Imaginea personalităţii umane

În documentarele lui Godfrey Reggio

Sunt un mare amator de filme şi, cu toate acestea, am constatat că majoritatea filmelor pe care le-am văzut în ultimul timp nu mi-au stârnit interesul. Fac eforturi să pun cap la cap secvenţele unui film, să-mi aduc aminte câteva secvenţe şi replici sau să emit o concluzie la doar câteva săptămâni după ce l-am văzut şi nu reuşesc. Aproape toate datele mi s-au şters din memorie. Unele filme urmărite acum câţiva ani, însă, mi-au rămas vii în amintire, de parcă le-aş fi văzut chiar ieri. În aceste condiţii, pe cele realizate recent sau mai bine zis difuzate recent le-am catalogat drept filme de duzină, dând vina pe posturile TV care au difuzat în ultima vreme doar filme comerciale. Cele prezentate mai sus m-au determinat să apelez la mica mea arhivă de filme. În acest week-end am ales să revăd trilogia „Qatsi”, compusă din documentarele „Koyaanisqatsi”, „Powaqqatsi” şi „Naqoyqatsi”, aparţinând lui Godfrey Reggio.

Filmul documentar de acest gen are la bază trei idei. Una este dorinţa lui Raggio de a practica un tip de cinema atrăgător şi senzual în care toţi realizatorii principali – directorul de imagine, compozitorul şi regizorul – să contribuie în mod egal la produsul final. O a doua este convingerea că publicul va accepta fimele non-narative dacă acestea prezintă idei importante într-un mod accesibil şi atrăgător. În al treilea rând, este vorba de mesajul trilogiei: vechiul echilibru dintre natură şi cultură a dispărut în epoca modernă şi situaţia poate scăpa de sub control dacă dezvoltăm haotic diferite tehnologii.

Cel mai cunoscut film documentar ce prezintă omul în relaţie cu societatea şi habitatul este „Baraka” (1992), în regia lui Ron Fricke, un lung-metraj american realizat, mai degrabă, ca o colecţie de scene „fotografiate” cu profesionalism, un film fãră cuvinte, despre oameni, natură, viaţă şi distrugere. „Un film ca Baraka redă speranţa”, spunea Roger Ebert, jurnalist la Chicago Sun Times. „Oameni care se roagă dimineaţa, vulcani, călugări rostind o incantaţie, cascade, păduri, indigeni care îşi pictează tot corpul. Imagini ale sărăciei. Oraşe, fabrici, natură distrusă de explozii şi mine de teren. Un râu sacru în care se scaldã pelerinii şi unde ard ruguri funerare. Rugăciune. Natură. În această lume plină de minuni mai sunt încă locuri care nu au fost alterate de suprafeţele superficiale ale mercantilismului occidental”, adaugă jurnalistul american.

„Koyaanisqatsi” este un documentar-eseu al lui Godfrey Reggio, făcând parte din trilogia „Qatsi”, la care doresc să mă refer, iar imaginea îi aparţine lui Ron Fricke. Este, de asemenea, un concert vizual setat pe muzica obsedantă a lui Phillip Glass. Filmul se deschide pe vechi desene rupestre native americane (tribul Hopi, nordul Arizonei), în timp ce coloana sonoră este dată de „Koyaanisqatsi” (termen indian Hopi pentru „viaţa în echilibru”). Filmul foloseşte contrapunctul cinematografic oferit de filmarea cu „interval de timp variabil” (câte 2 fotograme la un interval de timp controlat) şi filmarea slow-motion pentru a face comparaţii între diferite tipuri de mişcare fizică. Vom vedea în scenele filmate formaţiuni de nori în mişcare acelerată sau valurile oceanului încetinite intenţionat. Tot filmul se compune din imagini cu „interval de timp variabil” și întoarceri în timp ale unor orașe și imagini ale naturii din SUA. Pelicula este un poem simfonic vizual care nu are nici dialog, nici narațiune. Filmul avansează de la mediile pur naturale la natura afectată de intervenţia omului, fiind realizat între anii 1975-1982, în aproximativ 600 de locuri diferite.

