Nonagenarul Ellsworth Kelly

„Papă” al expresionismului american

Din 22 ianuarie, la Muzeul de Artă din Los Angeles, este deschisă o expoziţie de gravură şi pictură a artistului de 88 de ani Ellsworth Kelly, iar în West Hollywood este plasată o sculptură şi sunt etalate cele mai recente reliefuri ale sale. Cu încă o expoziţie de sculptură în lemn la Muzeul de Artă din Boston şi două itinerante prezentând lucrări în alb-negru şi desene la München, unde artistul a expus pentru prima dată în 1957, Kelly se află în acest moment în centrul interesului lumii artistice.

La aproape 90 de ani, acest „Papă” al abstracţionismului, ultimul reprezentant al epocii de aur a artei americane, în care se amestecau Pop Art, minimalismul, arta conceptuală şi abstracţionismul liric, trăieşte şi lucrează în regiunea New York-ului, în orăşelul Spencertown, unde s-a stabilit cu 40 de ani în urmă.
Între 1948 şi 1954 a trăit în Franţa, studiind arta şi arhitectura. Influenţat de „Abstracţionism”, a renunţat la pictura figurativă, la expresionismul abstract şi la pop art, adoptând formele geometrice simple şi petele de culoare. În 1949, Kelly a realizat primele sale picturi abstracte. Observând fragmentarea luminii pe suprafaţa apei, a pictat „Sena”, devenită o dispunere, la întâmplare, de pătrate negre şi albe. În 1952 a început seria de opt colaje, intitulată „Culorile Spectrului Aranjate întâmplător de la I la VIII”. Fiecare foaie de hârtie se referea la o culoare.
Descoperirea de către artistul american, în acelaşi an, a operei târzii a lui Monet i-a oferit o nouă libertate a expresiei picturale. A început să lucreze pe formate de mari dimensiuni, explorând serialitatea şi pictura monocromă. Creaţia lui de la sfârşitul anilor ’50 devine o punte între abstracţionismul avangardist american din anii ’30-’40 şi minimalismul deceniilor şase şi şapte.

„Am spus adesea că doresc să fac ceva ce nu s-a mai făcut până la mine – diferite forme. Fiecare formă este asemănătoare unei idei şi trebuie să mă gândesc serios la ea. Trebuie să aştept până găsesc forma adevărată”, explica artistul.
Expoziţia de la Muzeul de Artă din Los Angeles, prima organizată după 1988, cuprinde 100 de gravuri, majoritatea din colecţia Jordan D. Schnitzer şi a „Fundaţiei Familiei” sale, şi 5 picturi. Lucrările sunt expuse tematic cu scopul de a explora motivele formale caracteristice creaţiei artistului: caroiaje, contraste şi curbe.

În Los Angeles, Kelly a mers regulat în anii ’70, lucrând cu editura de artă „Gemini G.E.L.”, care i-a publicat cele mai multe gravuri, şi cu Peter Carson, care i-a transpus în lemn sculpturile şi piesa ce decorează faţada „Galeriei Matthew”. Marks Matthew a căutat multă vreme un loc potrivit pentru a se instala la Los Angeles. Când, în sfârşit, l-a găsit, cutremurele l-au obligat să dărâme clădirea existentă şi să contruiască alta, încredinţată arhitectului Peter Zellner, pe care a numit-o „un garaj super-special”. Edificiul este un cub alb perfect proporţionat, pe a cărui faţadă Kelly a crea o o bandă neagră care urcă până în partea de sus, uşor distanţată de suprafaţa zidului, astfel încât aruncă pe acesta o umbră orizontală. „Nu este un ornament. Este o parte din arhitectură”, a afirmat artistul.
Deşi cunoscut drept un abstracţionist geometrizant şi pictor de câmpuri colorate, Kelly a realizat multe opere ce prezintă esenţializat plante şi oameni.

În 1973, MoMA i-a consacrat prima retrospectivă. În 1981 era rândul Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris să-l onoreze cu o amplă expoziţie. La întoarcerea în America, Kelly îi frecventa pe Roy Lichtenstein, Andy Warhol şi era prieten apropiat al lui Frank Stella. A hotărât însă să dezerteze din viaţa mondenă şi să se concentreze asupra propriei creaţii în liniştea actualei case, în care sunt incluse şi atelierul, şi o sală de expoziţii, birourile asistenţilor şi care are o grădină în care artistul observă natura. Împreună cu el lucrează cinci persoane care se ocupă şi de Fundaţia ce-i poartă numele. La cei aproape 90 de ani nu mai călătoreşte pentru a-şi vernisa expoziţiile. Lucrează însă zilnic, uimit de posibilităţile pe care i le oferă arta abstractă. Nu este însă singurul său stil, multe opere evocând creaţia lui Picasso şi Matisse. Pe Matisse nu l-a cunoscut. I-a întâlnit însă pe Picasso şi pe alţi artişti europeni, printre care Magnelli, pe care îl consideră „cel mai bun pictor de la galleria Denise René”, loc privilegiat pentru artiştii interesaţi de arta geometrică şi de design. „În vremea aceea, exista Şcoala din Paris sau taşismul. Dar m-am simţit departe de aceste curente şi am fost atras foarte repede de structură. Voiam să creez ceva nepersonal, chiar opere a căror paternitate să nu poată fi recunoscută”, mărturisea Kelly.

Format întâi la Boston, unde timp de doi ani a desenat nuduri, la Paris, primele sale opere se caracterizează prin reliefuri albe. De culori se va apropia treptat, preferând întâi monocromiile: verzi, apoi albastre, înainte de a adopta un spectru mai larg. Graţie negustorului de artă Aimé Maeght, l-a cunoscut pe Joan Miro. O vizită în Spania a adus în arta lui tonurile fragmentate. La Barcelona a vizitat Palatul Guell, al lui Gaudi, al cărui acopriş are 18 hornuri acoperite cu mozaicuri compuse din fragmente de sticlă. „Când am aflat că Picasso a avut un atelier cu vedere către acest acoperiş, am înţeles că şi de la Gaudi venea cubismul. Puţini istorici de artă îl menţionează şi chiar Picasso n-a vorbit niciodată despre el. Era prea mândru”, povesteşte Kelly.

