edward Joseph Ruscha. Nu am mai cunoscut un artist la fel de sublim angajat în atelierul de creaţie precum Price”, completează Ruscha.

Datorită unui cancer la gât Price şi-a pierdut capacitatea de a înghiţi. El a trebuit să se refacă fizic şi să înveţe din nou cum să vorbească, fiind alimentat cu ajutorul unui tub. Vestea bună este că după tratament cancerul s-a vindecat şi Price a putut să se apuce din nou de lucru, chiar dacă medicul îi face două vizite pe săptămână la domiciliu. Imediat după ce şi-a revenit el s-a întors în atelier, la formele pe care le îndrăgeşte şi arderile pe care le adoră, diversificându-şi metodele de lucru.

Paharele West au însemnat o nouă atitudine al lui Price, care alături de producţiile artistice ale lui Al Bengston, Larry Bell, Robert Irwin, Ed Ruscha, John Altoon, Craig Kauffman şi Ed Moses au reformulat „codurile” de construcţie a formei şi limitele esteticii, prin refuzul de a considera ceramica un mediu artistic limitat. Ca instructor, Price a apreciat estetica funcţională, dar a căutat ca materialul folosit să primească potenţialul artistic maxim. Cele mai timpurii exemple în acest sens au fost lucrările sale în formă de ou, din anii 1960. Acestea au variat în mărime şi textură. Unele au fost elipse netede, altele concepute sculptural, prin decupaje şi reconstrucţie a formei. Adesea, Price a executat studii separate de culoare privind elementele interne şi externe ale unei sculpturi cu statut de unicat. Straturile pictate manual cu lacuri sau acrilice, cu subtile schimbări de nuanţe ale culorilor şi reflecţii magice de o adâncime translucidă, conferă lucrărilor statutul de piesă unicat. „Utilizarea culorilor este una dintre cele mai dificile momete din munca mea, deoarece nu există o formulă sau un sistem şi nici o teorie de a aplica diverse culori pe forme tridimensionale. Trebuie doar să merg cu multă simtă şi respect înainte şi trebuie să acumulez experienţă, dar am nevoie şi de noroc”, spune Price. De-a lungul anilor lucrările lui Price au devenit tot mai fascinante, de la cupe şi vase funcţionale sau decorative, la sculpturi globulare care au cinci metri în diametru, cu forme complexe şi texturi expresive. Cupele au evoluat şi ele devenind adevărate „minuni arhitecturale ale geometriei”. Semnele şi simbolurile, prin folosirea altor materiale, culori şi lustere, a dus la deschiderea artei ceramicii spre noi medium-uri şi atitudini faţă de imaginea formală, cu volume complexe ce tind spre monumentalitate. Noile atitudini au încurajat un număr mare de artişti să adopte tehnicile specifice modelajului pentru a dezvolta o nouă cultură a formelor tridimensionale, reinterpretate şi nonconvenţionale.

Un moment din viaţa lui Ken Price se leagă de o poveste romantică. A fost nevoie de o întâlnire întâmplătoare cu o femeie, pe nume Happy, moment care a schimbat ceva în sufletul artistului. Atunci a ieşit din atelier. Cu această ocazie a realizat în anul 1970 o instalaţie intitulată Happy’s curios care a servit ca epopee şi tribut artistic pentru soţia lui, proiect care însă a eşuat. „Nu m-am gândit în întregime la acest proiect. Nu mi-am dat seama că pentru a-l duce la sfârşit ar fi trebuit să cumpăr un magazin şi să construiesc în el. Deci, ceea ce am ajuns să fac a fost o rupere în unităţi”.

