Istoria ceramicii de Rouen

Artă, ştiinţă, lux

Articol preluat de pe Cotidianul.ro

Istoria faianţei de Rouen se întinde pe aproape 300 de ani, din secolul al XVI-lea până în anii 1850.

De-a lungul timpului, tipurile de decor s-au schimbat în funcţie de descoperirile tehnice, dar şi de mode, de evoluţia gustului. La Rouen s-a produs mai ales cermamică decoraă la temperaturi înalte. Decorul pictat pe biscuit era acoperit cu un email pe bază de staniu, care îi dădea culoarea albă. Arderea se făcea la aproape 1.000 de grade, temperatură la care rezistă numai cinci culori: albastrul, roşul, galbenul, verdele şi violetul spre brun. Centrul de la Rouen îşi datorează dezvoltarea şi faima nu numai pictorilor şi faianţarilor talentaţi, dar şi faptului că pământul argilos din zonă era de foarte bună calitate. În plus, oraşul era situat pe Sena, ceea ce facilita schimburile comerciale şi transportul, şi exista o clientelă formată din nobili bogaţi.

Ceramică s-a produs la Rouen încă din perioada galo-romană, dar importanţa localităţii a crescut în jurul anului 1526, când s-a instalat aici atelierul lui Masseot Abaquesne, considerat mult timp primul creator francez de faianţă care a produs plăci cu email stanifer, ce permiteau o cromatică variată. În 1542, Abaquesne a creat primul paviment pentru Galeria Psyche a Castelului din Ecouen, proprietate a conetabilului Anne de Montmorency. Compus din plăci pătrate, decorate cu arme, blazoanele conetabilului şi cu devizele lui şi ale soţiei sale, Madeleine de Savoie, el poate fi văzut astăzi în două fresce istoriate păstrate la Castelul Chantily.

Un al doilea paviment, decorat cu groteşti, a fost destinat apartamentului de la primul etaj al aceluiaşi castel şi a fost realizat între 1549 şi 1551.

Şase ani mai târziu, Abaquesne primea o comandă pentru capela castelului lui Claude d’Urfé, de lângă Saint-Etienne, ambasador al Franţei la Roma şi preceptorul copiilor regelui.
Atelierul producea şi o mare cantitate de vase de farmacie, cu decor inspirat din modelele ceramicii de Anvers. Piesele din această serie sunt decorate cu figuri caracteristice, cu nuze cărnoase şi pomeţi înalţi.
După moartea lui Abaquesne, activitatea manufacturii a continuat câţiva ani sub conducerea văduvei sale şi apoi a fiului lor, Laurent Abaquesne.

Monopolul manufacturii din Rouen

După o perioadă despre care nu se ştie mai nimic, manufactura a reînviat graţie lui Edmé Poterat.

În 1644, Anna de Austria, regenta Franţei, i-a acordat lui Nicolas Poirel privilegiul exclusiv de a face, în „provincia Normandia, tot felul de vase de faianţă albă şi acoperită cu emailuri de toate culorile”. Manufactura a fost instalată la Elbeuf, în cartierul Saint-Sever, pe râul stâng al Senei, pentru a evita riscurile de incendiu în oraş. Poirel i-a încredinţat conducerea lui Edmé Poterat, care a şi devenit proprietarul ei în 1656. S-a format o adevărată dinastie, activitatea prosperă a manufacturii fiind continuată de cei doi fii ai lui Poterat, Michel şi Louis.
Poterat a adus muncitori din Nevers, la acea vreme cel mai important centru de ceramică franţuzească, dar şi din Olanda. Primele produse adoptă decorul şi formele italiene, mai ales piesele albe de Faienza, foarte la modă în anii 1580-1620. Decorul se limitează la un motiv în două culori, albastru şi galben, pe una sau pe două părţi ale piesei albe.

