Succes Inter-Art la New York

002 Inter-ArtÎn perioada 9-13 septembrie Fundaţia „Inter-Art” din Aiud în parteneriat cu Misiunea Permanentă a României pentru ONU, Institutul Cultural Român din New York, Consiliul Judetean Alba, Primaria Aiud, Centrul Cultural „Liviu Rebreanu” Aiud, Fundaţia Comunitară Alba a organizat la sediul ONU Expoziţia Internaţională de Mail Art: „Naţiuni-Apă-Culturi”, iar la Institutul Cultural Român din New York expoziţia de artă semnată de Ştefan Balog. Tota ICR New York a avut loc şi lansarea de carte a poetului Ioan Hădărig, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Alba-Hunedoara. Manifesarea a  cuprins, de asemenea, prezentarea filmului „Aiud”, realizator Lorincz Zoltan jr., a catalogului cuprinzând lucrările prezente în expoziţie şi propunerile de turism cultural în zona judetului Alba, a fotografiilor cu oraşul Aiud, realizate de Robert Lixandru , a albumului muzical semnat Marius Moga – pe versuri de Ioan Hădărig, a revistei „Aiudul literar”, a albumului „Aiudul de altadata”şi a volumului „Liter-Art Aiud” (proiect in parteneriat cu Penitenciarul Aiud).

Cele două vernisaje aduc în spațiul cultural new-yorkez un proiect amplu construit de Fundația Inter-Art de a promova artiștii români de mail-art, alături de artiștii din întreaga lume interesați de acest tip de expresie artistică.

004 Inter-Art

Expoziția de Mail-Art, găzduită de ONU, reprezintă un record mondial și o premieră mondială absolută: 322 de artiști din 110 țări de pe toate continentele, au răspuns invitației transmise de Fundația Inter-Art și au trimis lucrări pentru acest proiect pus sub semnul unei generoase solidarizări între națiuni, culturi de pe toate meridianele lumii și problematica mondială legată de prezervarea apei și consolidarea unei civilizații responsabile față de această bogăție naturală, indispensabilă vieții.

Expoziția „Națiuni-Apă-Culturi/ Nations-Water-Cultures” relaționează proiectele artistice de acțiunile globale. 44 de artiști români participă la această expoziție demnă de Cartea Recordurilor, prezenți cu lucrările lor în catalogul excepțional editat în România de editura Altip, subvenționat de Consiliul Județean Alba. În afară de creațiile mail-art ale artiștilor români, catalogul prezintă toate lucrările expuse la Națiunile Unite de toți artiștii care și-au trimis picturile, gravurile, desenele și fotografiile, din 110 țări, incluși în cea mai mare expoziție de mail-art care a existat vreodată, o uriașă simeză transcontinentală.

001 Inter-Art003 Inter-ArtAl doilea eveniment a avut loc în galeria ICR New York și în sala Auditorium a aceluiași institute şi a prezintat creația recentă a artistului plastic Ștefan Balog: pictură pe pânză sub titlul „Alte realități”/ „Other Realities”, artă grafică „Abstract dreams” și sculptură „Three-dimensional surrealism”.

005 Inter-Art006 Inter-ArtDupă vernisajul acestei expoziții, în sala Auditorium, a avut loc un recital de poezie în limba franceză și română, din volumul poetului Ioan Hădărig „Poemul tăcerii”/”Poeme du silence”, versiunea în limba franceză fiind realizată remarcabil de doamna Marcela Hădărig.

007 Inter-Art008 Inter-ArtCatalogul de mail-art pune în valoare, totodată, patrimoniul natural, arhitectural și cultural al orașului Aiud și județului Alba, prin descrierea cetăților de la Alba Iulia, Sebeș, Câlnic, Râmetea, a mănăstirilor de la Râmet și Sub Piatră, a Munților și peisajelor din lanțul Șureanu și Apuseni, a peșterilor Scărișoara și Poarta lui Ionele.

009 Inter-ArtScriitoarea Doina Uricariu, directoarea Institutului Cultural din New York, a prezentat acest eveniment cultural ce împletește poezia cu artele plastice (ut pictura poesis) și poezia muzicii cu muzica poeziei. În același timp, publicul a avut un contact direct cu una dintre cele mai dinamice Fundații culturale din România, reprezentate la New York de poetul Ioan Hădărig, directorul artistic Inter-Art și Ștefan Balog, preşedintele Fundației Inter-Art.

