Omagiu adus ceramicii de la Castelli

Mituri, femei frumoase şi scene biblice pe ceramica din Castelli, Faenza şi Deruta

Fragment preluat de pe Cotidianul.ro

Expuse la Teramo, în Italia, până în 31 octombrie, peste 200 de piese încântătoare din colecţia Matricardi aduc omagiu producţiei de la Castelli, centru ceramic rămas fidel, de la începuturile sale, artei majolicii.

Suspendată de contraforţii muntoşi din Gran Sasso, în Abruzzo, pitoreasca localitate Castelli nu te-ar face să bănuieşti că, în afara prezenţei unui artizanat tradiţional, a fost unul dintre centrele cele mai prestigioase de producere a faianţei din Italia.
Recunoscută recent, vechimea activităţii sale o face să împartă cu Faenza, Deruta, Montelupo Fiorentino laurii creării ceramicii italiene. A doua particularitate notabilă constă în faptul că la Castelli n-a încetat niciodată fidelitatea pentru majolică.

Născută în Italia la sfârşitul secolului al XV-lea, această artă este caracterizată prin folosirea unui email alb pe bază de staniu, peste care este pictat un decor ce acoperă întreaga piesă cu culori ce permit arderea la temperaturi înalte: albastru cobalt, galben de antimoniu, brun de mangan şi verde de aramă.
(Magdalena Popa Buluc)

Citiţi articolul integral pe Cotidianul.ro

Cultura ceramică din toate colţurile lumii – Muzeul din Faenza

Între tradiţie şi noile mijloace de comunicare vizuală

În zilele de astăzi suntem obişnuiţi cu amenajarea unei băi sau a unei bucătarii cu gresie şi faianţă. Dar se poate pune întrebarea: de când a apărut gresia şi faianţa? Faianţa se pare că etimologic provine după numele localităţii Italiene, Faenza, unde era produsă în secolul al XVI-lea. Gresiei îi este atribuită origine franceză, meşterii francezii fiind, la rândul lor, mari maeştri în realizarea placărilor ceramice.

Pentru a vedea de unde a plecat această tehnologie şi cum a evoluat trebuie să ne întoarcem în timp. Primele datări istorice ale placărilor cu ceramică (cuvânt de provenienţă grecească, care desemnează arta olăritului) au fost făcute acum 4000-5000 de ani în interiorul piramidelor egiptene. Faianţa antică a fost creată prin şlefuirea cuarţului sau a cristalelor de nisip şi amestecarea acestora cu diferite cantităţi de sodiu, potasiu, calciu și magneziu. Amestecul era creat sub diferite forme, precum mărgelele sau amuletele, iar după aceea obiectele erau expuse la căldură. Dacă materialul suferea o ardere, formele îşi creau propriul luciu şi aveau culori particularizate. S-au descoperit multe scene în arta egipteană care arată lucrătorii de ceramică, dar o singură scenă, este posibil să surprindă imaginea unui atelier de faianţă. Ea provine din timpul celei de-a XXVI Dinastii – Theban, din timpul domniei lui Psamtek I.
Rămăşite ale băilor placate cu mozaicuri de ceramică se pot vedea şi astăzi în cetăţile greceşti. Un alt moment al dezvoltării acestei tehnologii a fost cel al pătrunderii civilizaţiei arabe în Spania.

Se întâmplă uneori ca produsul artistic al creaţiei profesioniste sau al meşterilor populari, ori al artizanilor, să-şi însuşească numele ţării sau localităţii unde se produce, iar, după aceea, să fie cunoscut cu acest nume în lumea întreagă datorită unor împrejurări favorabile.