„Powaqqatsi” (1988), este un al doilea film din trilogia „Qatsi” al lui Godfrey Reggio ce prezintă diverse metode de explorare a naţiunilor în curs de dezvoltare care trec la modernizarea de tip occidental. Accentul este pus pe nativii din lumea a treia, culturi din Asia, India, Africa, Orientul Mijlociu şi America de Sud şi modul în care acestea se exprimă prin muncă şi tradiţii.


Dacă în filmul „Koyaanisqatsi” este urmărit dezechilibrul dintre natură şi societatea modernă, în „Powaqqatsi” este celebrat efortul uman la scară planetară prin intermediul muncii de zi cu zi, activitate specifică omului ce defineşte o anumită cultură. Este „modul de a trăi al vrăjitorului”, un vrăjitor care trăieşte pe seama muncii altora, un sistem care foloseşte energia şi munca altor fiinţe pentru a-şi asigura propria viaţă.

Cu toate acestea „Powaqqatsi”, spune Reggio, „nu este un film despre ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să fie. Este o impresie, o examinare a modului în care viaţa se schimbă”, explică regizorul. „Ceea ce am căutat să filmăm este personalitatea umană ca o cultură globală. Cei mai mulţi dintre noi au tendinţa de a uita acest lucru fiind prinşi în traiectoriile lor separate. A fost fascinant să amestec aceste existenţe diferite într-un singur film”, conchide Godfrey Reggio.

Filmul „Naqoyqatsi” (2002) schimbă, într-un fel, tematica trilogiei plimbându-ne într-o călătorie epică într-un tărâm care nu există nicăieri, dar este peste tot, ţara în care imaginea în sine este locaţia noastră. Precum zeii din vechime, un panteon nou de lumină apare în circuitul integrat al computerului. Adevărul său, devine adevăr în sine… Turnul Babel. Piramida cu ochiul lipsă. La fiecare etaj se joacă un act. La fiecare nivel se produce o iluminare. Se poate observa însă urâţenia sistemului, specifică multor sisteme de organizare moderne şi, nu numai…


Eram ţesuţi din supa primordială”, cum ar zice unii, „acum suntem ţesuţi din şirul binar…”, spune regizorul filmului. „Zero” cuprinde punctul de început, întregul regăsindu-se în tot, deci în nul, ceva ce nu există şi este fals, iar „Unu”, cel adevărat, permite sistemului să funcţinoneze.
na.qoy,qatsi (din limbajul indienilor hopi) înseamnă războiul (exterior şi interior) îndreptat împotriva celorlalte fiinţe şi impotriva sinelui, ca un mod de viaţă. Un război exterior care este hrănit întotdeauna de un război interior.

Mai important decât imperii, mai puternic decât religiile lumii, mai mult decât marile bătălii decisive şi schimbările cataclismice de pe pământ, „Naqoyqatsi”, într-o nanosecundă poetică este cronica în imagine şi sunet a celor mai semnificative evenimente din ultimii cinci mii de ani: trecerea de la mediul natural, la mediul tehnologic. O trilogie de care nu trebuie să uitaţi, trei documentare care vă vor sensibiliza punându-vă faţă în faţă cu problemele lumii în care trăim şi în care civilizaţia este aşezată în antiteză cu omul. Mai multe cuvinte nu-şi au rostul, documentarele prezentate în aceste câteva rânduri neavând dialog şi nici narator. Ele vorbesc prin sunet şi imagine, punând întrebări la care merită să răspundeţi după ce le vedeţi şi, probabil, măcar ceva din toată această călătorie printre oameni, locuri şi tradiţii vă va marca astfel încât să vă aduceţi aminte. Măcar fie şi-o secvenţă… ca o proprie concluzie. (Grigore Roibu)

Valea Zălanului

Un exemplu de recuperare a patrimoniului

Cum în ultima perioadă s-a tot vorbit despre lansarea filmului „Wild Carpathia”, în care Prinţul Charles al Marii Britanii promovează locurile uitate ale României, ne-am gândit să vă prezentăm pe blog un alt proiect al Alteţei Sale, prin care acesta contribuie la recuperarea vastului patrimoniu al ţării noastre.

