Steve Jobs: „Am sperat că voi stimula creativitatea”

Diferite domenii ale artelor cum ar fi, de exemplu, Computer arts, Mail-art sau Digital art au găsit în mediul virtual un prieten. Alte domenii ale artelor au găsit computerul ca fiind un duşman. Reticenţa unor artişti faţă de computer este într-o oarecare măsură justificată. Computerul şi programele pe care le oferă acesta transformă mediul real, devenind  instrumente complexe cu ajutorul cărora un artist se poate exprima folosind aşa zisa „estetică a vizualului în spaţiul virtual”, ca parte componentă a tehnologiei postmoderne de comunicaţie. Pentru mulţi artişti computerul nu este decât un instrument, la fel ca pensula, lutul sau dalta. Dar, pe de altă parte, capacitatea computerului de a combina realitatea vizuală şi virtuală – atât 2D cât şi 3D – devine acaparatoare. „Eliberarea comunicaţiei” şi liberalizarea ei este rodul unei munci care îşi are originea încă din Antichitate când oamenii au înţeles importanţa semnalizării la distanţă. La sfârşitul veacului trecut câţiva oameni au schimbat lumea, iar arta şi estetica ei s-au adaptat şi, în consecinţă, s-au transformat fundamental şi ireversibil. Unul dintre cei care a contribuit la schimbarea majoră a societăţii, alături de Shawn Fanning (fondatorul Napster – care va da naştere la YouTube), Mark Zuckerberg (Facebook), Matt Mullenweg (WordPress), Jimmy Wales (fondatorul Wikipedia) sau Craig Newmark Alexander (Craiglist) este Steve Jobs. Povestea îşi are începutul în anul 1970 când Steve Jobs, Steve Wozniak, Mike Markkula şi alţii au conceput, dezvoltat şi comercializat unele din primele rânduri de calculatoare personale, Apple II serie şi mai târziu Macintosh. La începutul anilor 1980, Jobs a fost printre primii care a văzut potenţialul comercial al mouse-ului. Steve Jobs a fost fondator şi preşedinte Apple până recent, când, la vârsta de 56 de ani, din cauze medicale, fiind diagnosticat ca având cancer şi-a anunţat demisia din funcţia de director general al Apple. Realitatea net prezintă trei poveşti din discursul impresionant al lui Steve Jobs, ţinut în faţa studenţilor de la Universitatea din Stanford, în anul 2005, din care am selectat un fragment.

Incredibila poveste a lui Steve Jobs, relatată chiar de el

„Trebuie să ne urmăm visele”

Site-ul TMZ.com a publicat imagini cu Steve Jobs care pare foarte bolnav. Fotografiile ar fi fost realizate la două zile după ce grupul american Apple a anunţat miercuri demisia patronului şi cofondatorului, aflat în concediu medical din ianuarie 2011. (Vezi pozele aici)

Trebuie să ne urmăm visele şi să facem ceea ce ne place, trăind fiecare zi ca şi cum ar fi ultima”. E îndemnul lui Steve Jobs, unul dintre cei mai bogaţi oameni de pe planetă şi fondatorul Apple.
În urmă cu şase ani Steve Jobs vorbea în faţa unor absolvenţi ai universităţii Stanford. El le-a spus acestora trei poveşti care să-i inspire în viaţă.

Prima poveste este despre conexiuni

Am renunţat la Reed College după primele şase luni, dar am rămas în facultate încă 18 luni, după care am plecat. De ce am renunţat?