În 1673, Louis Poterat obţine privilegiul de a fabrica porţelan. Rouen realizează astfel primele porţelanuri franţuzeşti în pastă moale, cu 20 de ani înaintea manufacturii de la Saint-Cloud. În ultimul sfert al secolului al XVII-lea, producţia lui Poterat se diversifică şi se adaptează modei decorurilor chinezeşti, în camaieu albastru. Reinterpretând motivele porţelanului albastru şi alb din China, s-au creat imagini convenţionale reluate iar şi iar, cu siluete longiline, cu femei la plimbare, demnitari la paradă sau mici peisaje ceţoase cu pagodă. Fraţii Poterat au creat şi decoruri marmorate, cu alb, violet, albastru şi galben, care imitau pietrele dure.

De la farfurii la piese de lux

Privilegiul Poterat se termină în 1698, făcând astfel loc concurenţei. Au apărut pe malul stâng al Senei 18 manufacturi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Încă de la sfârşitul veacului al XVII-lea, la Rouen începuse să se formeze un repertoriu decorativ original, pornind de la lambrechin, un element de formă triunghiulară, moştenit desigur tot din decorurile chinezeşti, cele ale stilului Wanli (1573-1620). Originea cuvântului urcă în Evul Mediu, derivând din cuvântul flamand „lamperkijn” (văl mic), ce desemna vălul căştilor cruciaţilor menit să-i apere de soare şi apoi pe acela purtat de nobili în turniruri şi la curtea ducilor de Bourgogne. Mai întâi în formă primitivă, riguroasă, în primii ani ai veacului al XVIII-lea, faianţarii transformă motivul în broderii strălucitoare, împodobindu-l cu ghirlande, flori, coşuri cu flori, frunze de acant, pandantive…

Pictat cu albastru pe fondul alb şi repetat simetric pe toată piesa, decorul este orientat către centru, unde se află un motiv pe care îl pune în valoare, fie că este vorba despre un blazon, despre o scenă chinezească sau despre un coş cu flori. Lambrechinul are multe asemănări cu ornamentele marchetăriei Boulle. Simbol al prestigiului manufacturilor de la Rouen, el va fi imitat şi la Lille, Saint-Cloud, Paris, Nevers, Strasbourg şi Delft.

Încurajaţi de progresele tehnice şi de construcţiile somptuoase ale lui Ludovic al XIV-lea, faianţarii din Rouen se specializează în producerea unor piese de forme şi cu destinaţii diverse, inspirate de multe ori din orfevrerie, încercând să acopere toate domeniile, de la piesele pentru masă – farfurii, platouri, solniţe, cutii pentru condimente etc. – la cele pentru toaletă, cum ar fi suporturi pentru peruci, savoniere, borcane pentru farduri, perii, sau pentru birou – călimări, ştergătoare pentru peniţe…
Sunt preferate unele forme, cum ar fi cutia pentru condimente cu trei braţe, ulciorul pântecos, ibricul cu toartă încovoiată, numit în secolul al XIX-lea şi ibric-cască.

Fragilitatea, fineţea decorului şi preţurile ridicate făceau din faianţele de Rouen piese de lux, la fel de preţioase ca acelea de orfevrerie. Cei mai bogaţi comandau piese pur decorative, cu blazoanele lor, pe care le expuneau în vitrine ale căror uşi se deschideau numai în zilele de primire.

Până în secolul al XVIII-lea, fabricarea culorii roşii reprezenta o dificultate pentru faianţarii francezi. În 1708, Denis Doriot, din Rouen, începe să folosească aşa-numitul „bol de Armenia”, o argilă foarte fină folosită în Orient, un nisip feruginos uşor de folosit, care în funcţie de temperatura de ardere dă tonalităţi de la ocru la vemillon. Din 1710, procedeul este folosit pe scară largă, roşul alăturându-se albastrului în motivele decorative, mai ales la flori. Ocrul nielat, constând în volute negre desenate pe un fond ocru şi aplicate pe email alb, este una dintre inovaţiile faianţarilor de la Rouen. Asociat adesea decorului în albastru şi roşu, era folosit numai pentru piesele foarte preţioase, care au devenit astăzi cele mai scumpe, dar şi cele mai căutate de colecţionari. Această producţie a durat numai 10 ani, între 1720 şi 1730. Decorul se desfăşoară pe suprafeţe plane, platouri, farfurii, dar şi pe alte forme. Amoraşi, pictaţi în degradeuri de albastru, bachanale, jocurile copiilor sunt motive folosite pentru această categorie de piese.

