Parcă sîntem şi nu sîntem la fel

Într-o discuţie purtată cu conf. univ. dr. Petru Lucaci, preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici (în urmă cu cîteva luni şi materializată într-un interviu publicat de Observator cultural), acesta semnala faptul că, în ciuda crizei, în România anului 2011 sînt organizate săptămînal trei-patru expoziţii. Mai mult decît atît, există o tendinţă de a se deschide noi galerii, iar licitaţiile de artă doboară record după record.

Pe acest fond, după o lungă perioadă cu pagini albe în calendar, evenimentele „plastic” au început chiar să se suprapună. Pe 4 mai, au avut loc în paralel, la aceeaşi oră, două vernisaje, în galerii aflate la cinci minute distanţă una de alta. O parte din public a fost prezent în cele două locuri. Este vorba despre The Other Body, de la Victoria Center for Contemporary Cultural Production de şi despre Spettacolo Del Mondo, de la Elite Art Gallery – Galeriile de Artă ale Municipiului Bucureşti. Coincidenţa (nepremeditată) face ca cele două expoziţii să fie deschise pînă pe 24 mai şi similitudinile nu se opresc aici. Unul dintre artişti a expus în ambele expoziţii, apoi titlurile (alese în relaţie cu „conţinutul”) reiau sintagme care au fost folosite anterior drept titluri în alte domenii: „The Other Boby – Reflections on Difference, Disability and Identity Politics”, studiu publicat de Ynestra King în MS Magazine, în 1993, şi „Spettacolo del Mondo”, film realizat în 1953 de regizorul Mario Mattoli. Despre acest al doilea eveniment, curatoriat de semnatarul acestor rînduri, nu voi scrie în rîndurile de faţă, oprindu-mă asupra celui dintîi, al cărui curator este Petru Lucaci.

Înainte de orice altceva, remarc nivelul artistic, amploarea, diversitatea şi suportul teoretic. Prin aceste atribute, expoziţia păstrează coerenţa, spaţiul suportînd şi lăsînd „să trăiască” un mare număr de lucrări, realizate de „mîini diferite”. Numărul artiştilor şi biografia profesională a acestora pot trimite cu gîndul la o bienală: 2 Meta, George Anghelescu, Maria Bordeanu, Daniel Brici, Cătălin Burcea, Traian Boldea, Irina Broboană, Francisc Chiuariu, Larisa David, Darie Dup, Daniel Djamo, Carmen Dobre, Loredana Dragne, Iosif Kiraly, Petru Lucaci, Flavia Lupu, Bogdan Mateiaş, Romana Mateiaş, Valeriu Mladin, Marina Oprea, Christian Paraschiv, Vlad Petri, Dan Raul Pintea, Alexandru Rădvan, Bogdan Raţă, Marilena Preda Sânc, Petra Sitaru, Albert Sofian, Bogdan Teodorescu, Roman Tolici, Roxana Trestioreanu, Diana Tropoe, Mihai Zgondoiu. Conceptul care îi (re)uneşte pe cei enumeraţi mai sus se numeşte „Corpul ca proiect cultural contemporan/ Provocări teoretice, replici artistice” şi îi aparţine lui Petru Lucaci.

O expoziţie trebuie vizitată, nu povestită, cu atît mai mult cu cît artiştii participanţi în cadrul The Other Body au avut şi au multe de spus în ceea ce priveşte arta contemporană românească. În condiţiile în care arta momentului este orientată (la nivel mondial) spre figurativ, iar subiectul constituie un cîmp de manifestare periculos prin posibila depăşire a zonei artei, corpul uman poate juca rolul principal, devansînd obiectul sau peisajul.
Arta românească de pînă acum propune corpul într-o mai mare măsură drept oglindire, imagine bidimensională, decît drept mediu de acţiune sau pe care să se acţioneze. Propriul corp transpus pe suport rămîne celălalt corp. Autoportretizarea reprezintă o posibilă provocare narcisistă de cînd lumea. La antipod, automutilările ritualice împrumutate de artă prin body sculpture, tattoo art, piercing, performance, viennese actionism etc. pun serioase întrebări privind încadrarea în categorii cu sau fără prefixul „sub”. Între cele două extreme ar fi AND art-ul sau bio art-ul, care ridică, de această dată, posibile probleme de etică.