Am început să renunţ înainte de a mă naşte. Mama mea biologică a fost o tânără necăsătorită, absolventă de facultate care a decis să mă dea spre adopţie. A simţit că ar trebui să fiu adoptat de către doi absolvenţi de facultate şi a aranjat în aşa fel încât la naştere să fiu adoptat de un avocat şi soţia lui. Doar că atunci când m-am născut ei s-au răzgândit şi au spus că îşi doresc o fetiţă. Aşa că părinţii mei, care erau pe lista de aşteptare au primit un telefon în mijlocul nopţii şi au fost întrebaţi dacă îşi doresc un băiat, iar răspunsul lor a fost afirmativ. Mama mea biologică a aflat mai târziu că mama adoptivă nu a terminat niciodată facultatea, iar tatăl meu nu a terminat liceul. A refuzat să semneze actele finale de adopţie. A făcut-o câteva luni mai târziu când părinţii mei i-au promis că într-o zi voi merge la colegiu.
La 17 ani am mers la facultate. Dar din naivitate am ales o facultate care era aproape la fel de scumpă ca şi Stanford şi toate economiile părinţilor au fost cheltuite pe studiile mele. După şase luni, nu am mai înţeles rostul facultăţii. Nu aveam nici o idee despre ceea ce aş vrea să fac în viaţă şi nici felul în care facultatea m-ar putea ajuta să îmi dau seama ce îmi doresc. Şi uite aşa am cheltuit toţi banii părinţilor, pe care îi strânseseră o viaţă întreagă. Am decis să renunţ şi să cred că totul va fi bine. A fost destul de înspăimântător la acea vreme, dar privind în urmă a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată. (…)
Şi tot ce am îndurat pentru a-mi urma curiozitatea şi intuiţia s-a dovedit a fi nepreţuit mai târziu. Să vă dau un exemplu: Reed College în acea vreme oferea cele mai bune cursuri de caligrafie din ţară. În campus orice poster, fiecare etichetă de pe sertare era scrisă de mână cu o caligrafie impecabilă. Pentru că am renunţat şi nu trebuia să particip la orele obişnuite, am decis să mă duc la cursurile de caligrafie pentru a învăţa să scriu frumos. Am învăţat despre serif şi fonturi san serif, despre cum să las anumite spaţii între diferitele combinaţii de litere. A fost frumos, istoric, artistic, subtil într-un mod în care ştiinţa nu poate surprinde şi mi s-a părut fascinant.
Nimic din toate aceste nu aş fi crezut că să vor avea o aplicaţie practică în viaţă. Dar 10 ani mai târziu, când făceam proiectul primului computer Macintosh totul mi-a revenit în minte. Şi am proiectat totul în Mac. Acesta a fost primul calculator cu tipografie frumoasă. Dacă nu aş fi ales un singur curs la colegiu, Mac nu ar fi avut niciodată mai multe tipuri de caractere sau fonturi proporţional distanţate. Şi cum Windows doar a copiat Mac-ul, e de la sine înţeles că nici un calculator personal nu ar fi avut asta. Dacă nu renunţam la facultate, nu aş fi luat niciodată cursuri de caligrafie şi calculatoarele poate nu ar fi avut tipografia minunată pe care o au. Bineînţeles era imposibil să fac conexiunea între aceste puncte, uitându-mă înainte în timpul facultăţii, dar era foarte , foarte clar uitându-mă înapoi după zece ani.

Steve Jobs despre numele Apple. „Eram un adept al fructelor la acea vreme. Mâncam doar fructe. Eram cu trei luni în urmă cu depunerea unui nume comercial fictiv şi am ameninţat că îmi voi numi compania Apple Computer, dacă nimeni nu vine cu o idee mai interesantă până la ora cinci în acea zi. Am sperat că voi stimula creativitatea. Dar ne-am blocat, aşa că ne-am numit compania Apple”.

 A doua poveste este despre pierdere

Am fost norocos că am aflat ce îmi doresc să fac devreme în viaţă. Woz şi cu mine am început să lucrăm la Apple în garajul părinţilor mei când aveam doar 20 de ani. Am muncit mult şi în 10 ani Apple a crescut de la două persoane într-un garaj la o companie de 2 miliarde de dolari cu peste 4000 de angajaţi.

Tocmai lansasem cea mai bună creaţie a noastră Macintosh, cu un an înainte, şi tocmai împlinisem 30 de ani, când am fost concediat. Cum poţi fi concediat de la o companie pe care tu ai creat-o? Când Apple a crescut am angajat pe cineva pe care îl credeam suficient de talentat să conducă compania cu mine, iar în primii ani lucrurile au mers bine. Dar viziunile noastre au început să fie diferite. Consiliul nostru de administraţie a decis ca el să rămână. Deci la 30 de ani am plecat. Tot ce a fost centrul vieţii mele de adult se năruia, am fost devastat. (…)
Apoi totul a început să se lumineze – eram încă îndrăgostit de ceea ce făceam. Evenimentele de la Apple nu au schimbat asta. Am fost respins, dar încă iubeam ceea ce făceam. Aşa că am decis să o iau de la capăt.