Decorurile policrome aparţin mai ales secolului al XVIII-lea. Prima piesă în care apare şi verdele este datată 1702, iar a doua 1708. Aceasta din urmă era decorată cu o scenă prezentând-o pe „Venus veghind somnul lui Amor”. Tehnica celor cinci culori este stăpânită la Rouen abia din 1720, când apar decoruri elaborate, cu ghirlande, mascaroni, arabescuri…

Între 1720 şi 1750, stăpânirea policromiei, a tehnicii mulajului şi a coacerii pieselor de mari dimensiuni a permis producerea la Rouen a unei ceramici de artă. Pictorii au realizat adevărate tablouri pe suprafaţa unor piese excepţionale, destinate locuinţelor elegante.
Este epoca de aur a faianţei de Rouen, marcată de tururi de forţă tehnice, ca în „Sferele celeste şi terestre”, pictate de Pierre II Chapelle în 1725 şi aflate astăzi la Muzeul Ceramicii din oraş. Pictorii în faianţă se inspiră din gravuri după pânzele marilor maeştri. Numai trei artişti îşi semnează operele: Pierre Chapelle, tatăl şi fiul, Pierre Leleu şi Claude Borne. Se remarcă şi un „Maestru al muzelor”, cum a fost numit, autorul unei coloane monumentale rocaille, pictată cu scene reprezentându-i pe Apolo şi Muzele.

Decoruri fanteziste, împrumutate din artele chineză, japoneză sau indiană, duc la apariţia unor scene cu personaje vesele, cu fructe tentante şi flori gigantice, cu păsări şi animale fantastice. La mijlocul secolului al XVIII-lea, liniile contorsionate ale cochiilor au ora lor de glorie, putând fi găsite fie singure, fie în asociere cu scene galante. Ultimul succes al faianţei de Rouen, cornul, derivat din cornul abundenţei, revarsă flori, amintind şi de motivele japoneze. Din el ies buchete de margarete, care se înlănţuie în jurul piesei, pe care sunt pictaţi papagali sau păsări stilizate cu cozi lungi. Între 1740 şi 1770 este epoca de maximă înflorire a manufacturilor din Rouen.

Pe piaţa de artă, faianţa de Rouen este foarte căutată, mai ales că numărul pieselor de primă mână este destul de mic, multe aflându-se deja în muzee specializate. Preţurile variază, de obicei, între 1.000 şi 13.000 de euro, uneori mai mult, în funcţie de raritatea şi calitatea piesei.
(Magdalena Popa Buluc)
SURSA: Cotidianul.ro

Ceramica – materie şi imagine

De la obiectul utilitar la cel conceptual

Mijloacele de exprimare în ceramică nu şi-au pierdut niciodată puterea de atracţie asupra omului. Pasiunea mea pentru evoluţia obiectelor utilitare şi artistice, ca reper istoric al unei civilizaţii, a tehnicilor şi tehnologiilor legate de folosirea focului, ce au transformat în prezent ceramica în ştiinţă, este un argument în analiza ceramicii ca domeniu artistic, teoretic şi educativ.

Prin natura complexă a experienţei practice şi a diversităţii materialelor utilizate, ceramica reprezintă în prezent o activitate cu mare potenţial expresiv în rândul elevilor şi studenţilor care se afirmă ca viitori artişti. Practicând ceramica sculpturală, decorativă, instalaţia, designul de obiect pentru industria ceramică şi conservarea patrimoniului existent, ceramica îşi poate asuma rolul de protagonist al discursului artistic contemporan. Ceramica reprezintă, aşa cum s-a afirmat: „elementul definitoriu al unei cronici în lut a omenirii”, devenind un reper al unui parcurs pe care omul l-a urmat din Paleoliticul superior şi până astăzi, un parcurs în primul rând cultural şi artistic.