Fascinaţia culorii

Puterea culorii pictorul a cunoscut-o încă de la vârsta de 6 ani, observând penele păsărilor. Dar primele sale policromii, realizate la Paris, erau un studiu al valorilor tonurilor, inspirate de contemplarea curcubeului.
Formele lui actuale, curbe libere, de un accentuat dinamism, au apărut prima dată în 1960, la întoarcerea de la Paris. În asocierea culorilor se simte un spirit ludic, bucuria de a alătura albastrului portocaliul sau verdele, în compoziţiile sesizante, de mare căldură, ce comunică un sentiment de fericire. „Când am realizat o asemenea pânză, mi-am spus că va şoca şi publicul o va detesta. Până la urmă, ea este numai vie şi impertinent”, îşi caracterizează Kelly unele dintre pânze.

În atelierul său se află mai multe mese de lucru pe care sunt risipite numeroase cărţi ce i-au fost consacrate şi pe care le consultă adesea. Pe perete, alături de desene vechi pe care le colecţionează, se află un relief de lemn de peste doi metri. O sală cuprinde proiectul fiecărei expoziţii ce urmează a fi deschise. Pentru recenta manifestare de la Berlin, a lucrat cu o machetă ce reda planul exact de la „Haus der Kunst”. Montaje de fotografii îl arată, împreună cu asistenţii lui, pregătind expoziţiile din trecut. Există acolo şi machete ale unor proiecte în curs, printre care sculpturi monumentale ce aşteaptă să fie finalizate. Ultima este o curbă de aproape 25 de metri.
Formele, desenele, picturile sau reliefurile sale sunt simple, tinzând din ce în ce mai mult, de-a lungul anilor, către epură. Deşi este cunoscut mai bine pentru pictura sa, Kelly este şi autorul mai multor sculpturi în lemn, în aluminiu, bronz şi oţel, asemănătoare de multe ori unor configuraţii totemice, ca în cazul „Curbelor paralele”.
Există o relaţie între diferitele tehnici folosite de Kelly. De multe ori, începe cu un desen, ideea este trecută apoi în gravură care devine, la rândul ei, punctul de plecare către forma sculpturală.

Constând de cele mai multe ori dintr-o linie neagră pe o suprafaţă albă, operele lui pe hârtie au ca temă plante sau fructe, subiectul fiind însă numai „o scuză pentru a face un desen”, cum îi place să spună.
Artistul este convins că ultimele sale lucrări sunt cele mai bune.

Expoziţia de la Los Angeles coincide cu publicarea unui catalog rezonat al graficii sale, serii de caroiaje, desene în alb-negru, litografii. Poate fi descoperită însă într-o parte a operelor expuse şi latura sa de colorist, alături de desene de mici dimensiuni.
Timp de jumătate de secol, Ellsworth Kelly a fost aclamat pentru formele sale clare, în culori strălucitoare, inspirate în anii ’40 şi ’50, în Europa, de arta lui Joan Miro, a lui Brâncuşi şi Jean Arp. Este considerat acum un inovator în arta americană, deşi a fost dificil pentru mulţi colecţionari şi critici să descopere legătura dintre creaţia lui şi direcţiile stilistice dominante, ea fiind percepută încă de la prima expoziţie din 1956 mai curând de factură europeană. În 1957 a expus la New York „Pictură în trei panouri”, care a surprins nu numai publicul, dar şi o parte a criticii, care s-a întrebat de ce trebuie să existe trei pânze, şi nu una pentru o lucrare unică. (Victoria Anghelescu)
SURSA: Cotidianul.ro

Ken Price: 6 decenii de muncă inovatoare

„A fost în sfârşit stabilit ca opera ceramistului Ken Price de la Los Angeles County Museum of Arts să vină la Muzeul Metropolitan. Mă bucur că poate fi văzut aici, dar faptul că Guggenheim şi Whitney Museum of American Art nu-şi pot potrivi programele, arată o îngrozitoare îngustime de viziune. Nu-mi pasă cât de multe conflicte de programare pot fi citate… Dacă acest lucru sună dur, permiteţi-mi să spun: curatorii de artă contemporană din New York au unele dintre cele mai dure locuri de muncă din lumea artei, deoarece nu acţioneză pe cont propriu, ci cu aprobarea unui fel de Comitet de Supraveghere şi sunt sub presiunea de necrezut pentru a reuşi la box office”. (Roberta Smith, în New York Times)

Simbioza dintre formă şi culoare
în creaţia lui Kenneth Price

Când vine vorba de proces, ca demers plastic, puţini ceramişti se pot compara cu Kenneth Price. A fost comparat, ca personalitate, cu Fred Astaire şi a fost numit cel de-al cincilea Beatles de pe scena artei din Los Angeles din anii ’60, numai că Price se exprimă prin intermediul lutului. Cu graţie şi uşurinţă, asemenea unui dans, el se „joacă” cu materialul pe care îl toarnă în negative, îl modelează sau sculptează. Odată asamblate părţile componente care rezultă din acest proces urmează finisajul. După o perioadă de 2-3 zile, timp în care materialul se usucă, sunt aplicate zgârieturi şi ingizii, cu migală, folosind instrumente asemănătoare celor din tehnica dentară. Formele sunt apoi finisate cu bureţi înmuiaţi în apă, suprafaţa lor fiind astfel acoperită cu un strat de barbotină şi, după caz, cu angobe. În cele din urmă lucrarea este arsă. Formele apar din cuptor având o culoare gri-maroniu. Suprafaţa rugoasă este o componentă cheie pentru colorarea ulterioară a pieselor. Culoarea este atât de importantă în muncă artistică al lui Price încât el a construit un laborator special în cadrul atelierului său destinat testării proprietăţilor diverşilor coloranţi şi a combinaţiilor dintre aceştia. Studiul sistematic al nuanţelor cromatice începe prin amestecarea culorilor acrilice şi elaborarea unor scheme complicate de aplicare a acestora pe suprafaţa tridimensională a formei. Sunt aşternute straturi succesive, uneori timp de 28 de zile. Odată uscate, ele sunt meticulos şlefuite cu şmirghel, pentru a face să dispară asperităţile de pe suprafaţă. Încet, încet apare o uimitoare „constelaţie” de culori şi modele, complicat elaborate, ce încântă ochiul prin transparenţa lor dată de picturalitate şi decorativism.