Faptul că tema corpului este propusă ca subiect artistic şi de meditaţie, că avem de-a face cu schimburi vizuale de experienţă este un fapt benefic pentru arta din România. În prelungirea acestei idei, anunţăm un viitor eveniment (apropiat), aflat sub egida aceluiaşi proiect al lui Petru Lucaci: luni, 23 mai 2011, ora 19.00, la acelaşi Victoria Center for Contemporary Cultural Production (Calea Victoriei nr. 12, Bucureşti), va avea loc performance-ul (de 12 minute) al artistului Christian Paraschiv/ BioArt/ Parcă sîntem şi nu sîntem la fel/ Amestec de AND prelevat de pe artist cu AND-ul unui participant voluntar. (Mihai Plămădeală)
SURSA: Observator cultural

Cronica unei expoziţii

Cronica şi arta

Cum să vezi o expoziţie şi cum să citeşti ce se scriu alţii despre ea? Iată o întrebare la care voi încerca să răspund, din punctul meu de vedere. Prin intermediul meseriei pe care o am, cea de artist plastic licenţiat în: Istoria artei universale şi româneşti: orientări şi tendinţe în arta contemporană şi a cursului pe care l-am urmat între anii 1995-1996, un curs Civic Education Project despre Arta contemporană şi instituţiile ei şi Metodologii de analiză a operei artistice, aş fi îndreptăţit să vorbesc de pe această poziţie. Pe de altă parte am lucrat aproape  zece ani în presă, trecând prin mai multe departamente, atât tehnice cât şi al redacţiilor. Cu toate acestea nu m-am considerat niciodată un ziarist. Ceea ce am scris a fost opinia mea despre un eveniment, de obicei plastic. Contactul cu diverşi ziarişti m-a făcut să îi admir. Cunoscând această lume din interior a trebuit să accept, de multe ori, concepţii învechite, mai ales aparţinând generaţiei vârstnice. Generaţia tânără poate fi într-un conflict ideologic cu ziariştii care lăudau Epoca de aur. O astfel de divergenţă apare şi în rândul plasticienilor. Artiştii ce au terminat o anumită şcoală pot fi într-un conflict de idei cu cei care au fost formaţi în cadrul altei instituţii de învâţămănt. Deasemenea, generaţia tânără este cea care critică limbajul tradiţional şi convenţional al moştenirii culturale a vechilor maeştrii. Şi, nu consider că este nimic rău în asta. Când intrii într-o galerie şi vezi lucrările unui artist este normal să ai o opinie. Aceasta poate fi favorabilă sau dezabrobatoare faţă de artistul care expune. Se vorbeşte tot mai mult de un decalaj între înţelegrea codurilor de receptare, pe de o parte bazată pe valori tradiţionale şi, de cealaltă parte, pe noile modalităţi de exprimare a artelor, ceea ce duce la un conflict între artist şi public. Dezacordul dintre arta modernă şi public este o stare generală a lumii Occidentale, asupra căreia nu o să insist. România, până în anii ’90 era sub presiunea ideologiei comuniste, mult lăudată de ziariştii care scriau la Scânteia tineretului sau alte reviste „roşii” gen Steaua, Flacăra, Stegul ş.a. După anul 1989 aceşti ziarişti au continuat să scrie şi chiar să-şi adapteze articolele noilor cerinţe ale democraţiei şi presei libere. O să-i vedeţi aproape în toate redacţiile sau în cadrul unor publicaţii locale pe care le-au produs. Mulţi dintre aceştia au început să scrie despre cultură, artă, muzică şi desigur literatură, deoarece ei provin din rândul poeţilor de duzină care l-au preslăvit pe fostul dictator. Atunci când vedeţi o cronică plastică scrisă de un poet al vechiului regim, vă sfătuiesc să luaţi distanţă de ceea ce aşterne pe o pagină.