Nicolae Maniu, pictorul care a cucerit lumea

Când suprarealismul şi
hiperrealismul se întâlnesc

Faptul că Nicolae Maniu este pictorul născut în România cu o cotă impresionantă pe piaţa mondială a artei a devenit un loc comun fără să existe însă o mai profundă receptare a operei sale. „Opera Gallery” i-a editat artistului pe care l-a promovat în toată lumea un album excepţional „Maniu”, care ar trebui editat şi în România adăugând fireşte şi lucrările pictate de artist ulterior. O expoziţie la European Art Gallery a adus o mulţime de pânze spectaculoase ale acestui artist, cetăţean german, stabilit la Paris, a cărui operă a fost prezentată şi vândută excepţional prin „Opera Gallery”, la Paris, New York, Singapore, Miami atrăgând colecţionari particulari şi muzee şi, de câţiva ani, şi interesul unor investitori în artă din România, care-i comandă lucrări ori şi le adjudecă, în aceste luni care preced o mare expoziţie personală ce urmează să fie deschisă la Muzeul de Artă din Cluj.

Picturile lui Maniu, care îmbină şi contrapun suprarealismul şi hiperrealismul, interoghează şi basculează continuu raportul între realitate şi text, trădarea textului pictural în realitatea subiectului şi compoziţiilor, într-un continuu duel: „Lupta lui Iacob cu îngerul picturii” sau printr-un joc al temutelor ispitiri la care este supus artistul, ca un Sfânt Ieronim, aflat sub presiunea himerelor şi coşmarelor.

Un spectaculos album

La Voyante

În prefaţa pe care o scrie la acest album de o calitate excepţională, Gilles Dyan subliniază extraordinara îmbinare între harul natural al artistului şi arta picturii lui Nicolae Maniu de o precizie fotografică, microscopică. Gilles Dyan remarcă realismul desenului şi suprarealismul semnificaţiei, dualitatea la nivelul fragmentului şi al întregului, paradoxul atracţiei pe care o resimte artistul faţă de marii pictori flamanzi. În plus, l-am adăuga şi pe Magritte, care este un mare constructor şi demolator de iluzii, un textualist şi încrâncenat postmodernist, între modernii cu care se intersectează.

Contemplarea

N-aş spune însă că toate aceste pânze care exhibă nudul feminin şi masculin cu o teatralitate bine înscenată ar dezerotiza carnalitatea în căutarea unui simbolism carnal. Sunt sigură că ele exploatează succesul dintotdeauna al nudului şi universului erotic pe piaţa picturii laice, tot aşa cum, în spaţiul temelor sacre, reprezentarea „Fecioarei cu Pruncul”, „Crucificarea” şi martiriurile, gen „Sfântul Sebastian”, au ponderea lor indiscutabilă. E drept că Maniu e un mare jucător în pânzele sale, ştiind să ia cu o mână din compoziţiile complexe ceea ce cu altă mână e tentat să dea în exces. Juxtapunerile sale paradoxale temperează efectele unei tehnici fotografice, prin ironia împachetărilor şi sfâşierelor, lumi şi obiecte, stări şi emoţii fiind împachetate în textile de vinil argintiu, cuibărite în pliuri ca şi acel splendid tablou intitulat „Cer zdrenţuit”, sau în „Prometheus”, ori în „Studiu, Altar”, cel din 1986 şi cel din 1987, sau în „Regele”, în „Sphinx”, în tablourile intitulate „Pictorul” sau „Privirea” sau în excepţionalul tablou „Fereastra”, pictat în 1988, o simfonie în albastru şi ocruri, un soi de scară şi reverberare a privirii, fereastră în fereastră şi privire în privire. Acordurile sunt dramatice, dar şi ludice. Vizibilul trece în invizibil. Pregătirea pânzei şi actul de a picta sunt înrămări şi reînrămări, celebra „mise en abîme” din arte. Şi realismul şi surrealismul lucrează cu arhetipuri şi cântăresc visele şi raţiunea surpându-le narcisismul şi prejudecăţile.

Mariajul hiperrealism-suprarealism

S-a spus despre Maniu că este un arhitect al picturii, dar el nu e mai puţin un regizor, un scenograf, un excelent coregraf şi dramaturg al textelor şi contextelor. În acelaşi timp, pictorul, care-şi cunoaşte talentul fotografic de a picta orice formă, textură, fiinţă şi por sau pliu al pielii ori materiilor şi elementelor, ia în răspăr realitatea. O controlează vizual şi o asediază cu proiecţiile viselor, himerelor, artificialului, acest „trompe l’oeil” devorator şi tenace. Foloseşte iluzia optică precum un paznic al plăcerilor şi uzurpator al lor, de vreme ce nimic nu opreşte bascularea realului în ireal şi a concretului în abstract. Gestul lui Gilles Dyan de a-i dedica albumul editat de „Opera Gallery” lui Nicolae Maniu ne ajută să cunoaştem şi să recuperăm o creaţie realizată de decenii în afara României, începând din anul 1982, când pictorul pleacă din ţară cu două valize, 120 de dolari menţionaţi în paşaport şi averea lui atunci ca şi azi, picturile sale. Lăsa în urma lui o familie, o soţie medic şi o fiică, prezente ca personaje în pânzele sale. Familia se va reîntregi ulterior în Germania. Mai lăsa şi mormântul mamei, pe care o pierduse timpuriu în 1972, apoi, în 1989, al tatălui, pe care nu l-a mai putut vedea după plecarea sa din ţară, un tată venerat pe care regimul comunist l-a aruncat de două ori în puşcărie, după anii în care a fost deportat, revenind acasă din gulag, abia în 1964.