Ken Price este un artist american, născut în Los Angeles, California, în anul 1935. A studiat la Institutul de Artă Chouinard din Los Angeles, după care a primit un BFA la Universitatea din California de Sud, în anul 1956. El şi-a continuat studiile la Institutul de Artă Chouinard în 1957 şi a primit un grad MAE de la New York State College of Ceramics şi, apoi, de la Alfred University în 1959, unde a studiat ceramica cu Peter Voulkos. „Metoda de predare al lui Voulkos era cea de a merge direct în studio pentru a începe modelajul cu lut. El a abordat ceramica printr-o metodă pe care eu o numesc atac frontal direct”, spune Price. După un an de muncă alături de Voulkos, colegul său Billy Al Bengston a plecat pentru a deveni pictor, iar Price s-a mutat la New York University pentru a scăpa de influenţa maestrului asupra artei lui.

În timpul petrecut la Universitatea Alfred, Price a găsit un stil propriu pentru arta sa, influenţat de ceramica europenă, japoneză şi mexicană, admirându-i pe Miró, Jean Arp, Picasso şi, desigur, Voulkos. El a dezvoltat propria versiune de glazură cu plumb, deschizând astfel porţile experimentelor asupra culorilor, investigaţii pe care le va face pe tot parcursul vieţii sale.
Kenneth Price este cunoscut pentru formele abstracte construite din lut ars. De obicei, aceste forme nu sunt glazurate, ci pictate cu mai multe straturi de vopsea acrilică, modalitate de lucru ce le conferă un aspect luminos şi translucid. Ken Price trăieşte şi lucrează în Venice, California şi Taos, New Mexico fiind reprezentat de către Matthew Marks Gallery din New York şi Xavier Hufkens de la Bruxelles.

Kenneth Price este cunoscut peste tot în lume ca un artist al formelor abstracte. „Pentru mine, procesul de creaţie este o activitate profund personală, subiectivă şi privată”, spune Price. „Eu nu sunt împotriva criticii de artă şi nu doresc să mă ţin la distanţă faţă de aceasta. Vreau să ajung în interiorul ei, în măsura în care pot, pentru a ocupa locul unei logici interne ce derivă din munca mea”, adaugă Price. El petrece de obicei întreaga zi în studioul de creaţie. Nu-şi pierde răbdarea niciodată, indiferent dacă o zi întreagă trebuie să şlefuiasă suprafaţa unei lucrări. Pentru el fiecare centimetru din lucrare merită să fie perfect elaborat. „Ceramica părea a fi un gol în lumea artei”, afirma renumitul pictor Ed Ruscha. „Ken Price a adus lumea artei dincolo de graniţa dintre pictură şi modelaj, prin intermediul ceramicii, realizând o chimie uluitoare între cele două domenii”, adaugă renumitul artist Pop. Cunoscut pentru un „arsenal” în continuă evoluţie de forme excentrice şi culorile lor „pestriţe”, se poate afirma, cu certitudine, că toate ciclurile tematice abordate de Ken Price, în diferite perioade ale creaţiei lui, vin de fiecare dată ca o noutate spectaculoasă şi ingenioasă în construcţia compoziţiilor tridimensionale.
„Price a fost întotdeauna capabil să se scalde în laude din partea colegilor, dar faima şi notorietatea sa nu se datorează faptului că ar fi căutat aşa ceva ”, spune Edward Joseph Ruscha. „Nu am mai cunoscut un artist la fel de sublim angajat în atelierul de creaţie precum Price”, completează Ruscha.

Datorită unui cancer la gât Price şi-a pierdut capacitatea de a înghiţi. El a trebuit să se refacă fizic şi să înveţe din nou cum să vorbească, fiind alimentat cu ajutorul unui tub. Vestea bună este că după tratament cancerul s-a vindecat şi Price a putut să se apuce din nou de lucru, chiar dacă medicul îi face două vizite pe săptămână la domiciliu. Imediat după ce şi-a revenit el s-a întors în atelier, la formele pe care le îndrăgeşte şi arderile pe care le adoră, diversificându-şi metodele de lucru.

Paharele West au însemnat o nouă atitudine al lui Price, care alături de producţiile artistice ale lui Al Bengston, Larry Bell, Robert Irwin, Ed Ruscha, John Altoon, Craig Kauffman şi Ed Moses au reformulat „codurile” de construcţie a formei şi limitele esteticii, prin refuzul de a considera ceramica un mediu artistic limitat. Ca instructor, Price a apreciat estetica funcţională, dar a căutat ca materialul folosit să primească potenţialul artistic maxim. Cele mai timpurii exemple în acest sens au fost lucrările sale în formă de ou, din anii 1960. Acestea au variat în mărime şi textură. Unele au fost elipse netede, altele concepute sculptural, prin decupaje şi reconstrucţie a formei. Adesea, Price a executat studii separate de culoare privind elementele interne şi externe ale unei sculpturi cu statut de unicat. Straturile pictate manual cu lacuri sau acrilice, cu subtile schimbări de nuanţe ale culorilor şi reflecţii magice de o adâncime translucidă, conferă lucrărilor statutul de piesă unicat. „Utilizarea culorilor este una dintre cele mai dificile momete din munca mea, deoarece nu există o formulă sau un sistem şi nici o teorie de a aplica diverse culori pe forme tridimensionale. Trebuie doar să merg cu multă simtă şi respect înainte şi trebuie să acumulez experienţă, dar am nevoie şi de noroc”, spune Price. De-a lungul anilor lucrările lui Price au devenit tot mai fascinante, de la cupe şi vase funcţionale sau decorative, la sculpturi globulare care au cinci metri în diametru, cu forme complexe şi texturi expresive. Cupele au evoluat şi ele devenind adevărate „minuni arhitecturale ale geometriei”. Semnele şi simbolurile, prin folosirea altor materiale, culori şi lustere, a dus la deschiderea artei ceramicii spre noi medium-uri şi atitudini faţă de imaginea formală, cu volume complexe ce tind spre monumentalitate. Noile atitudini au încurajat un număr mare de artişti să adopte tehnicile specifice modelajului pentru a dezvolta o nouă cultură a formelor tridimensionale, reinterpretate şi nonconvenţionale.