Steve Wozniak şi Steve Jobs au prezentat un prototip al Apple I la o întâlnire a pasionaţilor de calculatoare din Palo Alto, California. Un dealer local de calculatoare a comandat 100 de unităţi. Aproximativ 200 de Apple au fost contruite şi s-au vândut în 10 luni, pentru 666,66 de dolari.

Nu am văzut asta atunci, dar faptul că am fost concediat de la Apple a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. (…)

 A treia mea poveste este despre moarte

Când aveam 17 ani am dat peste un citat care zicea cam aşa: „Dacă trăieşti fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, într-o zi, cu siguranţă, vei fi bun”. M-a impresionat atunci citatul şi în ultimii 33 de ani, m-am uitat în oglindă, în fiecare dimineaţă şi m-am întrebat „dacă azi ar fi ultima zi a vieţii mele, aş face ceea ce voi face azi?” Şi de fiecare dată când răspunsul începea cu un „Nu”, mai multe zile la rând, ştiam că trebuie să schimb ceva.

Amintindu-mi că voi muri curând a fost cel mai bun instrument pe care l-am avut şi care m-a ajutat să fac alegerile importante din viaţa mea. Pentru că aproape orice – toate aşteptările, toată mândria, toată frica de lucrările jenante sau de eşec – toate aceste lucruri, pălesc în faţa morţii, lăsând doar lucrurile importante. Amintindu-ţi că vei muri este cea mai bună metodă de a evita să cazi în capcana gândului că ai ceva de pierdut. Eşti deja fără protecţie. Nu există nici un motiv să nu îţi urmezi inima.
În urmă cu câţiva ani am fost diagnosticat cu cancer. Mi-am făcut o investigaţie la 7.30 dimineaţa şi ecografia arăta clar că am o tumoare la pancreas. Nici nu ştiam ce e pancreasul. Doctorul mi-a spus că e un tip de cancer incurabil şi că voi mai trăi între trei ani şi şase luni. Medicul m-a sfătuit să merg acasă şi să îmi pun afacerile în ordine, mesajul codat al doctorilor care spune să te pregăteşti de moarte. Înseamnă să le spui copiilor tăi în câteva luni ceea ce ai vrea să le spui în următorii zece ani. Înseamnă să te asiguri că totul e în ordine pentru a fi cât mai simplu pentru familia ta. Înseamnă să le spui adio.
Am trăit cu acest diagnostic. Mai târziu mi-au făcut o biopsie din tumoare. Eu eram sedat, dar soţia mea care era acolo mi-a povestit, că atunci când au examinat celulele, medicii au început să plângă pentru că s-a dovedit a fi o formă foarte rară de cancer la pancreas care se poate vindeca după o operaţie. Mi-am făcut operaţia şi acum sunt bine.
De data aceasta am fost cel mai aproape de moarte şi sper să rămân aşa pentru câteva decenii. Trăind asta pot spune că moartea e un concept util dar pur intelectual:
Nimeni nu vrea să moară. Chiar şi oamenii care vor să ajungă în Rai nu vor să moară ca să ajungă acolo. Nimeni nu scapă de ea. Şi aşa trebuie să fie, pentru că moartea e cea mai mare invenţie a vieţii. Este agentul care schimbă viaţa. E clar că vechiul trebuie să facă loc noului. Acum tu eşti cel nou, dar într-o zi, nu peste mult timp, vei fi vechi şi vei dispărea. Timpul tău e limitat, nu îl irosi trăind viaţa altcuiva. Nu trăi blocat în doctrine, care înseamnă să trăieşti după rezultatele gândirii altor oameni. Nu lăsa zgomotul altor opinii să îţi înăbuşe propria voce. Şi, cel mai important, trebuie să ai curajul să îţi urmezi inima şi intuiţia. Ea ştie deja ce trebuie să fii. Orice altceva trebuie să fie într-un plan secund.

Demisia surprinzătoare de miercuri noapte (24.08.2011) a lui Steve Jobs de la conducerea Apple a şters 52 de miliarde de dolari din valoarea indicelui Standard & Poor’s (S&P) şi 500 al bursei de la New York, înaintea debutului şedinţei de joi, în timp ce fanii şi investitorii deplâng retragerea unei legende a tehnologiei.
Citeşte mai mult pe: realitatea.net
Discursul de la Stanford University
SURSA: realitatea.net

Spaţiul expandat

Expoziţia „Migrare şi reaşezare” prezintă 38 de proiecte de artă pentru spaţiul public, trimise de 25 de artişti români din toată ţara în urma apelului lansat de Asociaţia Volum Art în perioada 26 mai – 24 iunie 2011 în cadrul programului „Spaţiu Expandat”.