Nu întâmplător, ceramica este desemnată, uneori, prin sintagma de „verigă directoare” a preistoriei, adică a acelei perioade de timp pe care o definim tocmai prin lipsa oricărei urme de scriere, dar pentru care vasele, fragmentele lor şi alte obiecte din lut ars suplinesc instanţa documentului scris, invitându-ne pe noi înşine să redobândim „limbajul” decodificării lor.
Considerată mult timp corolar al aşa-numitei „revoluţii neolitice”, originea ceramicii a început să fie privită, relativ recent, dintr-o nouă perspectivă.

Epoca modernă a făcut ca materialele ceramice să aibă o importanţă atât de mare, încât viaţa noastră de zi cu zi ar fi de neimaginat în lipsa acestora. În a doua parte a secolului al XX-lea, cercetătorii s-au concentrat pe dezvoltarea materialelor ceramice, îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice, a calităţilor estetice şi mai ales pe diversificarea domeniilor de utilizare. Avem astăzi rezultatul absolut spectaculos al acestor studii şi putem constata impactul lor asupra dezvoltării generale a societăţii umane.

Numai prin materia componentă, ceramica nu face pe nimeni să se emoţioneze. Succesul ei se datorează, în primul rând, durabilităţii şi costului redus de producere.
Vechii greci spuneau „keramos”, pentru a defini cu acest cuvânt materialele anorganice şi nemetalice obţinute prin acţiunea la temperaturi ridicate.

Totul începe, însă, cu mult înainte, atunci când cu o bucată de argilă, în mâinile cuiva aflat pe malul unei ape, în vremuri străvechi, prin mileniile al IV-lea – al V-lea î.Hr., jucându-se cu boţul argilos, şi-a pus amprenta degetelor dându-i forma de căuc care, uscat la soare, a putut ţine la un loc boabe de grâne sau fructe. A doua întâmplare s-a petrecut în momentul în care obiectul nou creat a căzut mai mult sau mai puţin întâmplător în foc, devenind astfel rezistent şi capabil de a putea păstra apa de băut.
De la această izbândă a creatorului străvechi, inovaţie considerată epocală, începe aventura unei arte – ceramica. Cu timpul vasele au fost înfrumuseţate înainte de a le coace, zgâriind pe ele cu un beţişor linii, apoi au fost colorate folosind o zeamă de lut roşu, alb sau negru, decorul evoluând la forme tot mai complexe, iar materialul devenind tot mai fin. Peste tot, din China până în Mexic, fenomenul s-a petrecut la fel, de unde asemănările uimitoare între cele mai vechi piese de ceramică descoperite pe tot globul.
Al treilea pas important a fost glazurarea. Acest procedeu constă în acoperirea vaselor cu un strat sticlos obţinut prin topirea în foc a unor nisipuri şi silicaţi, proces care a condus prin diverse experimente la obţinerea unor glazuri din ce în ce mai elaborate ce au făcut vasele impermeabile.