Un moment din viaţa lui Ken Price se leagă de o poveste romantică. A fost nevoie de o întâlnire întâmplătoare cu o femeie, pe nume Happy, moment care a schimbat ceva în sufletul artistului. Atunci a ieşit din atelier. Cu această ocazie a realizat în anul 1970 o instalaţie intitulată Happy’s curios care a servit ca epopee şi tribut artistic pentru soţia lui, proiect care însă a eşuat. „Nu m-am gândit în întregime la acest proiect. Nu mi-am dat seama că pentru a-l duce la sfârşit ar fi trebuit să cumpăr un magazin şi să construiesc în el. Deci, ceea ce am ajuns să fac a fost o rupere în unităţi”.

Los Angeles County Museum of Art este prima instituţie care prezintă una dintre aceste „unităţi”, de acum legendare, iar în toamna anului 2012, o parte din Happy’s curios va reveni la LACMA, împreună cu şase decenii de muncă inovatoare al lui Ken Price. Retrospectiva se va deplasa apoi la Nasher Sculpture Center din Dallas, în 2013, dar nu înainte de a fi prezentată publicului în Muzeul Metropolitan de Artă din New York. Această expoziţie este apogeul recunoaşterii muncii creative a acestui pionier al ceramicii, improvizaţiei şi al artei care se îmbină cu strălucitoarele sunete a muzicii de jazz, sunete care se simt în spatele sculpturilor senzuale ale lui Kenneth Price. (Grigore Roibu)
Citiţi pe aceeaşi temă:
Peter Voulkos – 50 de ani de carieră artistică
Ceramica între tradiţie şi experiment
Percepţia spaţiului în creaţia Evei Hild

Peter Voulkos – 50 de ani de carieră artistică

Frank Lloyd Galerie
Perioada: 30 aprilie – 28 mai 2011.

O selecţie de 20 de lucrări, reprezentative pentru o carieră artistică de peste 50 ani, din creaţia lui Peter Voulkos sunt prezentate publicului, în cursul lunii mai 2011, la Frank Lloyd Galerie.

Peter Voulkos (1924-2002, pe numele adevărat Panagiotis Voulkos), este unul dintre cei mai importanţi artişti americani, reprezentant major al Expresionismul Abstract. Cunoscut pentru activitatea sa revoluţionară în folosirea lutului ca mediu artistic, prin intermediul căruia a trecut prin demarcaţia dintre ceramica tradiţională, meşteşug şi arta plastică, Peter Voulkos experimentează forme cu aspect geologic care au suprafeţe texturate şi incizate. Deşi cariera sa a început în domeniul turnării în bronz (ca profesor a înfiinţat o turnătorie de bronz off-campus în anii 1960), el nu a părăsit niciodată lumea argilei.

Peter Voulkos este cunoscut în special pentru activitatea sa de ceramist.  Expoziţia de la Frank Lloyd Galerie prezintă, pe lângă producţiile ceramice, o parte a lucrărilor lui Voulkos turnate în bronz şi o serie de schiţe şi desene. Peter Voulkos a avut de-a lungul carierei sale artistice, de peste 50 de ani, preocupări în domeniul picturii şi al graficii. Interesul lui major s-a manifestat în interdependenţa dintre calitatea suprafeţei şi cea a liniilor incizate, calitate a suprafeţei pe care Voulkos o definea ca „o îmbinare de linii alternative şi sinuose sau adânc incizate în placă, prin decapare, tehnică asemănătoare cu cea folosită în sgraffito”. Aceste elemente transmit un sentiment de dinamism şi lasă piesei ceramice o „urmă” a procesului tehnologic prin care a trecut, semne care rămân ca o amprentă specifică a producţiilor lui Voulkos. Ceramica se eliberează de „tirania” materialelor, ceramistul preferând întâmplarea în căutarea formelor complexe şi monumentale ce izvorăsc din originalitate, atitudine şi idee.

Imaginile desenate pe hârtie, o altă îndeletnicire a lui Voulkos, poate mai puţin cunoscută, erau studii pentru viitoare lucrări. Cu toate acestea, multe dintre desene nu au fost folosite ca plan de elaborare a lucrărilor lui, ele fiind, mai degrabă, o prelungire formală a creaţiilor ceramice, permiţându-i lui Voulkos să exploreze şi să dezvolte idei într-un format liniar şi bidimensional.
De-a lungul carierei sale, Voulkos a fost cunoscut ca un inovator. Ceramistul şi sculptorul Kenneth Price a declarat: „Într-un fel sau altul, el a influenţat toată lumea care face artă cu ajutorul lutului, deoarece el a fost principala forţă creatoare în eliberarea materialului, pe care l-a rupt din toate normele de până atunci pentru a stabili alte reguli”. Într-un necrolog pentru The New York Times, Roberta Smith a scris: „ferm în folosirea pământului ca un meşteşugar, Mr.Voulkos a continuat să reinventeze ceramica ca un motiv de întâlnire pentru pictură şi sculptură. În timpul carierei sale de 50 de ani, domnul Voulkos a fost un influent gânditor, profesor şi inovator neînfricat care a urmat un curs în continuă schimbare”.