Reşedinţă Regală în Valea Zălanului

Fascinaţia prinţului Charles pentru Transilvania s-a născut cu ocazia primei sale vizite pe aceste meleaguri, în anul 1998. Începând cu acel moment, s-a implicat într-un proiect menit să protejeze un mod de viaţă care a supravieţuit trecerii timpului, un peisaj cultural care încă mai poate fi salvat. Soluţia sa a fost promovarea turismului sustenabil şi recuperarea arhitecturii tradiţionale. De-a lungul anilor, a cumpărat mai multe gospodării tradiţionale, pe care le-a restaurat cu mare grijă şi le-a transformat în case de vacanţă care în lipsa lui adăpostesc turişti, de cele mai multe ori veniţi de peste hotare. În 2008, a achiziţionat un vast domeniu în Valea Zălanului, o mică aşezare izolată în pădurile Covasnei, cu un peisaj de poveste şi o istorie fascinantă. În 1694, familia Kalnoky din Valea Crişului construia aici prima fabrică de sticlă din Transilvania, în care a fost confecţionată ulterior sticla colorată pentru ferestrele bisericii Sf. Mihail din Cluj şi Bisericii Negre din Braşov. În 1860 fabrica a fost distrusă de un incendiu şi nu s-a mai reconstruit, iar azi doar câteva obiecte se mai păstrează în Muzeul Naţional Secuiesc şi în colecţia personală a localnicului Karácsony Zoltán.

Ansamblul construit în urmă cu două veacuri de judele satului se compune din două gospodării: „casa de sus” şi „casa de jos”, aflate la capătul estic al aşezării, pe un deal, la marginea pădurii Zălanului. Gospodăria de sus, ce cuprinde casa, şura, grajdul şi un şopron de lemne formează o incintă cu rol de protecţie împotriva animalelor sălbatice, mai ales a urşilor care din când în când vin să se hrănească cu fructele din livada ce înconjoară casa.
Deşi ultimul proprietar al ansamblului s-a îngrijit de „ogradă” atât cât îi permitea vârstă înaintată, clădirile aveau nevoie de urgente lucrări de consolidare şi reparaţii. Cu o experienţă de 10 ani în domeniul conservării arhitecturale în Marea Britanie şi cu referinţe din partea unor prestigioase organizaţii, s-a considerat că arhitectul cel mai potrivit pentru acest proiect era Silvia Demeter-Lowe, iar pentru coordonarea lucrărilor a fost ales contele Tibor Kalnoky, despre ale cărui proiecte de restaurare în Micloşoara s-a vorbit pe larg într-un număr trecut al revistei.

Casa din Valea Zălanului era construită din bile de fag, cu o tencuială mixtă, cu mortar de var şi de pământ, pe un suport de laţi de brad sau ramuri de alun. Lipsa unui sistem de drenaj corespunzător împreună cu degradările de la nivelul şarpantei şi învelitorii au dus în cele din urmă la probleme structurale: bilele de la nivelul soclului şi cele de la nivelul streşinii, precum şi capetele câtorva dintre căpriori putreziseră complet. Şura avea probleme similare şi din pricina poziţiei sale, întregul volum începuse să se încline periculos de mult către vale. Grajdul avea probleme cu învelitoarea şi cu infiltraţii de umezeală provenite din apa pluvială ce stagna la baza clădirii. Deoarece în ultimii ani acest spaţiu nu a mai fost curăţat corespunzător, existau şi mari probleme cu eflorescenţe şi formări de salnitrat, care au deteriorat zidăria de cărămidă.
Tema de proiectare prevedea reabilitarea gospodăriei şi conversia acesteia într-o casă de oaspeţi cu un nivel ridicat de confort, satisfacător pentru pretenţiile regale. Cu toate acestea, s-a urmărit ca noile intervenţii să fie minime, pentru a nu altera specificul ansamblului şi al clădirilor. De asemenea, reabilitarea a implicat mai multă „conservare” şi mai puţină „restaurare”. Singurul obiect asupra căruia s-a intervenit în mod considerabil a fost grajdul care, prin noua funcţiune (zonă de living, dining şi bucătărie), a cerut modificări ale planimetriei şi crearea de noi goluri. Cu toate acestea, impactul asupra aspectului exterior a fost minim, deoarece păstrarea aspectului original a fost esenţială pentru acest proiect.