La începutul civilizaţiei sale, în elaborarea imaginii, omul a preluat elemente din natură: reflectări perceptive, urme şi amprente. Aceste elemente au constituit primele forme de manifestare creativă prin intermediul reprezentărilor vizuale.
Istoria poteriei de la oala de lut, la ceaşca de cafea sau ceai, realizată din porţelan fin, ar putea fi scenariul unui serial palpitant, de care, însă, nu mă voi ocupa în articolul de faţă.
Porţelanul a fost descoperit şi folosit în China, unde primii călători europeni au admirat materialul alb şi transparent, aducând la întoarcere câteva lucrări. A luat naştere un comerţ tot mai dezvoltat, chinezii ajungând să fabrice special pentru europeni porţelanuri pe care Companiile Indiilor le importau în cantităţi tot mai mari, dar insuficiente pentru cererea în creştere.
Pentru a compensa această nevoie de importuri masive în Europa s-au făcut cercetări pentru producţia de porţelan, în dorinţa de a rivaliza cu piaţa orientală. La început s-a căutat materialul de bază al porţelanului, caolinul, din care meşterii europeni să poată realiza produse similare sau, – de ce nu, – mai bune. Există poveşti la fel de palpitante şi frumoase despre aventura europeană a căutării secretului ce stă la baza producerii porţelanului.
Dacă lutul este aşa zis–ul pământ ars, numit terra cota, găsit în stare naturală pe malul albiilor de râu, fiind primul material utilizat de către om în meşteşugul făuririi de vase şi recipiente, descoperirea proprietăţilor altor argile, cum ar fi, de exemplu, porţelanul, faianţa şi gresia a dus la apariţia ceramicii de lux; tehnologii care presupuneau însă un efort mare şi se dezvoltau lent.
Faianţa este produsă de câteva sute de ani de ceramiştii din oraşul italian Faenza. Tradiţia s–a născut dintr–o fericită convergenţă a unor condiţii favorabile: un teritoriu bogat în argilă, un vechi centru istoric şi politic care avea relaţii comerciale cu Florenţa şi o mare sensibilitate a populaţiei cu privire la această formă de artă. Producţia ceramicii de la Faenza datează din perioada Imperiului Roman însă, în veacul al XV–lea, la sfârşitul fazei arhaice, producţiile de aici au început a se diferenţia prin albul materialului, structura glazurii şi adăugarea unor pigmenţi noi (citiţi Muzeul din Faenza).
Alchimistul Johann Friedrich Bottger şi fizicinul Ehrenfried Walther Von Tschirnhaus au fost primii care, în anul 1709, au descoperit preţioasa argilă care stătea la baza producerii porţelanului. Descoperirea l-a convins pe August cel Puternic, elector de Saxa şi rege al Poloniei să înfiinţeze, în 1710, la Meissen, prima manufactură de porţelan veritabil, numit porţelan dur.
Pasta moale de modelaj a fabricii de porţelan înfiinţată la Vincennes, aproximativ în anul 1740, este cea care va domina industria franceză de ceramică, iar mai apoi pe cea din Europa. Fabrica a dezvoltat rapid un material superior şi moale, dintr–o pastă organică care avea o culoare alb–transparentă după ardere şi nu era pretenţioasă la modelaj, fiind astfel eliminate toate imperfecţiunile. Aici au fost angajaţi cei mai talentaţi designeri francezi care furnizau desene şi stampe pentru pictorii fabricii, tehnologia fabricării porţelanului fiind strict secretă. Manufactura Sévres s–a bucurat de la început de succes şi s–a extins în permanenţă, realizând mai multe serii a unor vase de lux, precum şi servicii sau piese de sculptură care reflectau evoluţia artistică a epocilor. Manufactura a apelat în repetate rânduri la artişti consacraţi pentru a realiza diverse forme şi decoraţii, stilul Rococo fiind treptat înlocuit de Neoclasicism. Sèvres a fost prima manufactură din Franţa care, în 1768, a descoperit caolin şi a elaborat procedeul de fabricare a porţelanului. A fost înverşunat concurată de un număr mare de întreprinderi construite în zona Limoges şi la Paris. În anul 1864, Auguste Rodin începe să lucreze în atelierul sculptorului Albert Carrier-Belleuse, reprezentant al stilului denumit seconde Empire, realizând decoraţii murale, modele de ornamente şi vase la manufacturile de porţelan din Sèvres.

Începând cu secolul al XX-lea o serie de mari artişti şi-au îndreptat atenţia asupra studierii creaţiei artistice utilizând materiale ceramice.
În atelierul lui Edgar Degas (1834-1917) s-au găsit, după moartea acestuia, peste 70 de lucrări nefinalizate, turnate în ceară, prototipuri pentru o serie de sculpturi mici, în special reprezentând balerine.
Una dintre laturile remarcabile ale lui Paul Gauguin (1848-1903) era aceea de a lucra cu diferite mijloace de exprimare artistică, abordând tehnici ale sculpturii şi ceramicii. A creat o serie de obiecte din ceramică care decorau casa, unele cu teme obscene.
O faţă mai puţin cunoscută a celebrului Pablo Picasso (1881-1973) este cea de ceramist şi sculptor. Artistul a reuşit să descifreze tainele acestei arte, ajungând să se exprime liber în diversele forme picturale transpuse pe sute şi sute de vase şi cupe graţie familiei Ramié din Valauris.