S-a scris mult despre metodele folosite de Peter Voulkos în domeniul ceramicii, procedee de lucru ce au ridicat acest vechi meşteşug la nivel de mare artă. Producţiile ceramice ale lui Voulkos sunt renumite pentru greutatea vizuală liber-formată a construcţiei, agresivitatea şi energia decorului. Cea mai bună caracterizare a lucrărilor sale este cea de primitivism sălbatec, datorită formlor sculpturale a obiectelor, cât şi a metodelor tradiţionale pe care le folosea prin modelajului cu ajutorul roţii de olar şi a arderilor cu lemn. (vezi Ceramica între tradiţie şi experiment). Nu există la ora actuală nici un mare muzeu în America sau din lume care să nu deţină o lucrare de colecţie aparţinând lui Voulkos.

Frank Lloyd Gallery este o sursă importantă pentru colecţionari privaţi şi, de asemenea, funcţionează ca un muzeu de proiecte curatoriale şi achiziţii din domeniul picturii, sculpturii şi ceramicii contemporane. (Grigore Roibu)
SURSA: Artdaily

Rudy Autio – un reper în noul limbaj al artelor contemporane

O nouă estetică a ceramicii

Ceramica artistică reprezintă o profesie relativ nouă. În România primele manufacturi de porţelan au fost înfiinţate după Primul Război Mondial, iar ceramiştii independenţi au apărut după cel de-Al Doilea Război Mondial. Ceramica s-a impus ca o activitate artistică cu mare potenţial expresiv în cadrul artelor vizuale contemporane la nivel mondial. După a doua jumătate a secolului al XX–lea, preocupările artistice din domeniul ceramicii se îndreaptă tot mai mult spre redescoperirea tehnologiilor străvechi şi aplicarea acestora în producţiile plastice care reprezintă limbajul vizual al artei post moderne. Cu toate acestea, în România revistele de specialitate nu sunt interesate de acest domeniu al artelor şi, în consecinţă, apare o confuzie între meseria de ceramist-olar şi cea de meşteşugar-artizan.

Ceramica artistică autonomă a produs lucrări originale în contextul artei Postmoderne prin incorporarea unor teorii de expresivitate specifice sculpturii, picturii şi graficii, vizând lumea formelor tridimensionale abstracte, cu elemente multiple de asamblare şi instalare. Lucrul cu argila, ca potenţial expresiv ce transmite concepte artistice a devenit un scop în sine, care face recurs la tradiţie şi, în acelaşi timp, este materie de studiu şi experiment în procesul de iniţiere al studenţilor din facultăţile de artă. Faţă de alte arte, ceramica are calitatea elementarităţii, ceea ce o face să comunice cu natura, în propriul ei limbaj, rămânând în acelaşi timp într-o rafinată independenţă estetică[1]. În acest sens voi prezenta o serie de protagonişti ai ceramicii contemporane, care au contribuit prin intermediul lucrărilor lor la reformularea esteticii „artei focului”, nume care au fost ignorate în publicaţiile din România. Perioada Postmodernă se conjugă ca o constantă acţiune de tratare „estetică” a noilor tehnologii, beneficiind de premise istorice şi condiţii sociale a unei realităţi culturale dilatată şi mondializată[2].

Un narator prin intermediul artei focului

Ca artist, pictor şi inovator în domeniul artelor, Rudy Autio rămâne în avangarda unei generaţii remarcabile de artişti ale căror lucrări în ceramică, asamblare şi instalare sau intermedia au schimbat însăşi natura artei. Cariera artistică a lui Rudy Autio poate fi caracterizată prin două loialităţi dominante. Prima a fost dedicată, pe tot parcursul vieţii, pentru lut ca un mediu legitim al artei moderne. Al doilea subiect abordat în opera sa, la începutul anilor 1980, a fost loialitatea faţă de abstractizarea formelor tridimensionale prin intermediul vaselor pictate.

Rudy Autio este unul dintre cei mai influenţi artişti din Statele Unite ale Americii care a lucrat utilizând argila. S-a născut în anul 1926, în Montana, unde apoi a condus Departamentul de Ceramică de la Universitate timp de douăzeci şi opt de ani, fiind fondator al Archie Bray Ceramica, Fundaţia Helena.
Arne Rudio Autio provine dintr-o familie de imigranţi finlandezi stabiliţi în Butte, Montana. În copilărie el a învăţat să deseneze alături de artiştii de aici. A servit în Marina americană timp de doi ani de zile în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. După sfârşitul războiului, el a studiat arta la Montana State University (apoi la Montana State College) în Bozeman, unde s-a întâlnit prima dată cu Peter Voulkos, care i-a devenit prieten pe tot parcursul vieţii. În urma studiilor din domeniul artelor, Autio a obţinut o diplomă de Master of Arts din partea Universităţii de Stat din Washington. În anul 1957, a început să se ocupe de ceramică în cadrul departamentului de la Universitatea din Montana, unde a fost până în ziua dispariţiei sale (20.06.2007) profesor emerit al Şcolii de Arte Plastice.
A primit o diplomă Tiffany Award în artă populară, în anul 1963, distincţia American Ceramic Society Art Award, în 1978, şi National Endowment, acordată în anul 1980, aprecieri în urma cărora a susţinut o serie de conferinţe la Universitatea de Arte Aplicate de la Helsinki, în Finlanda, unde a fost ales membru de onoare.
A fost membru al Consiliului American de Artă populară şi membru de onoare al Consiliului Naţional al Educaţiei în Arte Ceramice din SUA.

Arta lui Autio este inseparabilă de anumite fapte din viaţa sa. Vasele şi formele estetice a ceea ce putem numi o „ceramică de avangardă” fac parte din cariera sa eminentă. Astăzi, puţini mai vorbesc de identitatea remarcabilă a acestui artist, un om meditativ care a căutat liniştea şi reconcilierea, fiind bolnav în ultima perioadă a vieţii. „Ştii, mie încă îmi mai place să lucrez”, spunea Autio. „Sunt foarte fericit că pot lucra în continuare, chiar dacă leucemia nu-mi acordă o viaţă mai lungă”, se destănuia Rudy Autio. Vedem strălucire nestăpânită în munca acestui ceramist, muncă în faţa căreia nu poţi să ai decât un sentiment de adoraţie şi respect.