Dintre artele focului avem un strălucit exemplu în acest sens: faianţa. La obârşie, faianţa este produsă de câteva sute de ani de ceramiştii din oraşul italian Faenza. Deşi istoria oraşului începe din antichitate, oraşul fiind situat pe anticul drum numit via Emilia, s-a dezvoltat în special începând din secolul al XIV-lea, în timpul domniei familiei Manfredi. Vechiul oraş cu origine etrusco-romană (din provincia Ravenna, Emilia-Romagna, situat la 50 km sud-est de la Bologna), este cunoscut drept locul unde a fost inventat materialul care a devenit atât de răspândit în zilele noastre şi a luat chiar numele oraşului. Numele provine de la romani, cei care au dezvoltat acest centru sub numele de Faventia, acesta devenind sinonim cu ceramică (majolică) în diferite limbi, inclusiv franceză (faïanta) şi engleză (faianta). Deşi tradiţia artizanală datează din secolul al XII-lea, apogeul artistic a fost atins în timpul Renaşterii. Producţia de majolică Faenza este recunoscută la nivel mondial ca fiind unul din cele mai importante momente din creaţia artistică, exprimată prin intermediul ceramicii. Tradiţia s-a născut dintr-o fericită convergenţă a unor condiţii favorabile: un teritoriu bogat în argilă, un vechi centru istoric şi politic care avea relaţii comerciale cu Toscana (în special cu Florenţa) şi o mare sensibilitate a populaţiei cu privire la această formă de artă. În perioada medievală producţia de ceramică a fost în întregime dedicată nevoilor interne de uz, formele fiind simple şi înfrumuseţate cu decoraţiuni. Cea mai importantă perioadă artistică, în termeni de Renaştere, a fost din momentul în care Goticul şi temele orientale medievale timpurii ale pre-renaşterii au fost abandonate, deschizând calea pentru exprimarea spiritului italian artistic şi decorativ. Artiştii abordau motive cu: flori, trifoi, cercuri, rozete, cupole etc. În decursul anilor, meşteşugarii şi artiştii au dezvoltat şi perfecţionat tehnicile decorative care au făcut cunoscută ceramica de aici, decorul ceramicii fiind cartea de vizită acestora. În timp, această tradiţie a fost consolidată, permiţând crearea unui centru de ceramică şi tradiţie care este încă de o importanţă vitală pentru oraşul Faenza.

Producţia porţelanului în Florenţa se datorează marchizului Carlo Ginori (1702-1757). El este cel care dă naştere manufacturii Sesto Fiorentino, situată în Vila Doccia, proprietate unde colecta modele, obiecte de ceramică şi a organizat o serie de săli (galerii) expoziţionale. Fabrica a obţinut în scurt timp monopolul producţiei din Toscana.
Departamentul de ceramică Europenă a secolului al XX-lea include o varietate de lucrări ca expresie a importantelor mişcări artistice din anii 1900 cum ar fi Art Nouveau, Jugendstil şi Secesiunea vieneză.

Muzeul Internaţional al Ceramicii din Faenza (www.micfaenza.org) deţine una dintre cele mai mare colecţii de obiecte aparţinând artelor focului. Cultura ceramică, din toate colţurile lumii, este expusă publicului pe domenii ce aparţin  diferitelor civilizaţii care s-au dezvoltat pe toate cele cinci continente de-a lungul secolelor.
Traseul actual pentru a vizita muzeul începe, la parter, cu o sală dedicată ceramicii pre-columbiene, dobândită printr-o serie de donaţii şi o politică recentă a achiziţiilor. Ceramica din Grecia antică are în vedere siturile de producţie şi dezvoltarea lor cronologică. La primul etaj al muzeului, poate fi admirată majolica din secolele al XIV-lea şi al XVII-lea şi perioada Renaşterii, renumită prin dragostea artiştilor pentru compoziţiile cu figuri umane şi redarea portretelor. O secţiune aparte a colecţiei muzeului se referă la dezvoltarea ceramicii din veacul al XVII-lea până în cel de-al XIX-lea, cu lucrări realizate în Faenza, Bologna, Nove di Bassano, Florenţa, Pesaro, Napoli, Castelli, Milano şi Savona. Secolul al XIX-lea este prezentat prin intermediul picturii pe ceramică, imitând tehnica şi rezultatele picturii de şevalet, cu portrete de o extraordinară frumuseţe, peisaje şi acuarele inspirate din ceramica Renaşterii şi prin vasele de mari dimensiuni decorate în stil Raphael. O aripă nouă a muzeului prezintă ceramica europeană cu cele mai importante centre de producţie, începând din veacul al XIV-lea, până în secolul al XIX-lea.
Arta contemporană este şi ea prezentă prin câţiva importanţi artişti ai secolului al XX-lea cum este Picasso şi Chagall.