Sustenabilitatea a fost un alt principiu care a ghidat lucrările din Valea Zălanului. Majoritatea materialelor sunt de provenienţă locală: ţigla şi cărămida făcute manual provin din Băţani, plăcile ceramice din Sighişoara (Siceram), varul bulgări din Vârghis (produs de către localnici în mod tradiţional în „cămeniţe” boltite), lutul, nisipul, bălegarul, paiele şi pleava au fost achiziţionate din sat sau din cele vecine, iar o parte din lemnul necesar reparaţiilor precum şi unele elemente arhitecturale (uşi, ferestre, trepte, podele) au fost „reciclate” din construcţii aflate într-o stare avansată de degradare, care nu mai puteau fi salvate. Singurul material străin a fost izolaţia ecologică din fibră lemnoasă adusă din Germania, folosită la conversia grajdului. Aceste plăci izolante (Gutex de la NaturalPaint) au o serie de avantaje: fiind permeabile la vapori, permit clădirii să respire; pentru că au un strat de cauciuc natural la faţa exterioară, nu necesită utilizarea de membrane; au o greutate redusă; montajul se face cu uşurinţă; lemnul este de provenienţă certificată; utilizează adezivi care nu conţin substanţe nocive etc.

Deşi clădirile au fost atent restaurate, acest lucru nu s-a făcut în defavoarea confortului. Toate facilităţile lumii moderne sunt prezente pentru a asigura confortul necesar vieţii regale. Întreaga amenajare se datorează familiei Kalnoky, cunoscută deja pentru atmosfera minunată creată în ansamblul de la Micloşoara. Interioarele combină o colecţie remarcabilă de obiecte tradiţionale cu piese de mobilier restaurate şi tablouri aduse de însăşi Alteţa Sa, toate reunite într-un spaţiu caracterizat de armonie, farmec rural şi confort.

Prin proiectele de restaurare pe care le-a iniţiat în Transilvania, Prinţul Charles nu şi-a creat doar oaze de relaxare personale. El speră să poată astfel asigura locuitorilor zonei posibilitatea de a-şi păstra valorile autentice. Făcând referire la arhitectura tradiţională, Alteţa Sa afirma că aceasta „e profund legată de loc şi nu ţine de timp”.
(Text: Reka Ţugui, Foto: Şerban Bonciocat)
Proiect: Context Architecture
Autor: arh. Silvia Demeter-Lowe
Coordonator: Count Kalnoky Estate
Articol publicat în numărul 117 al revistei igloo.

www.transylvaniancastle.com

Filmul „Wild Carpathia” va fi difuzat începând cu 30 octombrie, pe postul de televiziune Travel Channel. Prezentatorul filmului, Charlie Ottley se aventurează în inima Carpaţilor şi ne oferă o perspectivă unică asupra bogăţiei şi diversităţii regiunii, plimbându-se pe crestele înalte ale munţilor, explorând ruinele mistice ale vechilor civilizaţii dacice şi descoperind comunităţile izolate din zonă, ale căror tradiţii şi mod de viaţă parcă s-au oprit în timp.
SURSA: iglooblog
Vedeţi trailerul filmului aici.
Urmăriţi filmul (cu subtitrare în limba română) aici.

Detroit în ruină

Clădiri de birouri ruinate, fabrici de maşini dezafectate, cartiere părăsite, violenţă şi vandalism. Astăzi, Detroit este însăşi întruchiparea apocalipsei erei post-industriale. Printre ruinele oraşului ce a fost cândva steaua producţiei de maşini americane, locuitorii se hrănesc dintr-un fel de agricultură primitivă, fostele străzi devenind grădini de legume.

Acesta să fie oare viitorul oraşelor post-industriale?

Yves Marchand şi Romain Meffre au realizat o serie de fotografii extraordinare despre declinul dramatic al acestui oraş american important.

Această prezentare necesită JavaScript.

Fotografii: Yves Marchand şi Romain Meffre
SURSA: The Guardian UK

Începând din 10 octombrie 2011, British Council vă invită să vizionaţi la Muzeul Ţăranului Român filmul documentar „Requiem for Detroit”.
Proiecţia are loc în cadrul proiectului „British Documentary”, iniţiat de British Council România, care urmăreşte familiarizarea publicului român cu cele mai bune documentare britanice contemporane, premiate sau nominalizate la Festivalul Grierson din Marea Britanie.
Proiecţiile „British Documentary” se desfaşoară în fiecare luni, la ora 19.00, până pe 19 decembrie 2011, la Studioul Horia Bernea (Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Str. Monetăriei, nr.3.)