În anul 2006, Rudy Autio a vândut prima sa sculptură de mari dimensiuni din ceramică, intitulată „Culise”, lucrare vândută pentru suma de 23.000 de dolari Muzeului de Artă Missoula. Achiziţionarea acestei lucrări de către o instituţie publică a făcut ca acest eveniment să fie foarte mediatizat, deoarece la momentul respectiv lucrarea a fost una dintre cele mai bine vândute creaţii din cadrul unei licitaţii. Suma importantă câştigată a fost uimitoare pentru Rudy Autio care a fost luat prin surprindere, amintindu-i de momentul în care a vândut prima sa „bucată de lut lucrată”, în timp locuia la Fundaţia Archie Bray, în anul 1951. „Am cerut atunci 125 de dolari şi tipul mi-a vorbit de o sumă… până la 75 de dolari. A fost o piesă destul de bună, dar am fost luat prin surprindere că cineva ar plăti pentru ea. Asta a fost cinci decenii în urmă. Când eşti atât de tânăr, vezi lucrurile mai departe, asta pentru că eşti entuziasmat şi ştii că poţi face mai mult”, îşi aminteşte Rudy Autio într-un interviu.

Munca de creaţie a lui Rudy Autio se axează în principal pe construcţia de vase ceramice, într-o varietate de materiale şi mijloace media. El a lucrat de-a lungul carierei sale de artist reliefuri, ţiglă ceramică, picturi murale, sculpturi în bronz, a utilizat betonul, sticla şi a realizat lucrări de design.
Pe obiectele sale ceramice aplica imagini figurative, care produc o tensiune între formă şi conturul grafic propus, analizând efectul cromatic asupra formei tridimensionale. Arta lui se inspiră din resursele folclorului Occidental, fiind un amestec subtil de forme şi suprafeţe care unifică piesa cu imaginea unui arabesc liric, dinamic, cu simboluri, cifre, cai sau figuri umane realizate în glazuri colorate.
Instruit în desen şi pictură de la o vârstă fragedă, se poate vedea cu uşurinţă modul în care aceste competenţe joacă un rol important în creaţia sa. Imaginile figurative, după ce a suferit un accident vascular cerebral, se intensifică ca tensiune. În schimb, există un amestec subtil de „mărci” distinctive care configurează forma şi suprafaţa fiecărei piese, o unitate structurală între formă şi desen ce crează unitatea lucrărilor lui. Artist şi profesor, vasele lui decorate apelează la cunoştinţe din vastul muzeu al lumii ceramice, combinând valorile picturale ale lui Henri Matisse cu lucrări antice etrusce.

Picturile şi desenele în cerneală şi acrylic ale lui Rudy Autio, de la începutul anilor 1980, completează lumea vaselor de lut pictate, dar ele sunt, de asemenea, lucrări autonome. Pe ambele suprafeţe bi-dimensionale ale vaselor de lut, lucrările sunt izbitoare, nu doar pentru compoziţiile libere, gestuale, cu linii şerpuite de grosimi diferite, culori vibrante şi suprafeţe bogate, dar şi pentru intensitatea psihologică a acestor imagini.
Lui Rudy Autio i s-au comandat o serie de picturi murale religioase. Cele mai importante sunt în Great Falls, Anaconda, Bozeman, Butte şi Missoula. Alte picturi monumentale sunt Metals Bank and Trust în Butte, vitraliile pentru o capelă la Malmstrom AFB, Missoula Fire Station şi Biserica Sf. Anthony din Missoula.
„Deseori sunt surprins de publicitate”, spune Autio, care vorbeşte în termeni modeşti care par a subestima rolul său ca protagonist major al artei din Montana. „Cred că este o chestiune de longevitate mai mult decât orice altceva. Eu nu sunt un judecător al propriei mele munci. Nu ştiu dacă sunt foarte talentat. De la începutul carierei nu am făcut o separare între domeniile artelor. Întotdeauna mi-am dorit să fiu un sculptor bun, pur şi simplu…”, completează Rudy Autio.

Copiii lui încă îşi amintesc lecţiile rudimentare ale tatălui lor despre viaţă şi artă. El a încurajat un mediu de învăţare continuă pentru copiii şi nepoţii săi, activităţi prin intermediul cărora îi implica în munci creative în casa familiei. Lucra alături de nepoţii săi în atelier transmiţându-le secretele muncii de olar şi tainele arderilor. A fost alături de familia sa la schi, în drumeţii şi, datorită pasiunii pentru ambarcaţiuni, a navigat împreună cu ei. Copiii îşi amintesc: „a construit o cabină pe Lacul Flathead în 1965, a făcut bărci din fibră de sticlă, sauna care a venit mai târziu, pereţi de stâncă şi mobilierul”.

Când Rudy Autio a fost diagnosticat pentru prima dată cu boala, în februarie 2005, i s-a spus că va trăi numai două săptămâni, dacă nu începe chimioterapia cât mai curând posibil. În ultimii trei ani, chiar dacă sănătatea lui era precară, Autio nu a pierdut pofta de mâncare şi dragostea pentru ceramică. „Sunt de acord cu faptul că am leucemie. Am fost norocos să fac ceea ce am vrut în viaţă şi mi-a plăcut lucrul cu lut. Pentru a face o ieşire din viaţă, surprinzător(…), îmi pare rău doar pentru ceea ce mai am de făcut. Ştii, când am fost diagnosticat cu leucemie medicii mi-a spus că nu am mult timp. Aceşti minunaţi medicii mi-au dat deja mai mulţi ani decât ceea ce era de aşteptat, şi apreciez asta. Chiar dacă am doar un alt şase luni din viaţa mea, vezi, asta-i bine, atâta timp eu sunt ocupat până atunci.”, spunea Rudy Autio.