Pictorul şi expoziţiile sale din lumea întreagă

Afişul expoziţiei de la Opera Gallery

Între primii colecţionari ai artistului se numără nemţi, dar şi români aflaţi şi ei în exil, între care doctorul Marius Breazu e un statornic prieten.
Volumul la care ne referim tezaurizează vizual, prin excelente reproduceri policrome şi sepia, opera lui Nicolae Maniu răspândită pe o mulţime de meridiane şi continente.

Memoria melcului

Născut la Turda, în 1944, pictorul a studiat sculptura la liceul de artă şi apoi la Institutul de Artă „Ioan Andreescu” din Cluj. Între anii 1971 şi 1982 participă cu lucrări de pictură la numeroase expoziţii de grup regionale sau naţionale, majoritatea la Cluj şi Bucureşti. E invitat cu lucrări la expoziţii de grup, organizate la Philadelphia, Boston, Moscova, URSS, Berlin. Expune la Sofia, în 1976, la Madrid, în 1977, are o personală, în 1978, la Linz, în Austria, apoi expune în 1983 la Galeria „Jaeschke” din Braunschweig tabloul său „Omagiul lui Dürer”, lucrare care va fi achiziţionată de Muzeul „Albrecht Dürer” din Nürnberg. Urmează mai multe expoziţii importante în Germania, apoi în 1987, la „Salon des Independants”, la Grand Palais din Paris. Apoi, câteva personale în Elveţia şi din nou în Germania şi primeşte Premiul I şi Medalia de aur, la Deauville, în Franţa. În 1987 expune la „Salonul de toamnă” de la Grand Palais, în Paris. În 1988 are mai multe expoziţii importante în Elveţia şi primeşte Premiul III la Festivalul internaţional de grafică din Osaka, Japonia. Expoziţiile şi o continuă creştere a cotei pe piaţa de artă sunt dublate de o recunoaştere internaţională venită prin premii şi distincţii de prestigiu precum Marele Premiu la „Salon de la Cote Fleurie”. Lista expoziţiilor numără zeci de personale şi de prezenţe cu lucrări în Franţa, Italia, Elveţia, Germania, Belgia, la Saloanele independenţilor de la Paris, la Târgul de artă internaţională de la Roma, la salonul „Comparaison” de la Grand Palais, la Salonul de toamnă de la Paris. Din 1993, pictorul se stabileşte la Paris, dar expune în Europa, în alte ţări şi traversează Oceanul Atlantic pentru a expune la Miami.

Nudurile formează una dintre temele importante ale artistului

În 1996 are o primă expoziţie personală la Muzeul Naţional de Artă din Cluj, apoi la Fundaţia Art-Expo. Creaţia lui Maniu e încununată cu Marele Premiu pentru pictură de la Bienala europeană „Art et commerce”. În 1999 obţine „Premiul Internaţional pentru Artă contemporană” de la Monte Carlo, iar, în 1999, Maniu are o mare expoziţie la Singapore, urmată de o nouă expoziţie dedicată trompe l’oeil-ului tot la Singapore, în 2000. Lista continuă demonstrând o vitalitate a creaţiei şi o forţă de muncă împărţită între comenzi şi tablori create din dialogul său interior şi marile teme care-l obsedează.

Marile teme în tablouri care au cucerit colecţionarii

Pictură din seria Memoria melcului

Pictura lui Nicolae Maniu, cu valurile de succes şi achiziţii care au propulsat-o de peste două decenii, într-un vârf al piramidei, cucereşte privitorii. Are compoziţii imprevizibile, serii pe care ai vrea să le ai în întregime sau pe care ai dori ca pictorul să le reia şi să le dezvolte. Mă gândesc la peisajele suprarealiste reunind două anotimpuri vara şi iarnă pe aceeaşi pânză sau la pictura „Venirea primăverii” cu citatul inserat în tablou. Maniu inserează din anii ’70 citate funcţionale, de tip pagină de agendă, iar mai nou, coduri bare şi ISBN-uri, dintr-un nomenclator al consumismului contemporan, bine reprezentat în expoziţia de la galeria lui Radu Boroianu. Un tablou din 1976, „Întoarcerea iernii”, şi peisajele din 1976, mai ales cele cu subiect rural, sunt puternice replici la pictura pastorală sau a primitiviştilor din bazinul sud-est european. Intertextualismul susţine inteligent şi ironic inventarul de gesturi şi unelte rurale, ritmul recoltărilor, secerişului şi instituie o lume absolut fascinantă intitulată „Le monde du chariot”, „Universul carului” sau „căruţei”, replică suprarealistă la peisagistica clasică şi ruralismul pictural de reverii cu animale trăgând la jug, din carele cu plăvanii boi, pictaţi de Nicolae Grigorescu. Maniu are un umor infinit în asemenea tablouri crepusculare ce inventariază „Curtea morii” şi traduc spiritul dintr-un tablou remarcabil intitulat „Începutul legendei”. Ideea deconstrucţiei satului tradiţional în plin păşunism decorativist şi triumfalist proletcultist ori comunism este admirabil şi dramatic cuprinsă în pânza din 1977, intitulată „Construcţie alegorică”, în care celebrul car ţărănesc e redus la scheletul de lemn şi roţile smulse, deşichetate precum trupul lui Ion Vodă cel cumplit târât şi sfârtecat între două cămile.