Acest tip de scriitor poate vorbi despre plastică, muzică şi toate celelalte arte, pentru simplu fapt că el a scris poezie sau proză, care în vechiul regim era de succes. Pentru aceşti cronicari trecuţi ai timpului prezent, dreptul la opinie intră într-o zonă interzisă. Ei sunt cei care au întotdeauna dreptate, deoarece deţin adevărul prin intermediul experienţei lor de analiză. Ei sunt cei care ne pot oferi codul de receptare a artelor. Ceilalţi sun cârcotaşi, lighioane sau alte animale rău voitoare care urmăresc să arunce cu noroi în tot ceea ce spun ei prin intermediul articolelor lor. Pentru a ancora arta în zonele ei de competenţă, greu de delimitat în zilele noastre datorită mutaţiilor care au loc, trebuie să înţelegem fenomenul plastic şi cel al criticii ca un instrument ce oglindeşte gradul nostru de civilizaţie. Avangardele s-au născut prin negare şi rupere de consens fiind rezultatul conflictului de valori. Într-o mare măsură cronicile sunt greu de atacat dincolo de nivelul lor speculativ. Una dintre explicaţiile pentru inexistenţa unor reviste de specialitate, pe diverse domenii ale artelor vizuale, este pusă pe seama reconfigurării obiceiurilor de lectură. În ziare, de obicei, pentru evenimente culturale se acordă un spaţiu de maximum 500 de caractere.

Critica de artă nu influenţează niciodată masele, ci se adresează unui grup restrâns de pasionaţi. Acum, acel grup e tot mai mic, pentru că există din ce în ce mai puţini dispuşi să citească articolele, dincolo de titlul lor. Influenţa mediilor asupra publicului, dar şi puterea unui critic versus cea a unui blogger, care, deşi uneori nespecializat, poate crea un curent de opinie în ceea ce priveşte un eveniment artistic. Oricine îşi poate spune părerea pe Internet, dar ar trebui să existe şi un anumit discernământ în a alege între părerea unui simplu spectator şi cea a unui expert. Această calitate o poţi dobândi vizitând expoziţii şi muzee, cu pasiune, având păreri, punând întrebări, uneori deranjante şi citind cărţi sau reviste de specialitate, lecturi în urma cărora să ai o părere originală şi avizată, dacă se poate cu umor şi nu cu încrâncenare, cu ironie şi mai ales cu o situare în context. Criticul aduce în atenţie ecuaţia receptării. Întotdeauna este importantă personalitatea publicului. Publicul poate accepta o părere ce aparţine altora chiar dacă nu este identică în raport cu cea personală. De multe ori am văzut oameni care acceptau valoarea artistică a unei opere de artă deşi nu erau încântaţi de produsul artistic al unui plastician. Sunt curios câţi apreciază, de exemplu, perioada cubistă a lui Picasso în defavoarea perioadei comerciale a lui Dali din SUA. Nu mai trăim de mult în epoca în care un singur critic putea decide soarta unei opere. Aveţi dreptul la opinie şi ea trebuie spusă apăsat şi clar. Aşa că intraţi în galerii, întrebaţi şi spuneţi-vă părerea, chiar dacă este critică şi, toate acestea, indiferent de ceea ce ar spune un aşa-zis „senior” al presei. (Grigore Roibu)

De salutat este apariţia cărţii lui Tiberiu Fărcaş, intitulată Colosul cu picioare de hârtie. O istorie subiectivă şi ilustrată a presei scrise din Cluj-Napoca, 1989-2010, publicată la Editura Eikon, la sfârşitul anului trecut. În cele 464 de pagini, Tiberiu Fărcaş nu face analize sociologice sau de caz, ci prezintă o „panoramă” a presei clujene, mai cu seamă a celei politice şi culturale. Lupta dintre vechi şi nou, tendinţele de debarasare şi emancipare de prejudecăţile comuniste apar la fiecare pas, mai cu seamă în presa de partid, unde confruntările de idei, polemicile şi patimile pot fi analizate de la om la om. Presa a avut rolul ei bun sau rău în acestă perioadă de tranziţie. Lucrarea semnată de Tiberiu Fărcaş nu este una critică, ci oferă prin intermediul ilustraţiilor repere din interiorul lumii gazetăreşti.