Important este faptul că nu doar numele oraşului a fost împrumutat şi extins pretutindeni, ci şi meşteşugul. Astfel, faianţa are o anumită compoziţie chimică a materiei prime, lutul care o deosebeşte de ceramica obişnuită şi, de asemenea, diferită este temperatura la care se ard piesele de faianţă.

Muzeul Internaţional de Ceramică a emis încă din anul 1913 o publicaţie care este unică pe scena internaţională: revista bilunară Faenza, dedicată istoriei şi tehnicilor ceramice. Publicaţia cuprinde articole şi rezumate ale unor eseuri despre artele focului scrise în limba engleză, germană şi franceză, fiind trimisă atât instituţiilor publice, cât şi cititorilor care se ocupă de acest domeniu, din întreaga lume.

Concursul Internaţional de Artă Contemporană din ceramică a marcat istoria culturală a oraşului Faenza în secolul al XX-lea, stabilind un punct de referinţă la nivel mondial, începând cu anii 1960, în vederea consacrării la nivel internaţional a unei noi generaţii de artişti. Înfiinţat în 1932, ca o iniţiativă a Muzeului de Faenza şi sponsorizat de ENAPI (Ente Nazionale Artigianato e Piccole Industrie) manifestarea artistică nu a apărut ca un eveniment independent, ci, dimpotrivă, a fost inclus într-un set de iniţiativele cu un caracter echitabil şi promoţional, în cadrul festivalului intitulat „Settimana Faentina” (Săptămănile oraşului). În anul 1938, concursul a devenit naţional şi, apoi, un eveniment important al promovării ceramicii ca artă cu mare potenţial expresiv în toată Europa, având un caracter periodic şi fără a avea scopuri comerciale.
În acest concurs au luat parte atât artişti italieni, cum ar fi: Angelo Biancini, Guido Gambone, Leoncillo Leonardi, Pietro Melandri, Carlo Zauli, dar şi străini: Eduard Chapallaz, Sueharu Fukami ş.a., plasticieni care au contribuit la dezvoltarea artelor ceramicii din secolul trecut.
În prezent, o mare parte dintre spaţiile muzeului sunt destinate prezentării premiilor din acest Concurs Internaţional, care are loc din anul 1938. Galeriile muzeului prezintă ceramica italiană din prima jumătate a secolului al XX-lea şi o selecţie aparţinând artiştilor contemporani, recunoscuţi prin creaţia lor la nivel mondial, cum ar fi de exemplu: Pablo Picasso, Marc Chagall, Fernand Léger, Henry Matisse, Georges Rouault, Leoncillo Leonardi, Lucio Fontana, Alberto Burri, Arturo Martini, Fausto Melotti, Ugo Nespolo, Enrico Baj Arman sau Matta.

Recent, în anul 2010, Muzeul Internaţional de Ceramică Faenza a adăugat o nouă secţiune permanentă în oferta expoziţională care este foarte bogată şi variată. După câteva luni de de muncă, aripa din muzeu denumită Manfred, a fost proiectată pentru a găzdui o colecţie de gresie italiană din secolul trecut. Secţiunea italiană a obiectelor artistice realizate din gresie, din secolul al XX-lea, are aproximativ 2000 de metri pătraţi şi mai mult de nouă sute de obiecte din ceramică: o selecţie realizată de Muzeului International al Ceramicii Faenza, care – numai în ceea ce priveşte secolului trecut – se poate lăuda cu peste 10.000 de lucrări.

Italia şi Faenza, încorporate în această secţiune, fac cunoscute publicului istoria ceramicii moderne şi arta contemporană prin intermediul unor lucări semnate Arturo Martini, Gio Ponti, Tullio D’Albissola, Angelo Biancini, Nanni Valentini, Lucio Fontana, Carlo Zauli ş.a. O caracteristică interesantă este prezenţa unor picturi şi sculpturi (din marmură sau bronz) ce aparţin unor artişti cu nume de notorietate în explorarea mai multor medii artistice din domeniul vizualului. Un exemplu în acest sens sunt lucrările lui Luigi Ontani şi Bertozzi & Casoni care au realizat două sculpturi din ceramică, Tronul şi Scaunul electric cu fluturi (2007), surprinzătoare pentru executarea lor tehnică şi potenţialul creativ de a inventa forme pentru a exprima idei, producţii artistice ce transmit publicului, la o examinare mai atentă, mesajul unui obiect ruşinos aparţinând societăţii contemporane. (Grigore Roibu)
Citiţi pe această temă: Muzeul Ceramicii Sèvres; Victoria şi Albert – un muzeu al lumii ceramice; Hetjens – muzeul ceramicii din Dusseldorf; Ariana – un muzeu al istoriei ceramicii; Fundaţia Keramion.