Joan Miró (1893-1983), pe la jumătatea anilor cincizeci, renunţă la pictură, pentru ceramică. Lucrează într-un atelier uriaş, special construit în acest scop, iar, împreună cu Llorens Artigas, realizează doi pereţi cu ceramică, Luna şi Soarele, pentru sediul UNESCO din Paris, lucrări care, în anul 1956, îi vor aduce premiul Fundaţiei Guggenheim.
Tot împreună cu Artigas, realizează un mare perete de ceramică pentru aeroportul din Barcelonna. A experimentat tehnica sculpturii turnând, în bronz (Personaj şi pasăre), lucrări care amintesc de opera lui Giacometti sau care par desprinse din propriile pânze suprarealiste (Oul). S-a ocupat de asamblaje construite din diverse obiecte (Domnul şi Doamna, Fata care fuge şi Maiestatea sa, Femeie şi pasăre), lucrări care reprezintă latura sa artistică apropiată de manifestările Pop-Art.

Ceramica, faţă de celelalte arte, este pictură prin cromatică, sculptură prin plasticitate şi arhitectură prin construcţie. În anii ’50 ai veacului trecut, mişcarea artistică „object makers and sculptures” duce la o schimbare decisivă a modului cum era privită ceramica: ceramica sculpturală ca obiect de artă autonom. Ceramica tratată conform acestor principii devine un mijloc de exprimare care acoperă o arie vastă ce merge de la experiment la forma abstractă, de la obiect la comentariu social. Această explozie formală şi conceptuală a survenit, paradoxal, din cauza minimalizării ceramicii ca artă. Împărţirea artelor în aşa zise majore, cum ar fi, de exemplu, pictura, sculptura sau grafica şi minore, precum artele textile, ceramica şi sticla a dus la apariţia unei mentalităţi noi în postmodernism, idei care s-au îndreptat spre teritorii ale artelor ce nu au fost până atunci explorate. Ceramica devine un mod de lucru prin care artistul angajează natura, istoria artelor şi tehnologia, îmnagazinând informaţii pentru a pune întrebări societăţii. Artistul zilelor noastre combină imaginile percutante cu artele vizuale pentru a da naştere, prin opera sa, comportamentului raţional ce apelează la capacitatea inconştientului de a furniza emoţii. Oricât de surprinzătoare ar fi receptarea artei contemporane ea este un îndemn la judecată, în afirmarea fără prejudecăţi a unei atitudini deschise în faţă fenomenelor care descriu lumea actuală. (Grigore Roibu)
Citiţi pe aceeaşi temă: Muzeul din Faenza; Victoria şi Albert – un muzeu al lumii ceramice; Hetjens – muzeul ceramicii din Dusseldorf; Ariana – un muzeu al istoriei ceramicii; Fundaţia Keramion.

O nouă identitate a Salonului ceramicii

Evenimente culturale

Între 29 aprilie şi 2 mai 2011, la Bruxelles se derulază „Salonul Internaţional al Ceramicii”. O întâlnire internaţională de neuitat cu pasionaţii faianţei, porţelanurilor şi altor arte ale lutului.

Anul acesta, Salonul îşi schimbă locul, mutându-se de Castelul Enghien la Sablone, cartierul istoric al anticarilor. El se va instala de asemenea în centrul oraşului, în presitigioasele saloane de la Merode, complex reamenajat. Acest „Salon Internaţional al Ceramicii Vechi” cuprinde şi numeroase piese de colecţie, atrăgând şi anticari renumiţi nu numai în domeniul colecţiilor, dar şi în arheologie, sculptură, arme orfevrerie, miniaturi, cărţi, pendule, artă asiatică şi curiozităţi. Sunt aşteptaţi peste 20 de expozanţi, mulţi dintre ei fideli acestui târg. „Casa Lemaire” din Bruxelles prezintă splendide faianţe şi porţelanuri, dar şi o minunată farfurie cu decor de păsări, realizată de Guillaume I, alături de porţelanuri de Tournai şi altele ce poartă amprenta secolelor VIII şi XIX, în Galeria „Lamy”, Bruxelles, şi la „Vincent l’Errou” din Paris, faianţele şi porţelanurile europene sunt armonizate cu ceramicile chinezeşti şi japoneze. Michel Bascourt din Anvers vine, ca de obicei, cu faianţele sale de Delft, dar şi cu splendide porţelanuri chinezeşti. Mai multe galerii sunt specializate în ceramici din Extremul Orient, precum „Kyoto Gallery” (Bruxelles), „Marc Neiens” şi „Woute and Allard Van Halm” din Londra, care este deosebit de atentă la minuantele porţelanuri chinezeşti în alb şi albastru.