Pictorul alături de una dintre creaţiile sale

Alegoria satului cu ie, ştergar ţesut şi căruţa în centru e parte dintr-un muzeu în care memoria realului a suferit ecorşeuri tragice. Carul se descompune ca un piept sfârtecat de găină, ca un iadeş al istoriei. Pânze ca „Thomas”, „Întoarcerea eroului”, „Căderea lui Icar” sugerează căderea şi condamnarea unei clase, a ţărănimii în comunism. Icar e pictat prăbuşindu-se din cerul credinţei, din zborul lui cu căruţa milenară a agricultorilor. O căpiţă cu jumătate din fânul ei smuls e susţinută ireal de un ţăran, pe post de ax şi ţăruş ce nu va mai rezista multă vreme. „Strânsul fânului” e una dintre cele mai frumoase simfonii cromatice dedicate peisajului de dealuri, munţi şi fâneţe pe care le-am văzut. Peisajul românesc şi transilvănean îşi are în Nicolae Maniu unul dintre artiştii cel mai puţin valorificaţi în conştiinţa criticii contemporane, deşi e poate cel mai inovativ, modern şi dramatic.

Pictură şi alchimie

Prezenţa şasiului face parte integrantă din subiectul lucrării

O altă serie de pânze impresionantă este aceea din universul atelierului, admirabil controlate compoziţional şi cromatic, cu o capacitate de interpolare a fluu-lui din Şcoala lui Baba, de care pictorul se desparte prin precizia liniei, admirându-i opulenţa cromatică, mai cu seamă amestecul de roşu cu ocruri, albastru şi negru. Pictorul lucrează cu infinitul, un pariu câştigat prin trompe l’oeil, aglutinarea de obiecte şi înrămarea perspectivelor. Prezenţa şasiului pentru pânze ca o fereastră sau cruce omniprezentă sugerează polii creaţiei, între privire şi crucificarea artistului. Alte două pânze, „La grange” şi „L’automne”, sunt adevărate capodopere. La fel „Les citrouilles du soir”. Începând cu anul 1981, Maniu include în compoziţiile sale alchimii şi poetica elementelor cu pânzele „Mystere de l’eau” şi „L’alchimiste”, „Nature morte”, „La mémoire de l’escargot” şi fantastica pânză „Hommage à Braunschweig”, de o perspectivă infinită, în pofida dimensiunilor reduse de 40x35cm. Maniu mai are şi darul acesta de a crea vastităţi din şi cu pânze mici a căror compoziţie şi anecdotică par doar miniaturale, de vreme ce poţi citi universul într-o picătură de rouă şi lumea reflectată într-un iris. Mă gândesc la tabloul intitulat „Le chercheur” din 1983. În schimb „Hommage à Dürer” e o pânză mare de 150×100 cm şi colcăie de simboluri pictate excepţional. E limpede de ce Muzeul Dürer s-a grăbit să-l achiziţioneze.

Trompe-l’oeil-ul, unul dintre procedeele dragi artistului

O serie de pânze ale iubirii, cuplurilor ce se fac şi desfac creează zecile de tablori senzuale şi cosmice, cu un succes la colecţionari previzibil, deşi costul tablourilor depăşeşte sume semnificative.

Arta lui Maniu este un reper al picturii şi talentului în lumea contemporană. Am fost bucuroasă să pot ilustra cu pânzele lui, reproduse alb-negru, volumul meu „Institutul inimii”, care va fi lansat la Frankfurter Buchmesse anul acesta, în traducerea lui Herbert-Werner Mühlroth. Căci ceea ce pictează suprarealist Maniu este acest „Das Herzinstitut”, inima şi spiritul ce animă compoziţiile sale care se joacă şi joacă la infinit condiţia umană, pictând fotografiile şi iluziile noastre, nudul unei femei şi torsul unui bărbat şi apropierea dintre ei ca o rătăcire, ca o sfâşiere sau pândă, nu doar ca întâlnire şi comuniune. (Doina Uricariu)
SURSA: Cotidianul.ro