Ariana – un muzeu al istoriei ceramicii

Exact acum un an (3.02.2010) vizitam unul dintre cele mai importante muzee de ceramică din lume – Muzeul Ariana din Geneva, Elveţia. M-am hotărât să scriu despre acest muzeu deoarece instituţia nu este cunoscută decât prin prisma faptului că adăposteşte sediul Academiei Internaţionale de Ceramică (AIC) şi pe Internet îi sunt alocate pagini doar în cadrul ghidului turistic al oraşului Geneva.

Muzeul Ariana găzduieşte colecţii impresionante de ceramică şi obiecte din sticlă, variind de la cioburi de ceramică mici, recuperate de la civilizaţiile antice, până la sculptura contemporană, precum şi piese de ceramică avansate, de instalare, pentru a reflecta cele mai noi tehnologii din domeniul ceramicii şi al sticlei. Douăsprezece secole de istorie ceramică şi şapte secole de producţie de sticlă sunt documentate prin intermediul sălilor de expoziţie din cadrul muzeului Ariana. Atât ceramica, cât şi sticla sunt reprezentate ca arte majore prin intermediul a peste 20.000 de exponate din Elveţia, Europa, Orientul Apropiat şi Orientul Îndepărtat. Acestora li se adaugă o serie de săli care vorbesc prin intermediul vitrinelor, aproape cronologic, despre întreaga istorie a ceramicii, porţelanului şi faianţei, punând accentul pe căutările ştiinţifice ale europenilor şi „aventura” de a descoperi secretul caolinului, o pagină fascinantă de istorie pe care o voi prezenta, pe scurt, în rândurile care urmează.

Meşterii chinezi, precum şi vecinii lor, îşi păzeau cu străşnicie secretele de fabricaţie a porţelanului. Piesele care ajungeau în Europa erau foarte scumpe, fiind accesibile doar curţilor regale sau nobiliare. În secolul al XVII–lea, olandezii, principalii importatori ai preţioaselor mărfuri au încercat să imite tehnica ceramicii. În manufacturi, precum cea din Delft, erau modelate forme specifice de boluri având capac cu bumb şi decorul pictat cu albastru sau flori exotice şi lalele olandeze. Ceramica albastră de Delft sau Delftware îşi are începuturile din vremea când Compania Olandeză a Indiilor de Est avea ca sursă de inspiraţie porţelanurile aduse din China.
Producţia de majolică Faenza (termen italian), este recunoscută la nivel mondial ca fiind unul dintre cele mai importante momente ale creaţiei artistice exprimate prin intermediul ceramicii. Tradiţia s–a născut dintr–o fericită convergenţă a unor condiţii favorabile: un teritoriu bogat în argilă, un vechi centru istoric şi politic care avea relaţii comerciale cu Toscana (în special cu Florenţa) şi o mare sensibilitate a populaţiei cu privire la această formă de artă.

Producţia porţelanului în Florenţa se datorează marchizului Carlo Ginori (1702–1757). El este cel care dă naştere manufacturii Sesto Fiorentino, situată în Vila Doccia, proprietate unde colecta modele, obiecte de ceramică şi a organizat o serie de galerii expoziţionale.
Denumirea de caolin a fost şi ea „importată” în secolul al XVIII–lea de către doi călugări iezuiţi francezi, denumire care a înlocuit–o pe cea de argilă albă sau pământ de Passau folosită până atunci.