Deşi a fost mic de înălţime, Rudy Autio a fost mai mare decât viaţa, un om şi un artist care a lasat în urmă o operă vastă şi coerentă ce l-a transformat în unul dintre cele mai notabile nume din ceramica contemporană. Rudy Autio a fost un inovator cu o carieră şi un traseu în domeniul artelor care a urmat de-a lungul vieţii o progresie constantă de excelenţă în domeniul plasticii. Ca artist şi dascăl, el a ajutat la schimbarea modului de gândire în ceramică şi a modului cum sunt privite „artele focului” în arta contemporană, statutul de olar fiind atribuit datorită creaţiei sale (şi al altor artişti din aceiaşi generaţie), celor care inventează forme pentru a exprima idei. În timpul carierei sale artistice, Rudy Autio a modificat relaţia dintre culoare şi obiectul ceramic. Folosirea desenului şi a picturii pentru a realiza naraţiuni i-a permis să extindă gramatica limbajului vizual. Lutul s-a dovedit a fi mediul perfect pentru Autio, permiţându-i o dimensiune aparte pentru a construi formele vaselor sale voluptoase. Contribuţia lui Autio în domeniul ceramicii este de necontestat, creaţia sa fiind un reper al generaţiilor succesive de ceramişti. (Grigore Roibu)

---

[1] Titu Toncian – Ceramica artistică. Materie formă şi imagine.
[2] Titu Toncian – Experiment şi tradiţie. Postmodernismul în artele vizuale.

Ceramica între tradiţie şi experiment

În articolele pe care le-am scris am făcut incursiuni în diverse domenii ale artelor contemporane însă, am ignorat domeniul în care m-am pregătit – ceramica. Atât în Istoria Artelor, cât şi în cea a ceramicii am scris materiale care fac obiectul a două cărţi care, din păcate, datorită costurilor de tipar ridicate şi a faptului că nu am găsit sponsori au rămas, deocamdată, în proiectele mele de viitor. Pentru a nu ţine „la sertar” aceste materiale am să fac publice o parte dintre acestea. În cele care urmează voi prezenta ceramica, un domeniul al artelor vizuale ce se situează între tradiţie, meşteşug şi experimentalism.

Aflată la răspântia dintre tehnică şi artă, ceramica se alătură fenomenelor culturale actuale. De la primele recipiente modelate dintr-un boţ de argilă, la frumuseţea clasică a vaselor greceşti, de la fineţea porţelanului chinezesc, la exuberanţa Art Deco, de la obiectele funcţionale, la cele industriale sau instalaţiile care interacţionează cu spaţiul ambiental, aproximativ zece milenii de producţie ceramică, la scară planetară, ne stau înainte. Data naşterii acestei arte nu ne este cunoscută. Nu ştim nici prin ce împrejurare omul a avut ideea de a modela recipiente din lut şi a le arde în foc. Ceea ce ştim este că lutul a fost utilizat cu mult înainte de a descoperi schimbările structurale pe care le suferă în urma folosirii focului. Modelajul este unul dintre cele mai vechi meşteşuguri practicate de om. Miracolul însufleţirii lutului este însă strâns legat de cel al unei forţe care a fascinat şi speriat deopotrivă – focul. Magia arderii a fost cea care a transformat focul în mit şi simbol.

Istoria ceramicii începe în Neolitic, cu prima piesă din lut arsă intenţionat. O dată înfrântă această teamă înnăscută, de a manipula focul, ce a urmat a fost una dintre cele mai impresionante aventuri ale umanităţii. Olăritul este unul din cele mai vechi meşteşuguri, datând din epoca Neoliticului, adică cu mai bine de 6000 de ani î.Hr. În vremurile străvechi lutul era extras din locuri speciale de–a lungul cursurilor de apă. Odată adus în gospodărie, după o perioadă de păstrare (dospire), argila era frământată cu mâinile, picioarele sau cu un ciocan mare de lemn, fiind amestecată cu apă. Pasta obţinută era curăţată de impurităţi, tăindu–se în felii subţiri cu o lamă metalică şi apoi era lucrată manual sau la roată.

Olarii se aşezau de obicei în zone apărate de pericolul invaziilor, în regiunile deluroase sau muntoase, foarte rar în zonele de câmpie. O condiţie necesară era proximitatea carierelor de lut şi a pădurilor, de unde olarii luau lemnul necesar arderii vaselor. Un vas de lut valora cât conţinutul lui în grâu şi porumb sau cât dublul conţinutului în mere sau cartofi.

Prin materia componentă ceramica nu impresionează pe nimeni. Lutul este un simbol al materiei informe. Succesul  ceramicii se datorează, în primul rând, durabilităţii şi costului redus de producere. Lutul a însoţit omul din cele mai vechi timpuri, viaţa omului şi a lutului evoluând în paralel de-a lungul întregii istorii a umanităţii. Considerată mult timp corolar al aşa–numitei „revoluţii neolitice”, originea ceramicii a început să fie privită, relativ recent, dintr–o nouă perspectivă. Epoca modernă a adus materialele ceramice la asemenea importanţă încât viaţa noastră de zi cu zi ar fi de neimaginat în lipsa acestora.
La sfârşitul secolului al XIX–lea ceramica a suferit mutaţii radicale datorită industrializării. În mod paradoxal, în domeniul esteticii formelor şi decorului ornamental se constată o anumită stagnare. Metodele tradiţionale şi modelele istorice sunt abandonate în detrimentul unui stil revoluţionar.

O dată cu apariţia Pop Art–ului cultura kitsch este cea care transformă iconografia artei.
Artistul conceptualist Marcel Duchamp (1887–1968) şi artistul Pop Andy Warhol (1928–1987), ridică obiecte banale la rang de mare artă. Lucrarea lui Duchamp – Fântână (1917), celebrul pisoar întors şi semnat „Mutt”, este un mesaj ironic prin acţiunea în care un obiect banal, a cărui utilitate este schimbată, a fost scos din contextul său utilitar şi adus în cadrul unei galerii de artă. Duchamp pleca de la ideia că este o pierdere de vreme să produci în propriul atelier un produs care este deja fabricat la scară industrială. Experimentul artistic şi noile mijloace de comunicare prin intermediul artelor vizuale a funcţionat ca o atitudine politică şi ca o formă de dezidenţă. „Experimentul este mai mult decât o atitudine, decât tehnică sau un instrument de cercetare şi investigare, este o formă de artă liberă, o formă de aventură, de rezistenţă, chiar de dezidenţă şi de frondă”, spune profesorul universitar dr. Titu Toncian, Decanul Universităţii de Arte şi Design Cluj, în cartea sa Experimentalism şi tradiţie.