Firul vrăjit al tapiseriilor Angelei Roman Popescu

Palmaresul bogat al unei artiste
care ar încânta publicul de pretutindeni

Tapiseriile Angelei Roman Popescu mi-au adus aminte de dorinţa celor ce conduc secţia de tapiserie de la Metropolitan de a aduce la Muzeul din New York lucrările unor artişti din România. Ca să vadă americanii şi turiştii ce împânzesc Muzeul Metropolitan firul vrăjit cu care ţes românii de milenii şi de secole lâna, inul şi cânepa, borangicul, aţa colorată şi firul de aur şi argint.
Firul vrăjit al tapiseriilor româneşti exprimă intuitiv calitatea frumosului de a răspândi vraja: ca emoţie estetică şi fior al emoţiei ce ne scaldă fiinţa. Iată că expoziţia Angelei Roman Popescu intitulată „Firul vrăjit” pare să-mi fi ieşit nu întâmplător în cale impunându-mi dorinţa s-o văd la New York cât mai curând. Artista al cărei catalog de expoziţie din Italia mi-a încântat ochii cu o altă simeză intitulată „Anotimpuri în culori/ Stagioni a colori” are un palmares semnificativ de expoziţii de grup şi individuale, în ţară şi străinătate, cărora li se adaugă premii de prestigiu pentru creaţie, artă decorativă, creaţie vestimentară. Un trofeu important a primit şi pentru broderie, la Trienala Internaţională de la Cluj, în 2002. Prima participare internaţională a avut-o la Frankfurt am Main, în 1973, după care au urmat expoziţiile de la Chişinău, Ucraina, Ungaria, Danemarca, Italia, presărate cu simeze personale în ţară, cu simpozioane şi defileuri de modă, nelipsind din bogata-i paletă de realizări nici creaţia de costume pentru spectacolul de teatru montat de Mihai Mănuţiu cu piesa „Adunarea femeilor” de Aristofan, de la Teatrul din Cluj. În 2010, artista a fost invitată de primăria de la Viena pentru o expoziţie personală şi a expus în „La petite galerie Time”.

Lucrările artistei ar înnobila spaţiul expoziţional al Centrului Cultural Român newyorkez, ori sălile de expoziţie de la Pratt sau Parson Institute, având darul de a ţese culorile, blândeţea, muzicalitatea volumetriilor şi modernitatea compoziţiei în fiecare piesă. Nemaivorbind că ar crea în spaţiile mari ale oricărui loft de zgârie-nori acea balanţă a designului interior ce ţine în cumpănă strălucirea ambianţei şi căldura amfitrionului.
Tapiseriile Angelei Roman Popescu au calitatea harului ţesut în compoziţie, un mare atu al artistei. Lucrul e temeinic făcut, chiar şi atunci când materialele sunt parte a unei evanescenţe, elemente dintr-un cotidian funcţional, perisabil, detalii din instalaţii ce nu-şi propun durata, ci doar exerciţiul contemplativ, asocierea iute cu minunea jocului, îndemânării şi bucuriei de a inventa. Expoziţia „Anotimpurilor în culori” adună în catalogul făcut din ingenioase cărţi poştale ilustrate lucrări care au vervă şi ritm, dincolo de abordarea tradiţională a haute-lisse-ului sau miniatura textilă. O vastă combustie şi fineţe muzicală a contrapunctelor şi interferenţelor şi, nu în ultimul rând, le conferă calitatea remarcată de Negoiţă Lăptoiu de a fi „animate de un admirabil sentiment românesc al locului şi timpului, al ritmului, armoniei şi sărbătorescului”. Un alt comentator al creaţiei Angelei Roman Popescu , Bela Barla, descoperă lumea imaginarului care sfidează graniţa dintre bidimensionalitatea unui tablou şi lumea tridimensională a realităţii. Aici seria de „Căpiţe” reprezintă un pariu câştigat câtă vreme tapiseriile trec de picturalitatea peisajelor în arta fugii, precum în pânzele pictate de regretatul Ion Dumitriu, în pictura decorativă de la Cluj şi Baia Mare sau în creaţia maeştrilor bucureşteni, de la Vasile Grigore la Viorel Mărginean. Nici desenul volumetriei nu este obedient, deşi în poartă marca expresionismului abstract sau a impresionismului cu tuşe dinamice şi vertijul culorilor tari din pictura lui Van Gogh. Nu putem să pierdem din vedere meticulozitatea peisajelor campestre din pictura lui Brueghel, pentru a vedea diferenţa modernilor în abordarea scenelor de gen, a mulţimilor. Bogăţia detaliului e reprezentată modern ţesând tuşe mari, în forme de flacără, falduri oblice, drapaje de texturi.