Los Angeles County Museum of Art este prima instituţie care prezintă una dintre aceste „unităţi”, de acum legendare, iar în toamna anului 2012, o parte din Happy’s curios va reveni la LACMA, împreună cu şase decenii de muncă inovatoare al lui Ken Price. Retrospectiva se va deplasa apoi la Nasher Sculpture Center din Dallas, în 2013, dar nu înainte de a fi prezentată publicului în Muzeul Metropolitan de Artă din New York. Această expoziţie este apogeul recunoaşterii muncii creative a acestui pionier al ceramicii, improvizaţiei şi al artei care se îmbină cu strălucitoarele sunete a muzicii de jazz, sunete care se simt în spatele sculpturilor senzuale ale lui Kenneth Price. (Grigore Roibu)
Citiţi pe aceeaşi temă:
Peter Voulkos – 50 de ani de carieră artistică

Ceramica între tradiţie şi experiment

Percepţia spaţiului în creaţia Evei Hild

Percepţia spaţiului în creaţia Evei Hild

„O viaţă împărţită
poate deveni un întreg”

Numele ei este Eva Hild şi este din Suedia. New York Times scrie despre ea că „o nouă stea a apărut pe firmamentul ceramicii, ca un creator de sculpturi uimitoare[1]”. Eva Hild demonstrează o stăpânire a formei care sfidează limitele obişnuite şi devine eterică, amintind de curbele senzuale ale lui Brâncuşi şi Georgia O’Keefe. Rezultatul este un spectacol uimitor al formei spaţiale tridimensionale, într-o viziune articulată ce aparţine lumii trans-disciplinare în care lutul se întâlneşte cu estetica artistică contemporană.

Proiectele spaţiale ale Evei Hild se conjugă ca forme estetice de mari dimensiuni, construite manual (fără negative), din argilă. Delicate, sugerând curgerea şi stilizate până la abstractizare, lucrările ei sunt analize ale percepţiei spaţiului ca o consecinţă a unei presiuni care vine atât din interior, cât şi din exterior. „Sculpturile mele sunt organisme expuse la presiune şi mişcări. Pe de o parte este masa formei realizată în straturi subţiri de lut, iar de cealaltă este spaţiul gol, aerian, cu volume care reflectă lumină şi formează conturul acestora”, îşi descrie Eva Hild producţiile plastice. Alcătuirea pieselor este realizată cu ajutorul golurilor, găurilor de aer, într-o relaţie negativ-pozitiv, plin-gol, o construcţie a cărei frumuseţe este definită prin volum şi dinamica spaţiului înconjurător.

Relaţia intern-extern şi dualismul între interior şi exterior se transformă într-un „joc” estetic de analiză a formei pure, ce conferă o senzaţie de autonomie, expresivitate şi frumuseţe în sine. Forma curge continuu. Se transformă şi dă sculpturii uniformitate şi identitate. Spaţiul gol este elaborat ca o formă şi devine unul şi acelaşi lucru cu forma însăşi.

Lucrările mele sunt o meditaţie interioară. În fiecare zi, am o experienţă cu tensiunea care apare între relaţia dintre prezent şi absent. Anxietatea o simt ca o stare atât constructivă, cât şi distructivă. Sculpturile mele arată o necesitate a contrariilor ca paradoxuri. Lutul este un material prin care pot crea spaţiu, iar spaţiul este o condiţie pentru a realiza forma din lut. Spaţiul gol şi lutul sunt materiale cu care lucrez”, afirmă Eva Hild.

Lucrările Evei Hild sunt, de fapt, autoportrete care simbolizază o structură asemenea scheletului de pe care a fost îndepărtată carnea, pentru a ajunge la esenţa formei pure şi ideale. „În ciuda gradului ridicat de abstractizare, sculpturile Evei Hild au o calitate narativă care reflectă diferite faze din viaţa ei”, scrie Kerstin Wickman, într-un articol [2]. Echilibrul dintre umbră şi lumină apare ca o necesitate profund spirituală a unei soluţii care este mai apropiată de vis şi fragilite, decât de meşteşug. Un meşteşug pe care nu se poate spune că Eva Hild nu îl stăpâneşte. „Am sentimente destul de brutale şi supărătoare în interiorul meu în timp ce lucrez cu lut. Aspectul final este adesea surprinzător de armonios. Aceasta este soluţia mea[3]”, completează Hild.

Piesele ei sunt modelate liber, cu mâna, radicând pereţii din suluri de lut suprapuşi, pentru a obţine o suprafaţă care brusc îşi schimbă direcţia. Este o procedură lentă, ce necesită săptămâni de muncă. Pereţii sunt lustruiţi cu şmirghel şi stropiţi cu un amestec de caolin opac, care dau o suprafaţă netedă şi albă. Apoi, argila este uscată şi, uneori, „împroşcată” cu nisip. Piesele sunt arse, de două ori, la temperatura de 1200 ° C şi, în cele din urmă, suprafeţele sunt tratate cu silicaţi coloraţi şi pigmenţi.