Până în anul 1709, alchimistul Johann Friedrich Böttger şi fizicinul Ehrenfried Walther Von Tschirnhaus, au descoperit preţioasa argilă care, făcea parte din secretul de producţie a ceramicii chineze şi au deschis drumul fabricării porţelanului în Europa. Descoperirea l–a convins pe August cel Puternic, elector de Saxa şi rege al Poloniei să înfiinţeze, în 1710, la Meissen, prima manufactură de porţelan veritabil.
După o perioadă de succes a atelierelor florentine, protejate de puternica familie Medici, în secolul al XVI–lea au fost înfiinţate primele fabrici de porţelan fără caolin, numit convenţional porţelan moale, care au fost deschise în Anglia şi Franţa. Dar cel mai mare succes a fost înregistrat de noua manufactură de la Vincennes–Sèvres. Renumitul porţelan Limoges a fost produs în oraşul francez cu acelaşi nume începând cu anii 1700. Fabricarea pastei a fost pusă sub patronajul contelui d’Artois, frate a regelui Louis al XVI–lea, care mai târziu, în anul 1784, achiziţionează fabrica cu ideea de a produce materialul necesar pentru obiectele decorate la manufactura Sévres. În timpul anilor 1850, porţelanul de Chelsea a fost din ce în ce mai mult influenţat de producţia celui de la Meissen şi Sèvres. Fabricile din provincie, precum cele din Liverpool şi Lowestoft, aveau tendinta de a „copia” stilul chinezesc, lucru care s–a întamplat până în veacul al XIX–lea. Josiah Wedgwood (1730–1795) a fost primul ceramist englez al cărui nume este legat de industrializarea ceramicii.
La sfârşitul secolului al XIX–lea ceramica a suferit mutaţii radicale datorită industrializării. În mod paradoxal, în domeniul esteticii formelor şi decorului ornamental se constată o anumită stagnare. Metodele tradiţionale şi modelele istorice sunt abandonate în detrimentul unui stil revoluţionar. Triumfă Neogoticul, Neo-Rococo–ul şi un aşa numit stil „Trubadur”.
Numeroase săli sunt consacrate manufacturilor elveţiene: Winterthur, Geneva, Nyon şi Zurich. Muzeul Ariana este un ansamblu instituţional de predare şi de cercetare, o componentă educaţională a lumii ceramicii, fiind recunoscut la nivel internaţional. Artiştii contemporani ocupă săli importante în colecţiile muzeului elveţian, atât în expoziţiile permanente, cât şi cele temporare.

Clădirea instituţiei şi a muzeului este situată într-un parc pe malurile lacului Geneva, în apropierea Palais des Nations, sediul central al Organizaţiei Naţiunilor Unite în Europa. Muzeul Ariana a fost fondat de către Gustave Revilliod (1817-1890), originar din Cessel. El a ordonat construirea unei clădiri ce combină stilul neo-clasic cu cel baroc, dorind ca acest edificiu să adăpostească colecţia sa privată de artă. Clădirea, construită între anii 1877 şi 1884, poartă numele mamei bogatului hangiu elveţian de origine franceză.

Astăzi, Muzeul Ariana este apreciat dincolo de graniţele din Elveţia fiind, aşa cum am spus, sediul AIC (care are aproximativ 400 de membri la nivel mondial).
Academia Internaţională de Ceramică, din Geneva este singura asociaţie care reprezintă interesele ceramiştilor din întreaga lume. Membrii săi sunt în principal susţinuţi de scriitori individuali, de artişti, curatori, directori de galerii şi colecţionari privaţi. Obiectivele Academiei sunt de a prezenta ceramica internaţională contemporană la cel mai ridicat stadiu, de a promova la nivel mondial cooperarea culturală prin intermediul acestor discipline (ceramica şi sticla) şi de a facilita schimburile de experienţă între diferiţi membri. Secretariatul Academiei are sediul la Geneva în cadrul Muzeului Ariana, de comun acord cu autorităţile oraşului şi conducerea muzeului. La fiecare doi ani, membrii Academiei se întâlnesc pentru o serie de conferinţe şi prezentări, secondate de expoziţii ample care radiografiază temporal şi geografic arta ceramicii. (Grigore Roibu)
Citiţi pe aceeaşi temă: Muzeul din Faenza; Victoria şi Albert – un muzeu al lumii ceramice; Hetjens – muzeul ceramicii din Dusseldorf; Muzeul Ceramicii Sèvres; Fundaţia Keramion.