Colajul e tehnica de bază, fie că ne gândim la punerea petelor de culoare sau la lucrările de tip colaj. „Căpiţele” din tapiseriile şi colajele ori broderiile în tehnici mixte ca şi „stogurile” Angelei Roman Popescu sunt ţuguiate, uneori alungite, ca un obelisc trimiţând la axis mundi. Ele au o picturalitate liberă de tradiţionalism şi mimesis încorporând umbre şi pete neaşteptate de culoare, de parcă le-ar acoperi îngrămădirea de paie un soi de prelate protectoare făcute din imaginaţie şi visare. Fâşii şi pete, cravaşate turcoaz, mov, alb şi negru evocă aglomerări de flori de cicoare, rochiţa rândunicii şi bulbucaţi ciulini sălbatici sau clopoţei vineţi, de parcă un copil teribil ar visa căpiţe nu doar din iarba fâneţelor, ci şi din florile câmpului cosite şi stivuite împreună. Cum bine observa Ilie Călian încă din 1977, artista generează lucrări de o indubitabilă frumuseţe şi eleganţă a texturii şi culorii, fără ca ansamblul să fie tributar formulărilor tradiţionale de la care se abate.

O expoziţie de la Bistriţa avându-l drept curator şi prezentator pe criticul Oliv Mircea

Expoziţia de la galeria Arcade din Bistriţa l-a avut drept curator şi prezentator pe criticul de artă Oliv Mircea, căruia mulţi artişti contemporani îi datorează vizibilitatea şi albumele de autor concepute impecabil de acest one man show al criticii plastice contemporane, critic, curator, editor, director de proiect, designer editorial şi alte mai multe daruri de mise en page a artelor vizuale. Acelaşi neobosit Oliv Mircea a lansat de curând la Cluj albumul monografic dedicat împreună cu Emil Cira creaţiei lui Miron Duca, sub titlul „Ritmuri ale timpului”. Apărut tot în seria „Arcade” a editurii „Eikon”. Lansarea a reunit toate forţele intelectualităţii clujene şi un grup de vorbitori unul şi unul, nelipsiţi fiind în susţinerea proiectului criticul Ion Bogdan Lefter şi Marta Petreu, de regulă retrasă şi reticentă cu agenda de lansări de carte.

Albumul „Firul vrăjit”, de Angela Roman Popescu, publicat în aceeaşi colecţie de notorietate „Arcade 24”, la editura „Eikon”, e o bijuterie în sine, reuşind să pună în valoare talentul unei artiste remarcabile, intuitivă şi imaginar geometrică, de o simfonie cromatică dozată piramidal, ferm articulată în fugile muzicale, naturistă şi spiritual dăruită credinţei, în stare să lase să se vadă peste toate compoziţiile sale îndrăzneţe mâna lui Dumnezeu şi sub ea smerenia strălucirii, vibraţia nedomolită, sălbatecă din fiecare transcendere plină de energie, accent, spirit ludic. Lucrările Angelei Roman Popescu sunt fiecare în parte poeme şi tablouri decorative amintindu-ne de Prapuri, mandale, piramide şi monumente ceremoniale, pietre tombale dar şi cuptoare de ţest din ograda ţăranilor, tumuli şi muşuroaie sau cuiburi de ţărână ridicate în jurul porumbului prăşit, cartofilor, pomilor înfăşaţi ori trandafirilor, protejaţi de îngheţuri.

Artista încolăceşte în ţesătură firele, de parcă şi-ar împacheta sau înfăşa compoziţiile, cu un soi de tandreţe maternă care îşi înveşmântează pruncii. Acest gest al înveşmântării căpiţelor poate fi un reflex al unei alte vocaţii împlinite a Angelei Roman Popescu, vreme de decenii şi creatoare de modă cunoscută la Cluj pentru colecţiile sale, defilări, premii şi culoarea adusă în vremuri în care vitrinele arborau produse de fabrică de serie. Tehnica, impecabil stăpânită, creează poezia tapiseriilor, numinosul din opera artistei pe care-l revela Oliv Mircea în studiul său intitulat „Plăcerea sensului şi demnitatea domesticului”. Această poezie şi muzicală policromie din tapiseriile Angelei Popescu au inspirat şi eseurile pe care i le dedică doi poeţi importanţi ai literaturii contemporane, Ion Mureşan şi Gabriel Chifu, primul aproape de a scrie chiar un poem după vederea lucrărilor în „Stoguri cu ferestre de sticlă”.

Blazoane, peisaje, eflorescenţe

„Dansul bucuriei” e o lucrare mixtă, cusătură, broderie, încrucişare de fire, din care se revarsă, precum din cornul abundenţei, perechile de dansatori, cu silueta în creştere şi scădere, asemeni valului, flux şi reflux al prim-planului. Trupurile policrome, caligrafie şi coregrafie ţâşnesc dintr-un potir transparent sugerat prin suprapunerea de petale care repetă la extreme, simetric, doar conturul siluetelor din centrul eflorescenţei.