Desenaţi o linie peste o bucată de hârtie. La orizont… Totul este posibil. O viaţă împărţită poate deveni un întreg. Acest lucru este exact ceea ce vreau să spun prin sculpturile mele”, adaugă Eva Hild. Formele ei sunt construcţii optimiste. Sculpturi care radiază o energie din austeritate şi integritate. Culoarea şi forma sunt reduse la câteva elemente de bază: suprafeţe monocromatice care alternază cu forma concavă sau convexă. „Spaţiu gol este material şi el. Acest spaţiu gol este întocmit ca o formă. Nu se poate imagina unul, fără cealaltă…”, spune Eva Hild. Structurile ei sunt precum un film alb-negru, un negativ care se desfăşoară pentru a reda imaginea. Simbolistica râmâne ancorată ireductibil în materia aflată sub incidenţa luminii. În cazul lucrărilor „negre” materia destructurată nu pare a fi într-o confruntare cu structura, sugerând linişte, o linişte ce aparţine unui univers fizic tăcut, dar aflat într-o continuă mişcare.

Eva Hild (n. 1966) este un sculptor-ceramist care trăieşte şi lucrează în sud-vestul Suediei. A obţinut un MAE, iar între anii 1991-1998 a urmat cursurile Şcolii de Design şi Meserii de la Universitatea din Gothenburg şi, în anul 1995, a absolvit Şcola de Artă Gerlesborg. Una dintre sculpturile Hildei a apărut pe coperta revistei Ceramica americană. Ea a participat la numeroase expoziţii internaţionale, lucrările ei fiind achiziţionate de multe muzee şi colecţii publice din Suedia (National Museum, Stockholm), Europa (Sèvres Ceramics Museum, Paris), Asia (Museum of Modern Ceramic Art, Gifu, Japan; Icheon World Ceramic Center, Gwang-dong, South Korea; Museum of Contemporary Ceramics, Shanghai, China) şi SUA (New Orleans Museum of Art;. Museum of Arts and Design, New York). Lucrările ei pot fi descrise ca forme elegante, topologice care amintesc de minimalism, cu suprafeţe care au o geometrie hiperbolică. Este interesant de notat faptul că formulele estetice nu au la bază formule matematice, ci sunt inspirate din experienţele ei de viaţă. „Inspiraţia mea este peisajul în continuă schimbare, propria mea viaţă şi mediu. Încerc prin munca mea să transpun momente din viaţa mea. Ce se întâmplă şi cum te simţi. Presiune. Debit. Străin. Ramificaţii. Totul se transformă în interiorul şi în afara mea. Ca punct de plecare am sentimentele mele şi folosesc pereţii ceramici ai lucrării pentru a traduce acest lucru în trei dimensiuni. Dimensiunea piesei se referă la corpul meu. Apoi pereţii subţiri sunt traşi şi îndoiţi în direcţii diferite”, completează Eva Hild.

Volumele lucrărilor ei sunt frumoase, cu forme graţioase, evocând structuri arhitecturale care mă uimesc prin forma ce pare laborios studiată. Răspunsul vine, însă, chiar de la artistă. Lucrările ei nu ascund nici un calcul matematic în spatele lor, aşa cum am mai spus. „Păsările zboară, dar ele nu înţeleg aerodinamica”, afirmă Eva Hild. Ea simte forma fără a o calcula. Lucrările ei trebuie percepute ca entităţi, piese a căror „existenţă” este concepută ca atare. Acţiunea creativă este o expresie a tensiunii interioare care vine din gust şi intuiţie, cu scopul de a transpune sentimente şi trăiri personale. Munca Evei Hild este o luptă cu ea însăşi, între natura şi formarea ei continuă. (Grigore Roibu)


[1] New York Times, 2007, articol de Roberta Smith.
[2]
Articol din revista Arta şi percepţia 55/2004, text Kerstin Wickman.
[3]
În cartea „Eva Hild”, text Love Jönsson, Carlsson Bokförlag, 2009.