După a doua jumătate a secolului al XX–lea, preocupările artistice din domeniul ceramicii se îndreaptă tot mai mult spre redescoperirea tehnologiilor străvechi şi aplicarea acestora în producţiile plastice care configurează noul limbaj vizual al artei postmoderne. Folosind noile cuceriri ale tehnicii şi arderile multiple la temperaturi ridicate, ceramiştii contemporani imprimă lucrărilor lor, „amprenta” unor structuri (mai ales cromatice), de cele mai multe ori controlate, pe care producţiile ceramice le–ar putea primi doar în urma trecerii timpului. Experimentele din domeniul ceramicii constituie în prezent un mijloc de expresie care transmite mesaje ce au semnificaţia unei acţiuni deliberate de investigare, argumentare şi demonstraţie. Construcţia unor forme abstracte, fără a mai îndeplini funcţia utilitară, de multe ori folosind interdisciplinalitatea diverselor domenii ale artelor sunt stări ale fanteziei care analizează fenomenele ce ne înconjoară. A pătrunde în universul simbolic al artei înseamnă a dezvolta gândirea simbolică prin care este căutată identitatea realităţii.

În cele care urmează voi prezenta doar doi dintre marii artişti din domeniul ceramicii contemporane care au revizuit termenul democratizării artelor vizuale. Sunt doi ceramişti a căror creaţie a pus bazele unui nou concept despre forma tridimensională. În zilele noastre imaginea artistică ocupă un loc infim în piaţa producţiei de imagine. Arta are însă un potenţial al inovaţiei permanente care derivă din efeortul de a depăşi  domeniul cunoaşterii.

Peter Voulkos (1924–2002), pe numele adevărat Panagiotis Voulkos, este un artist american, descendent al unei familii de origine greacă. În creaţia sa el a promovat Expresionismul Abstract în sculpturi ceramice ce au trecut prin demarcaţia dintre ceramica tradiţională, meşteşug şi arta plastică. A avut o remarcabilă carieră didactică. A predat la Colegiul de Artă şi Design din Los Angeles pentru o perioadă de cinci ani, începând din anul 1953. S–a mutat la Universitatea Berkley din California în anul 1959, unde a fondat Departamentul de Artă ceramică. Cea mai bună caracterizare a lucrărilor lui este cea de „primitivism sălbatic”, definire dată de forma obiectelor obţinute şi a metodelor de lucru folosite, care sunt, parcă, desprinse din străvechile preocupări ale omenirii. Începând cu 1957, Peter Voulkos a lucrat într–un atelier din Los Angeles compoziţii de mari dimensiuni, de peste şase metri, prin asamblarea unor forme spaţiale voluminoase, montate pe plachete, deformate şi reasamblate. A studiat diferite tipuri de cuptoare cu ajutorul cărora explora noi suprafeţe ale materialelor de lucru ceramice şi a studiat tehnici din Japonia în care este folosită argila Shigaraki.

A construit un cuptor de tip anagama cu ajutorul căruia explora noi suprafeţe ale materialelor de lucru ceramice. Prin adoptarea acestei tehnici în care obiectul ceramic este expus efectelor directe ale flăcării şi glazura este formată aleatoriu cu ajutorul cenuşii depuse în cuptor, formele plastice ale lucrărilor lui Voulkos devin imprevizibile, fiind produsul spontan al procesului creator.

Printre elevii lui s-au numărat nume ale artiştilor ceramişti ce au devenit foarte cunoscute. Dintre aceştia, poate cel mai important, este Paul Soldner care în anul 1954 a devenit elevul lui Voulkos. Cu Voulkos ca profesor şi Soldner ca tănăr student sala de curs a devenit un adevărat atelier de creaţie, un spaţiu în care cei doi se „dezlănţuiau” şi se întreceau în meşteşug. Soldner va continua cariera didactică a lui Peter Volkos. Ca profesor, Soldner a ajutat în stabilirea programului didactic, unde a făcut mai multe modificări la echipamentele destinate departamentului de ceramică, inclusiv a unui tip de cuptor pentru temperatură joasă, în care se introducea sare în timpul arderilor. În 1955, a fondat echipamentul de Olărit „Soldner”, considerat o invenţie proprie. A început să producă obiecte funcţionale asimetrice, cu forme fluide. Această „rupere” a simetriei compoziţionale este dată de folosirea tehnicii Raku, rezultând configuraţii obiectuale, pe suprafaţa cărora, artistul intervenea cu noi structuri modelate şi aplicate liber.

Ceramica este văzută la ora actuală ca o manieră de a iventa forme pentru a exprima idei. Cultura postmodernă este o cultură a imaginilor pe care societatea le produce. Procesul de iniţiere începe încă din atelierele şcolii. Demersul pedagogic al studierii artelor focului presupune asimilarea de cunoştinţe din cultura ceramicii, constituite pe bază de informaţii, folosind în acelaşi timp mecanisme creatologice ce explorează legi compoziţionale. Poate, o dată cu Pop art-ul pariul cu aşa numita cultură kitsch a fost pierdut… Imaginile captivante şi estetica artificială, extrem de articulată, devin un centru de atracţie şi fascinaţie în lumea contemporană. Pentru a putea defini ansamblul care constituie lumea contemporană a formelor vizuale este necesar un permanent contact cu mesajul obiectual al creaţiei artistice care, în societatea actuală, aparţine tehnologiei ce ignoră relaţia dintre frumuseţe, autenticitate şi artă. În conceptul contemporan al artelor ceramica nu mai reprezintă materia în sine, ci s-a impus ca o activitate artistică cu mare potenţial expresiv. Lucrul cu argila a transformat arta modernă, care nu mai este o simplă înmagazinare de obiecte, ca recurs la tradiţie, ci o cale de a participa la înţelegerea lumii contemporane şi formarea cadrului cultural-artistic. (Grigore Roibu)