O tapiserie ţesută clasic, „Reînviere”, centrează compoziţia în pâlcuri filiforme de oameni care au primit sau vor primi lumina de Paşte ori pregătesc primenirea din împărtăşanie. Angele Roman Popescu ţese mereu în lucrările ei decorative credinţa.
„Colină” foloseşte colajul de petece zimţate pe margini în culori de un rafinament îndrăzneţ pe un fundal de pământuri cu irizaţii de cupru şi bronz, care pune în evidenţă verticalitatea mai de grabă decât molcoma spinare colinară.
„Chemarea de departe”/ înfăşurări lână /anunţa încă din 1994 un drum al blazoanelor geometrice amintind broderii decorative româneşti şi orientale, dar şi o tehnică a ţesăturilor din petece de materiale diferite, întâlnită din Europa în America, în comunităţile rurale. Asocierea fragmentelor creează o subtilă mandala.
„Gânduri rostogolite în lumină” foloseşte înfăşurările pe tuburi de carton de dimensiuni şi lungimi diferite pentru a înălţa arhitectura unui turn de biserică ori de campanilă, ale cărui ziduri gri, construite din tuburi/mosoare alungite au în centru o fereastră, decupată precum în bisericile-cetăţi din zona Sibiului. Memoria peisajelor reale se răsfrânge şi intersectează în aceste peisaje imaginare şi spaţii spirituale sugerate prin arhitectură. Tapiseriile Angelei Roman Popescu sunt peisaje imaginare, precum acea broderie cu fir în diagonale libere care sugerează brazdele unei fâneţe cosite. Admirabile peisaje surreale, de dinamică a materiei şi încolţiri fertile sunt tapiseriile „Dansul seminţelor”, cele două „Coline” /haute-lisse, din 1996 şi 2008, colaj şi broderie, mai aproape de tehnicile tradiţionale sau seria de „Coline” din fire de aţă, din 2010, care încurcă lâna toarsă a mai multor gheme, le întreţese şi învolburează pentru a zugrăvi vitalitatea şi vibraţia spaţiului, hăţişul vegetaţiei, natura în splendoare.

Lucrarea „Stog” din fir de aţă e o simfonie dezinvoltă şi rafinată de culori ale pământului şi alburi sau „chamois” ori nuanţă de lână albă de oaie. Un alt „Stog”, din fir de aţă intersectează culori de lucernă, jurubiţe de turcoaz şi culoarea măciuliei de mac, într-o structură dezordonată, de ghemuri îngrămădite şi încurcate ce sugerează jocul de-a entropia. „Umbra roşie”, colaj din petece zimţate, precum „Colina” din 2008, săgetează forma de tumul sau de stog ori colină cu fulgerarea însângerată. Artista foloseşte o armonie de roşuri, a unei reflectări şi intersectări masive de planuri, ce uneşte pământ şi cosmos, într-o arhitectură de paie, peste care flutură umbra ca o lavă de foc.

Un palimpsest de tehnici

Un colaj remarcabil de tapiserie şi broderie din 1993, „Jocul ielelor”, aproape monocrom, demonstrează cât de întinsă este cunoaşterea artistei. Ea scrutează posibilităţile tehnicii, căutând modelul de lucru, ţesere, împletire într-un palimpsest de modele. Foloseşte în desen şi compoziţie structuri genetice, schiţe de trupuri umane, arborescenţa rădăcinilor, sugerând forţe atavice şi forţe spirituale, hăţişuri şi stihii existenţiale. Decorativ şi ingenios în proptirea tubulară a culorilor, asemeni lemnelor sau cocenilor de porumb, e „Peisajul din Apuseni”, realizat în tehnică mixtă, cu acele căpiţe şi frânturi de garduri de lemn care delimitează proprietăţi miraculoase, prin linişte şi simplitate. Puse alături, faţă în faţă, „Monahală” şi „Grădina tinereţii” demonstrează încă o dată rafinamentul artistei, arta compoziţiilor sale de a lucra cu simbolurile. Desenul şi culoarea sugerează stări de suflet, anotimpuri spirituale. Privitorul simte vitalitatea expresiei şi poate alege, între reculegere şi isihasm, această continuă ofrandă şi eflorescenţa până la paroxism a tinereţii sugerate de culori ce cresc vertical precum gheizere şi lava vulcanilor în erupţie.
„Chemarea din zori”, concepută ca o grilă de pătrate, foloseşte broderia şi înfăşurările pentru a exprima, într-un desen fin, parcă de peniţă, un uriaş năvod al privirii halucinate, limpezi, înduioşate în faţa noii îngemănări a răsăritului, caligrafii întunecate şi irizaţii de lumină.

Înduioşător e „Buchetul de mireasă al bunicii mele”, o lucrare de broderie realizată în tehnica colajului cu armonii stinse şi o puritate a desenului floral în pofida opulenţei florilor şi a broderiei cu trimiteri la modele ardeleneşti şi săseşti.