Libertatea obiectului utilitar

Contribuţia picturii la
emanciparea stilistică a ceramicii

În Universul în care trăim, fiinţa umană constituie o valoare existenţială. Nimic nu poate începe sau nimic nu se poate face, fără o orientare prealabilă.

Orice orientare presupune dobândirea unui punct fix. Iată, de ce omul s-a străduit să se aşeze în „Centrul Lumii”. Aflat într-o veşnică mişcare de căutare şi dezvoltatre a unor modele de reflectare a realităţii exterioare şi interioare, omul are ca finalitate a scopului său existenţial descoperirea, traducerea şi reinventarea lumii prin arta.

Arheologia, prin descoperirile ei ne demonstrează că omul, încă de la origini, nu s-a mulţumit cu o realitate dată de funcţional, căutând tot timpul să exprime prin diverse forme trăirile lui interioare. Cele două forme de exprimare, cea utilă şi cea estetică şi-au făcut apariţia, probabil, cam în acelaşi timp. Ambele serveau în egală măsură nevoilor de zi cu zi, cât şi necesităţii de a se înconjura de lucruri care plăceau ochiului. Încă de la început acesta s-a manifestat prin toate mijloacele ce i-au stat la îndemană pentru a se exprima.
Apariţiei ceramicii, datorată în primul rând unei necesităţi de factură utilitară, i s-a alăturat în scurt timp pictura – ca modalitate estetică de a decora, de a da un sens obiectului, de a-l aduce mai aproape de fiinţa umană şi de interioritatea acesteia. Încă din peroada neolitică, pe obiectul ceramic, îşi face apariţia culoarea, la început sub forma unui decor liniar ce înconjura vasul ca o braţară, iar apoi, asemeni unei haine, decorul acaparează întregul suport, invadând suprafaţa vasului cu o infinitate de ritmuri şi motive ce au stat la baza structurilor geometrice. Culoarea îşi face apariţia timid, subordonată liniei, ajungând treptat să relaţioneze cu fondulcum ar fi de exemplu decorul de pe vasele antice greceşti,unde imaginile conturate în negru se desfaşoara pe fondul roşu. Se poate spune că acestea sunt primele încercări cromatice, în care volumul şi forma este pusă în relaţie cu decorul şi culoarea.

Odată ce drumul a fost deschis, ceramica va continua să-şi pună la dispoziţie, în permanenţă, suportul noilor materiale şi tehnici de decoraţie. Astfel, datorita descoperirii cobaltului şi lusterului, de către persani şi a seladonului de către chinezi, ceramica este înnobilată, culoarea fiind cea care dă preţiozitate şi o valoare în plus formelor volumetrice. Din acest moment, în care volumul şi forma sunt suport ce susţineau compoziţa, până la desfăşurări cromatice din ce în ce mai complexe, motive care apar odată cu Bauhaus-ul,volumul se eliberează treptat, comunicând mesaje cu ajutorul culorii.
Pe tot acest parcurs istoric culoarea, respectiv pictura, a însoţit ceramica, colaborând uneori timid, alteori punându-se reciproc în valoare şi evoluândca un tot unitar al mesajului plastic. Scopul uneia cât şi a celeilalte este comunicarea artistică ca proces de transpunere a realitaţii exterioare prin intermediul motivaţiilor interioare. Există inevitabil în ce priveşte comunicarea artistică diferite tipuri de procedee artistice care se întrepătrund şi se manifestă prin condiţionare sau acţiune cauzală reciprocă.

Dacă privim spre multitudinea curentelor ce se manifestă pe plaja artei contemporane, se poate observa o tendinţă spre sinteza a „familiilor,” de arte, fapt care reiese atât din domeniul vizual- plastic cît şi din diversitatea tendinţelor ce au urmat anilor ’70. În prezent sculptorul modelează cu ajutorul culorii şi, în acelaşi timp, pictura capată volum, desfăşurându-se spaţial pe mai multe planuri care ignoră bidimensionalitatea formală a acesteia. Astfel, influenţa curentelor din pictura secolului al XX-lea asupra decorului şi formelor de expresie sculpturale este o certitudine, care se manifestă şi are consecinţe directe în emanciparea ceramicii contemporane. (Ana Maria Iancu)