Într-un clasament neoficial al capitalelor europene, Bucureştiul ocupă una dintre ultimele poziţii în ceea ce priveşte coerenţa şi estetica urbană. Chiar dacă epoca ruinelor din centrul istoric al oraşului este galopant înlocuită de noua epopee a teraselor, mai sînt multe de făcut pentru a transcende starea de fapt nu tocmai fericită în care ne aflăm, aceasta doar dacă se mai poate face cu adevărat ceva. Sperăm că răspunsul la „chestiune” este afirmativ.

Între 12 şi 16 iulie 2011, Asociaţia Volum Art a propus o interesantă expoziţie de proiecte privind intervenţia într-un spaţiu public bucureştean, Migrare şi reaşezare, organizată la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Sala Foaier. Cu această ocazie, au fost prezentate 38 de proiecte de artă pentru spaţiul public, trimise de 25 de artişti români (nu doar bucureşteni, ci din toată ţara, unii dintre ei cetăţeni străini) în urma apelului lansat de mai sus-numita asociaţie în perioada 26 mai-24 iunie 2011, în cadrul programului său „Spaţiu expandat”. Dintre cele 38 de propuneri, 8 lucrări vor fi realizate şi prezentate publicului în perioada septembrie-octombrie 2011, în Parcul Kiseleff.
Ideea proiectului este de a-i determina pe artişti să se implice în remodelarea spaţiului urban prin crearea de sculpturi, instalaţii, obiecte care să descurajeze intervenţiile uneori bine intenţionate, dar nefericit gîndite de oameni cu funcţii înalte în administraţie şi cu nivel scăzut în cultura vizuală. După cum menţionează comunicatul de presă, tema aleasă are rolul de a apropia artistul de public, de a crea un cadru în care privitorul să intre în dialog şi să interacţioneze cu mesajul generat de opera de artă. Sînt aduşi în discuţie termeni ce pot defini lumea contemporană şi care trebuie evaluaţi într-un sens larg, ce vizează deopotrivă mobilitatea culturală şi schimbul liber de informaţii.
Aria de explorare a acestei teme este cuprinsă între definirea relaţiei între spaţiul delimitat şi individ, între explorarea efectelor de migraţie culturală şi variantele de reaşezare a individului în lume. În fapt, este vorba despre descoperirea unei identităţi individuale.


Autori & coordonatori ai programului sînt artiştii plastici Judit Balko & Mihai Balko, iar în postura de colaborator îl întîlnim pe conf. univ. dr. Adrian Guţă. O echipă care garantează calitatea proiectului.

Mihai Balko: „Lucrurile definitive nu dau întotdeauna bine”

Stăm în continuare de vorbă cu Mihai Balko despre expoziţia de proiecte şi aflăm că, în viziunea sa: „Bucureştiul este un oraş tînăr din punct de vedere plastic; el are foarte puţine lucruri consistente, abia se naşte din punctul acesta de vedere. De doar cîţiva ani, artiştii simt nevoia de a prelua această preocupare şi de a o trata la modul cel mai serios. Proiectul, iniţiat anul acesta, vorbeşte cu exactitate despre spaţiul public şi arta în spaţiul public. Dorim să dezvoltăm mai multe tipuri de proiecte sub această egidă.
Migrarea şi reaşezarea constituie preocupări ale societăţii româneşti contemporane, cred eu. Opt dintre proiecte, aflate deocamdată în stadiul de planşă, vor fi realizate în trei dimensiuni şi amplasate temporar în parcul Kiseleff. Lucrările sînt gîndite special pentru respectivul spaţiu. După încheierea stagiului de expunere, acestea rămîn în proprietatea artiştilor. Vremurile sînt atît de dinamice, încît lucrurile definitive nu dau întotdeauna bine. Temporalitatea proiectelor merge în consens cu tendinţele actuale. Publicul din România s-a cam săturat de multele lucrări de for public, concepute pentru a rămîne pe vecie în locurile mai mult sau mai puţin inspirate în care sînt plasate, de unde mai pot fi mutate doar pentru construirea unei parcări subterane. Oamenii nu mai cred în genul de mesaj conceput pentru următoarele cîteva secole. Propunerea noastră constă în lucrări încărcate de conţinut, care să fie expuse doar cîtă vreme mesajul lor este actual.

