Ocupaţi Universităţile!

Gestul de protest împotriva sistemului educaţional defectuos din România – căruia i se va acorda 2% din PIB -, printr-o acţiune colectivă de ocupare a amfiteatrului Vasile Pârvan din Facultatea de Istorie, reprezintă un act de poziţionare lucid-radicală faţă de retorica austerităţii şi o formă de igienă morală necesară.

Transformarea învăţămîntului românesc într-o rablă căreia i se cere să arate ca un Mercedes de ultimă oră durează de ceva vreme şi contribuie, considerabil, la precarizarea conştiinţei civice şi la modelarea unui viitor sumbru.
În timp ce discursurile despre ce-ar trebui să producă universităţile abundă în „competenţe” şi „performanţe”, starea jalnică a sistemului de învăţămînt nu încetează să fie confirmată de măsuri aberante, de iniţiative care se contrazic unele pe altele şi de un dispreţ de proporţii, dacă ne gîndim la subfinanţarea progresivă. A monitoriza poliţieneşte un sistem fără a-l reforma şi a-l regenera financiar devine sinonim cu a-l devaloriza şi a-l arunca la groapa de gunoi a rebuturilor sociale. Statul român discreditează sistemic învăţămîntul, oblingîndu-l să facă un compromis major cu integritatea unui spaţiu de idei nesupuese, protestatare, reactive la discursul oficial. Statul român îşi doreşte universităţi-sclavi, care să dezvolte, asemeni coporaţiilor, politici antreprenoriale de succes, în care totul devine controlat financiar.

Realitatea precară a Universităţilor din România le transformă în mini-oraşe suprapopulate, cu o nevoie de capital din ce în ce mai crescută, cu un acccent sporit pe individualism, cu o conştiinţă diminuată de apartenenţă la o colectivitate, cu o forţă de reacţie fragilă.
Universităţile nu sînt comunităţi de acţiune, centre care să creeze o structură solidară de intervenţie în societate, care să identifice şi să lupte pentru un set de valori comune de reprezentare publică şi care să se legitimeze prin critica universităţii ca bazar global.
Universităţile nu se confruntă doar cu un deficit bugetar, ci şi cu un deficit de sens critic, extrem de bine controlat, care le atrofiază capacitatea de a gîndi un model diferit de existenţă. Una dintre întrebările fundamentale pe care studii recente de analiză a universităţilor publice şi le pun este: care e rolul social al universităţii şi ce-ar trebui să facă pentru comunitatea în care funcţionează? Parteneriatul universitate-comunitate, analizat într-un studiu extrem de elaborat – Bridging University and Community: The Power of Collaborative Partenership for Social Change[1] (autori: Rosemarie Hunter, Sarah Munro, Linda Dunn şi Katie Olson) – dezvoltă o cultură a anagajării sociale a universităţii, care propune o educaţie a responsabilizării civice.
Universitatea ca o comunitate deschisă părea, pînă la protestul din 24 noiembrie de la Facultatea de Istorie, o construcţie utopică de coalizare a forţelor.

Dezbaterea publică anunţată pentru ora 18.00 la Facultatea de Istorie (invitaţi: Vintilă MIhăilescu, Carol Căpiță, Ciprian Şiulea), organizată de către Miliţia Spirituală, a fost sabotată chiar de către conducera facultăţii, fiind considerată incomodă. Ca atare, rectorul Universităţii a considerat oportună intervenţia unor brigăzi de jandarmi, care au început să-i legitimeze pe cei prezenţi şi să-i dea afară pe unii dintre ei.
Ocuparea de dezbatere
pe care au iniţiat-o protestatarii de la Facultatea de Istorie nu-şi propune, potrivit lui Mihai Bumbeş, să blocheze activităţile din Universitate: „Acest sit-in, pentru că nu e o ocupare propriu-zisă, e diferit de conceptul de „Occupy” (al protestatarilor de pe Wall Street), această rămânere în facultate e un mesaj către autorităţi… Cea mai importantă revendicare vizează un buget mult mai mare pentru educaţie. În lege scrie 6%, evident că nu se pot da 6%, dar 2% e prea puţin. Se urmăreşte ca România să devină o mână de lucru ieftină[2].
Jandarmizarea iniţiativelor de protest public ne aduc la stadiul retardat de mase de manevre care trebuie să execute comenzi, fără să le comenteze, fără să le pună în discuţie validitatea şi necesitatea.

Ce tip de universităţi vrem să creăm? Mall-uri cu departamente-tejghea, care livrează informaţii a căror unică valoare stă în vandabilitatea imediată, sau spaţii comune critice, care să propună un discurs de reflecţie programatică?
Atîta timp cît sistemul de educaţie din România face jocurile monopolurilor economice şi acceptă măsuri de subfinanţare, se discreditează atît la nivelul conţinutului de idei, cît şi la nivelul practicilor sociale pe care le propune. În măsura în care construieşte însă un discurs de interogare a mecanismelor de market-izare a şcolii, şansa lui de a produce schimbare devine posibilă.