Presa  a fost sectorul cel mai dinamic din România postcomunistă. Volumul de faţă este în concepţia autorului, care a lucrat timp de 16 ani în presă şi comunicare (fiind specializat în Istoria Presei), „subiectiv”, deoarece este foarte greu de analizat acest domeniu agitat, cu obiectivitate, doar pe baza studiilor din arhive. „Trebuie să fii în inima presei scrise pentru ca să o înţelegi şi a tuturor resorturilor ei, cu tot ceea ce implică ea … de la editarea unui ziar, până la departamentele de distribuţie”, spune Tiberiu Fărcaş în nota autorului din deschiderea cărţii.
Lucrarea de faţă are un pronunţat caracter progazetăresc, fiind o pledoarie pentru munca de ziarist.

Despre blog

Epoca modernă transformă artele vizuale în tehnologie.
Postmodernismul plasează artistul în actualitate.

Joseph Beuys

De ce acest blog?

Pentru că trăim în era digitală şi prezentarea sau arhivarea muncii unui artist se face extrem de uşor în reţeaua de Internet. Ca autor al acestui blog doresc să vă informez şi să transmit opinii sau păreri alternative, deseori nesemnalate prin alte mijloace de informare. Cititorii pot colabora prezentând opiniile lor asupra spaţiului vizual-plastic contemporan. Orice informaţii care relatează evenimente culturale importante şi sunt argumentate printr-un discurs coerent sunt binevenite. Îmi propun ca în rubricile acestui blog să apară păreri ale mai multor autori, cât şi comentarii critice despre noile producţii vizuale din cadrul artelor contemporane. Cei care scriu în general despre artă văd critica din acest domeniu ca un instrument laudativ a unei acţiuni sau a muncii artistice, fără a ţine cont cine sunt „meşterii” autori, cu ce se ocupă aceştia sau, mai bine zis, cu ce ocupă spaţiul expoziţional al unui oraş. În mare parte, aceste articole apărute în diverse publicaţii scrise şi on-line nu exprimă părerea autorului despre ceea ce a văzut, fiind concepute sub forma unui şablon. Cronicile plastice, de film, analiza unor articole din publicaţile de specialitate în domeniul artelor vizuale sau pur şi simplu relatarea unor acţiuni plastice vor purta semnătura celor care au asistat la acel eveniment sau sunt rezultatul studiului individual al semnatarului, materialul fiind opinia şi responsabilitatea acestuia. Pentru a cuprinde o arie cât mai largă de analiză a fenomenului artistic contemporan vom prelua articole, pe care le considerăm interesante, din ziare, publicaţii şi bloguri. Am realizat acest blog din dragoste pentru artă şi pentru a vă informa, fără a avea pretenţia că suntem jurnalişti. Vom încerca să emitem păreri critice sau de analiză despre tradiţiile care s-au păstrat şi inovaţiile care au contribuit la cristalizarea artei contemporane aşa cum este ea acum. Vom prezenta ce se întâmplă în arta experimentală ca modalitate de expresie la care apelează artistul secolului al XXI-lea, în dorinţa sa de a transmite mesaje societăţii postmodeniste în care trăieşte. Vom încerca să vă facem să înţelegeţi noile modalităţi şi mijloace folosite de artiştii contemporani şi a modului cum modelează ei codul metodelor tradiţionaliste pentru a provoca şi pune întrebări ca reacţie la realitatea actuală. Cititorilor acestui blog o să le adresez rugămintea să aibă răbdarea de a se uita peste materialele publicate şi, după ce le-aţi „răsfoit”, să lăsaţi câteva cuvinte prin care vă mărturisiţi părerile dumneavoastră (precizez însă că vom cenzura comentariile care apelează la un vocabular neadecvat).

Mulţumesc în numele tuturor celor care au răspuns invitaţiei şi mi-au trimis diverse materiale scrise.
Grigore Roibu

Pentru că Matt Mullenweg a creat WorldPress ca fiind un serviciu de blogging „deschis” şi, astfel, orice cetăţean poate deveni jurnalist conectându-se la internet, aştept materiale de opinie din partea tuturor celor capabili să emită păreri critice argumentate, care au ceva de spus în domeniul artelor vizuale. Materialele acestui blog sunt publice şi pot fi preluate de alte publicaţii scrise sau on-line, cu precizarea şi rugămintea de a cita sursa – artavizuala21 – şi autorul materialului sau al imaginilor.

Ne puteţi scrie şi trimite materialele dvs. pe  adresa artavizuala21@gmail.com