În cadrul proiectului «1990», iniţiat de Ioana Ciocan, am intervenit cu o instalaţie intitulată Rechinii Roşii, care vorbeşte, de asemenea, despre societatea contemporană şi despre pericolele care ne pîndesc. Important este ca oamenii să reacţioneze la ceea ce văd. Faţă de vestigiile moştenite din trecut, omul nu mai are nici o reacţie. Proiectul „Cow Parade”, din 2005, a fost destul de bun în esenţă, dar a fost tratat cam pompieristic (sper să nu supăr pe nimeni). Publicul cred că s-a bucurat de paradă, chiar dacă legăturile acesteia cu realitatea oraşului au fost minime.
Bucureştiul este foarte colorat în acest moment, poate prea colorat, începînd de la culorile tomberoanelor de gunoaie pînă la gunoaiele societăţii. O ieşire în volum cred că este oportună”.


Programul urmăreşte şi ghidajul susţinut de specialişti în procesul de educaţie culturală. Publicul tînăr va fi invitat să participe la ateliere de artă desfăşurate în aer liber, în ambianţa creată de lucrările materializate, şi expuse în septembrie-octombrie, cînd se vor desfăşura în parcul Kiseleff ateliere de artă pentru copii. Acestea vor fi axate, în special, pe descoperirea sculpturii aşa cum este ea abordată astăzi, ca un domeniu extins, ce poate îmbrăca mai multe forme de exprimare.
Pentru a ne apăra de băncile vopsite în culori ţipătoare, de statuile unor eroi (încă) necunoscuţi, de sportivi în viaţă, de glume sau de ţepe durate în marmură şi bronz, credem noi că este bine să-i credem pe artişti, pe acei artişti care nu onorează comenzi (răs)plătite şi pentru care interesele culturale sînt mai presus decît cele economice.
(Mihai Plămădeală)
SURSA: Observator cultural

Despre frumuseţe

Efemera frumuseţe în artă

De multe ori m-am întrebat dacă produsul artistic a unui plastician trebuie să placă sau nu. Luând în considerare principiile tradiţionale ale esteticii care spun „arta are menirea de a transpune în operă ceea ce este frumos în realitate” aş fi tentat să răspund afirmativ: da, produsul artistic trebuie să placă. Cu toate acestea într-o accepţiune contemporană a esteticii artelor, în care aceasta transmite mesaje şi idei, tot ceea ce aş suţine despre principiile  estetice  ale frumuseţii se clatină şi cad în disoluţie. Dacă un mesaj vizual are menirea să provoace indignare, iritare sau groază, acesta şi-a atins scopul pentru care a fost realizat. Cu alte cuvinte, dacă un artist vrea să transmită o informaţie codată printr-un mesaj vizual despre lumea în care trăieşte şi, în urma acţiunii lui apare o reacţie din partea publicului, artistul obţine prin intermediul operei o atitudine profund angajată faţă de viaţă şi statutul în societate. Şi atunci cum rămâne cu estetica Frumosului, când alături de ea a apărut, încă din Evul Mediu, una a Uâtului şi grotescului. Pentru a încerca să găsesc un răspuns la toate acestea mă voi raporta, restrângând sfera vizualului, la reprezentarea figurii umane în artă.

O istorie obiectivă despre reprezentarea omului în Istoria Artelor este aproape imposibil de realizat, deoarece fiecare epocă a dezvoltat mai mult sau mai mai puțin acest subiect. Cu valenţele specifice ale metalităţilor din perioada respectivă, corpul uman a fost redat în toate ipostazele lui: simetric, armonios, cu forme lascive, priviri ispititoare sau țipând, urlând de durere sau groază şi suferind sau fiind bolnav.