Se sperăm cu acţiunea de la Facultatea de Istorie este începutul unei educaţii critice necesare: „Criza universității, nu criza economică financiar provocată, este adevărata criză globală accesibilă, neconfiscată, în care lupta (mai) poate să fie purtată[3]. (Mihaela Michailov)


[1] http://universitydesign.asu.edu/udc-resources/publications
[2]
http://www.realitatea.net
[3]
http://www.criticatac.ro/3911/criza-universitatii-criza-societatii
SURSA: ArtActMagazine

Securitatea contra Radio Europa Liberă

Dispariţia cenzurii ideologice a regimului totalitar a redefinit arta oficială din România. Speranţa de viaţă a artei alternative, o artă ce se manifesta în cercuri restrânse înainte de 1989, este dată de asimilarea ei de mass-media, instituţiile oficiale şi publicul larg. După 1989, „gustul libertăţii” se manifestă cu precădere în rândul generaţiei tinere de studenţi din cadrul academiilor şi universităţilor de artă. Un rol important în prăbuşirea sistemului comunist din Est l-au jucat vocile jurnaliştilor şi scriitorilor din cadrul unor posturi de radio cum ar fi Europa Liberă, Vocea Americii sau BBC. Pe calea undelor, aceştia (Eugen şi Monica Lovinescu, Noel Bernard Bercovici, Neculai-Constantin Munteanu, Mircea Carp, Vlad Georgescu, Ion Ioanid, Max Bănuş, Emil Hurezeanu ş.a.) au adus, într-o oarecare măsură, uneori doar în imaginaţia ascultătorilor, impulsul manifestărilor din Vest, într-un spaţiu dominat de doctrina totalitară comunistă. (Grigore Roibu)

Richard H. Cummings: „Poate va începe în sfârşit o dezbatere”

articol preluat din Adevărul

Fost director de pază şi securitate al postului Radio Europa Liberă, Richard H. Cummings este autorul volumului „Securitatea contra Radio Europa Liberă”, apărut la Editura Adevărul.

Volumul lui Cummings va fi lansat sâmbătă, la ora 16.00, la standul Editurii Adevărul de la Târgul Gaudeamus. Începând cu 1980, timp de 15 ani, Cummings a răspuns de garantarea securităţii angajaţilor Europei Libere şi a sediului de la München, dar şi de protejarea spaţiilor de emisie din Germania, Spania şi Portugalia. După cum scrie în cartea lui, „München a fost acel câmp de luptă unde Războiul Rece a fost cel mai fierbinte”. Richard H. Cummings ne introduce, prin volumul „Securitatea contra Radio Europa Liberă”, în culisele acestei zone fierbinţi a Războiului Rece.

Luni, 28 noiembrie, ora 10.30, în Sala de lectură a Bibliotecii Facultăţii de Istorie va avea loc o dezbatere în cadrul seriei „Dezbaterile Historia”. Alături de autor, vor vorbi Liviu Tofan, directorul Institutului Român de Istorie Recentă şi Adrian Cioroianu, profesor la Facultatea de Istorie. Discuţiile vor fi moderate de Ion M. Ioniţă, redactor-şef „Historia”, Foreign Policy România” şi Ovidiu Nahoi, senior editor „Adevărul”.

Adevărul”: Cartea dumneavoastră descrie un fenomen: acţiunile Securităţii ceauşiste asupra radioului. De ce aţi ales să scrieţi despre asta?

Richard H. Cummings: Cartea în limba română e o variantă a volumului pe care l-am publicat în engleză, în 2009. Am fost directorul de securitate al postului Europa Liberă în München, până în 1995. Am lucrat şi la Praga, în calitate de consultant. Apoi am fost directorul de securitate al unei bănci din Europa de Vest. N-am avut timp să scriu cartea pe care mi-o doream. M-am pensionat în 2007 şi, în sfârşit, am început să lucrez la această carte. Varianta în limba română se concentrează mai ales pe ce s-a întâmplat cu Securitatea lui Ceauşescu – varianta în engleză era şi despre serviciile de inteligenţă.

–  Cum era atmosfera la Europa Liberă în anii ’80? Au existat pericole mari?

– Cel mai grav atac asupra radioului a fost bomba din februarie 1981. A fost comandat – din toate informaţiile pe care le avem – de Securitate, la ordinul lui Ceauşescu, pentru că radioul ataca regimul comunist din România. Explozia a creat pagube de peste două milioane de dolari, dincolo de pierderea câtorva membri din echipă…

Cum aţi descrie momentul decembrie 1989?

– Serviciul românesc al Europa Liberă a reacţionat puternic emoţional. A fost bucurie, adrenalină şi simţământul că am reuşit să facem ceea ce ne propuseserăm, să dărâmăm regimul comunist.

– Ce vă doriţi de la această carte?

– În 2007 am fost la o conferinţă în Bucureşti şi generalul Voinea spunea că va exista un proces pentru cei care au comis acte de terorism la Radio Europa Liberă. Generalul Voinea a murit, iar procesul n-a avut loc niciodată. Aşa că sper ca cititorii cărţii mele să-şi formeze propria opinie despre cele întâmplate la Europa Liberă. Şi să cântărească informaţiile, fiindcă ele sunt informaţiile cuiva care a trăit pe viu experienţa, la München, şi nu ale cuiva care se uită peste nişte documente la Bucureşti. Poate că astfel va începe în sfârşit o dezbatere. (Ana Maria Onisei)
SURSA: adevarul.ro (unde puteţi citi integral interviul).