Alte galerii propun un evantai mai larg de obiecte. Pot fi văzute faianţe rare de Delft la „Roger Maes”, dar şi plăci şi obiecte de artă din secolele XVI-XIX. La „Feuille d’Armoise” din Bruxelles, faianţele fine belgiene şi luxemburgheze stau alături de porţelanuri de China şi de obiecte de colecţie, de maestru sau curiozităţi, cum ar fi fildeşuri sau bronzuri de Viena.

„Bertrand de Lavergne” din Paris va dezvălui din arta vechiului Extrem Orient, în timp ce „Jean-Robert de Lavergne” va propune arme ale cavalerilor şi va încerca să armonizezez faianţele şi porţelanurile cu curiozităţile. Mai puţin ataşaţi ceramicii, „Dominique şi Eric de Lalande” din Paris vor permite vizitatorilor să-şi aleagă între obiectele marinăreşti şi cele de ştiinţă, între tabac şi opium, bastoane de colecţie, în timp ce „Benoit Tercellin” va alătura mobilelor din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea porţelanuri şi lustre, bibelouri de calitate, iar „Willy Verdonck”, obiecte de artă.

Toate piesele expuse sunt controlate de către comisii de experţi internaţionali care speră să atragă un numeros public. (Magdalena Popa Buluc)
SURSA: cotidianul.ro

Hetjens – muzeul ceramicii din Dusseldorf

Muzeul Hetjens a fost deschis în anul 1909 ca muzeu municipal, pe baza a moştenirii lăsate de Laurenz Heinrich Hetjens (1830-1906). Hetjens, industriaş şi un colecţionar de artă, a donat oraşului Dusseldorf, printre altele, o colecţie considerabilă de ceramică, care a constituit baza actualului muzeu.

De-a lungul anilor, colecţia a fost extinsă prin donaţii si achiziţii selective, care prezintă 8000 ani de istorie a ceramicii, cu produse de pe toate continentele. De la vazele anatoliene fabricate în jur de anul 6000 î.Hr., la vaze antice, romane, porţelan şi ceramică din Asia de Est, cât şi contemporană. În afara de obiecte utilitare, sunt şi piese unicat, realizate cu rafinată măiestrie, cu decoraţiuni extravagante şi lucrari tridimensionale. Departamentele sunt împarţite pe regiuni de origine şi tipuri de ceramică: perioadele timpurii şi ale antichităţii, Africa, perioada Pre-Columbiană, faianţă şi gresie din Europa, ceramica Islamică, faianţa europeană, porţelanuri din Asia de Est, din Chima şi ceramica raku din Japonia, cât şi din porţelan european produs în secolul al XX-lea. Cel mai mare obiect este o cupolă de la Multan (localitate aflată astăzi în Pakistan). Stocul total de exponate cuprinde peste 20.000 de piese. În plus, există un atelier de lucru, care oferă celor interesaţi posibilitatea de a lucra activ cu lut.
Hetjens-Museum Düsseldorf
Deutsches Keramikmuseum http://www.duesseldorf.de/hetjens/index.shtml
(SURSA: Modernism.ro)
Citiţi pe aceeaşi temă: Muzeul din Faenza; Victoria şi Albert – un muzeu al lumii ceramice; Ariana – un muzeu al istoriei ceramicii; Fundaţia Keramion.