Kokoschka - Adam şi Eva

De la Adam şi Eva nuditatea este un subiect interzis sau vândut, lăudat sau criticat. Corpul uman a atras cel mai mult atenţia creatorilor. Totul se raportează la el. Filozofii şi artiştii au propus definiţii ale frumuseţii corpului uman. De la micuţele statuiete intitulate Venus, cu sâni mari şi forme simplificate, la frumuseţea atletică a sculpturilor greceşti, până la femeile culcate şi geometrizate ale lui Henry Moore sau strigătul de disperare a expresionistului Edvard Munch sunt milenii de căutări artistice care reprezintă omul în toate ipostazele lui. Îmbrăcat sau dezbrăcat omul este principalul reper de inspiraţie al majorităţii curentelor artistice. În activitatea mea de cadru didactic am întâlnit elevi care sunt inspiraţi de formele corpului uman, pe care le studiază sau interpretează şi, de cealaltă parte, sunt cei care refuză un demers plastic care are ca punct de pornire studiul figurii umane, preferând formele abstracte. Cu toate acestea ceva comun rămâne în orice demers plastic, fie el figurativ, fie abstract. Acest lucru se întâmplă şi în rândul plasticienilor dar, nu doresc în cazul de faţă să mă refer la cei care nu au pregătirea necesară să realizeze un studiu după figura umană ci, la acei artişti care au refuzat să reprezinte figura umană după anumite canoane ce definesc frumuseţea în accepţiunea ei tradiţional-estetică. Forma plastică este o imagine ascunsă în spatele unei realităţi şi, prin definiţie, este abstractă iar, pentru a o înţelege ea trebuie tradusă în limbajul pe care publicul îl percepe. Imaginea presupune articularea unui spaţiu fictiv, pe baza unor date obiective, care sintetizate generează un sistem de închipuire ce are corespondent în bagajul vizual şi mental pe care îl deţinem. Imaginea poate să atragă sau să îngrozească în funcţie de stimulii pe care îi activează. De multe ori privim cu plăcere un nud feminin şi respingem o imagine a unui bolnav psihic. Dacă punem în faţa unui receptor o imagine, acesta o va descifra conform capacităţii lui intelectuale de a identifica forme agreate de psihicul său, făcând legături mentale cu tot ceea ce ochiul lui a definit ca fiind bun sau rău, până în acel moment. Dacă aceste legături corespund unor coduri lăuntrice care presupun o stare de extaz, imaginea va fi definită ca fiind frumoasă. Nudul feminin este cel în faţa căruia avem o reacţie imediată de atracţie sau respingere. Maeştrii nudului feminin au redat senzualitatea corpului femeiesc în toate ipostazele acestuia, apelând la toate trucurile pentru a picta textura pilelii într-o anume lumină sau a găsi armonia anatomică, uneori deformând proporţiile, căutând un model ideal pe care să-l întipărească în mentalul colectiv. Frumuseţea a depins de gust, iar gustul a fost diferit de la o epocă la alta. Incontestabil şcoala veneţiană de pictură, prin maeştrii ei Tiţian şi Giorgione, a revoluţionat redarea nudului feminin în pictură. Madonele cu pruncul şi frumuseţea graţioasă a corpului uman nud va fi exploatată la maxim de pictorul florentin Sandro Boticelli. Tabloul Nașterea lui Venus este renumit în Istoria Artelor prin redarea nudului feminin după un canon feciorelnic, numit frumuseţe boticelliană.

Boticelli - Nașterea lui Venus

Francezii şi flamanzii au avut altă concepţie despre trupul feminin. Ei au conturat cu robusteţe şi voluptate formele nudului feminin schimbând modelul femeii zvelte şi tinere cu una care aparţinea lumii de zi cu zi. Mulţi consideră dezgustătoare o astfel de reprezentare dar, aceşti pictori preferau să redea lumea reală, fără a căuta prototipul de frumuseţe ideale după canoane matematice. Rubens, Rembrandt sau Velasquez reprezintă nuduri mature departe de imaginea atrăgătoare a nudurilor greceşti sau cele ale Renaşterii. O astfel de schimbare în mentalitate a avut loc şi în secolul al XX-lea, când idealul feminin dat de  formele rotunde ale actriţei Marilyn Monroe a fost schimbat cu cel al formelor suple şi alungite ale lui Naomi Campbell sau Claudia Schiffer.
Stăm în faţa unei statui, picturi sau fotografii pentru a căuta frumuseţea ideală despre care vorbea Platon şi Socrate? Pitagoreicii ar argumenta frumuseţea feminină a unei imagini după echilibru compoziţional, raporturile anatomice şi armonia numerelor care guvernează proporţiile. Sunt absolut sigur că nimeni nu a încercat să măsoare proporţiile lui Marilyn Monroe.

În Evul Mediu, pe lângă proporţiile alungite ale sfinţilor, apar bestiarele, ca replică la înţelepciunile mistice şi morale. Fiecărui monstru legendar îi corespunde o imagine care contura o morală asociată învăţăturiilor biblice. Mulţi care intră astăzi într-o galerie de artă modernă pentru a vedea chipurile  pictate de Picasso, ar auzi din partea criticilor că acestea sunt frumoase, deşi opinia lor este cu totul şi cu totul alta. Şi iar ne întrebăm de ce e atât de mult subiectivism în noţiunea de frumos. Parcă şi zicala „ce e frumos şi lui Dumnezeu îi place” nu mai este valabilă. Parcă Dumnezeu şi-ar fi schimbat gusturile în pas cu moda timpurilor. Dacă analizăm frumosul şi urâtul, ca o opoziţie de judecată, vom ajunge la concluzia că diferenţa constă în gestul pe care îl avem faţă de ceea ce implică unul faţă de celălalt: atracţie sau respingere. De multe ori însă, le confundăm. Avem o atracţie nejustificată faţă de ceea ce este sordid, oripilant, grotesc sau odios. Nietzche va defini în Naşterea tragediei, sublimul ca fiind „înobilarea estetică a oribilului”. Urâtul Futuriştilor este cel de a provoca iar cel al expresionismului de a denunţa o lume burgheză care s-a dovedit cel mai docil susţinător al dictaturii.

Expresionismul este reacția firească a unui grup de pictori germani, din care făceau parte Krichner, Kokoschka, Schiele, Grosz şi alţii, care abdică de la academism şi convenții estetice rigide, dar și de la autoritarismul celui de-al doilea Reich. Revolta artiştilor a proclamat libertatea creatoare absolută şi primatul expresiei asupra formei. Rezultatul este o artă spectaculoasă din punct de vedere cromatic cu o estetică revoluționară.

Apelul la urâţenie reiese cu putere prin intermediul grotescului. Duchamp pune provocator mustăţi Giocondei pentru a artăta că estetica trecutului este depăşită. Urâtul şi frumosul în epoca modernă a devenit un fenomen social. Kitsch-ul va pune în evidenţă reacţiile pe care opera de artă trebuie să le producă ca reacţie emotivă din partea receptorului. Există însă statuete care au pretenţii artistice, reproducând, la diferite mărimi, modele celebre ale antichităţii cum ar fi: Venus din Millo, Diana sau chipul lui Nefertiti, dar care nu reuşesc să se înscrie decât în categoria kitsch-ului de tarabă. Japonezul Takashi Murakami este, poate, cel mai cunoscut artist contemporan care îmbină kitschul cu arta cultă. Spre deosebire de Warhol, a cărui artă îşi extrăgea seva din cultura de jos şi era dusă la nivel înalt, Murakami, după ce ridică statutul imaginii la elită, o reintroduce pe piaţă ca bun comercial sub forma de: brelocuri, tricouri, mousepaduri, jucării de pluş, huse de celular etc. Printre cele mai cunoscute lucrări ale lui Murakami sunt două sculpturi pictate din fibră de sticlă Hiropon şi My Lonesome Cowboy, prima o fetiţă cu sâni gigantici din care ţâşneşte laptele sub forma unei corzi de sărit, iar cealaltă un megaboy blond ejaculând sperma care ia forma unui lasou, ambele fiind o critică a supradozei de pornografie şi westernalizare.

Murikami - Hiropon

Omul obişnuit trăieşte în urâţenia sau frumuseţea pe care o acceptă şi se obişnuieşte cu ea. Fie că e vorba de locuinţa, localitatea sau locul de muncă suntem înconjuraţi de simple decoruri familiare care devin tot mai lipsite de interes. Pe stradă nimeni nu este interesat de apariţia unui nou edificiu decât dacă e fiscul sau dăm cu maşina în groapa din noul şantier. Atitudinea se schimbă însă când începe să călătorească. Atunci apar poveştile despre muzee şi monumente impunătoare. Sau, de ce nu, despre frumuseţile lumii. Am văzut-o pe Afrodita la Luvru, spun unii în urma vacanţei de vară. Aproape rămâi şocat la o astfel de expresie pentru că indiferent de păregătirea artistică pe care o ai nu prea ştii, pe moment, cine-i Afrodita? E trist când nu avem timp pentru lucrurile frumoase, căci în concepţia lui Lao Tse „Conştiinţa umană este cea care deosebeşte Frumosul de Urât”. (Grigore Roibu)