Universul tapiseriilor Angelei Roman Popescu e larg, vital şi imprevizibil prin asocierea de tradiţii şi modernitatea necomplexată de ticuri. Această modernitate necontrafăcută ţâşneşte mereu, nu doar din zona nonfigurativului. Dovadă lucrările „Labirintul nopţilor”, „Acord de orgă în spirală”, „Poem de toamnă”, „Tradiţie uitată”, „Pe trepte nesfârşite un roşu punct”, tot atâtea piese de rezistenţă într-o expoziţie şi lucrări pe care ţi le-ai dori în casă şi în muzee, ca un popas al privirii şi sufletului în căutarea firului Ariadnei şi bucuria lucrului făptuit de mâini dăruite cu har şi temeinicie. (Doina Uricariu)

Expoziţia de la Bistriţa urmează să fie deschisă şi la Cluj, oraşul natal al artistei, la Muzeul de Artă, (în perioada 29 septembrie – 30 octombrie 2011, vernisaj: joi 29 septembrie 2011) tot ca o încununare a patru decenii de „seviciu” în beneficiul artei pentru cei care ştiu să privească.
SURSA: Cotidianul.ro

Pictura ca o scară a raiului

Pictorul Revoluţiei de la Timişoara

Galeria „Pro Arte” din Lugoj găzduieşte până pe data de 25 iulie 2011 expoziţia de pictură a artistului Mihai Teodor Olteanu, intitulată „Scara Raiului”.

Mihai Teodor Olteanu e considerat de peste douăzeci de ani pictorul Revoluţiei. Exaltat într-o lume de apatici şi entuziast când alţii sfredelesc suspiciunea, el pictează şi trăieşte ca să continue idealurile tinerilor ucişi, ale părinţilor lor, cărora nu poţi să le vindeci pierderea, relativizând semnificaţiile răsturnării dictaturii cu preţul sângelui. Revoluţia de la Timişoara i-a dăruit pictorului forţa libertăţii de expresie şi de acţiune. Pictura e destinată cetăţii şi acţiunilor de caritate, ca un prinos continuu adus astfel martirilor revoluţiei, uitaţi de beneficiarii ei şi cu atât mai mult de către cei care au confiscat-o. Cel ce a fost studentul şi licenţiatul Institutului de Arte Plastice din Cluj, unde i-a avut profesori pe Aurel Ciupe, Teodor Botiş şi Mircea Crişan, prieten cu Horia Bernea, cu care împarte multe paradigme comune, iubirea de Dumnezeu şi de natura luxuriantă, praporii, coloana în grădină, tema grădinii Maicii Domnului. Mihai Teodor Olteanu este un artist de un talent debordant, în care iubitorii picturii redescoperă lumina şi cromatica Şcolii Balcicului, smalţurile ceramicii româneşti şi spirala desenului, un neoimpresionism seducător vizual ce te scufundă, în visare şi scrutarea de sine. Artistul mai e celebru şi prin primirea făcută Majestăţilor Lor la Timişoara, regele Mihai şi regina Ana, când primarul oraşului, domnul Ciuhandu, membru marcant PNŢcd, i-a dat mână liberă ca să-l întâmpine pe Suveran, iar pictorul a pregătit un alai de zece călăreţi, cinci pe cai albi şi cinci călărind cai închişi la culoare, un portret al regelui Mihai şi o icoană ce le-au fost dăruite la intrarea în Ghiroda, la 2-3 km de aeroport, acolo unde au fost întâmpinaţi. Impresionează publicul iubitor de pictură prin fervoarea credinţei, o inocenţă generoasă, un suflet locuit de o biografie scăldată, ca şi maturitatea artistică, de modele exemplare. Aflăm din propriile mărturisiri că tatăl, care a fost închis în puşcăriile politice între 1956 şi 1964, avea un talent rar de a scrie frumos, darul caligrafiei, pe care şi l-a exersat în detenţie scriind poeme pe talpa de lemn a pantofilor. Pictează icoane de la câţiva ani cu imaginile picturii de frescă din biserica unde a mers cu mama să se roage pentru ca tatăl să-i fie eliberat. Acest hieratism se păstrează în întreaga creaţie a artistului, marcată, indiferent de temă, compoziţie şi anotimp, de o beatitudine şi de omniprezenţa spiritului filocalic. De unde sentimentul că ai în faţă un pictor care parcă se roagă pictând, că pictura e pentru el şi o formă de rugăciune. Îţi aminteşte cu sentimentul acela aparte pe care l-a trăit atunci că lumea este una şi unică pentru toţi şi că Iubirea şi Arta vor conta întotdeauna. Mari bucurii rămân până azi expoziţia din Olanda, din primăria oraşului Amsterdam, sau aceea de la Muzeul Bazilicii Notre Dame din Lyon… Mihai Teodor Olteanu vorbeşte mai des despre suflet decât despre culori şi tehnici picturale. Pentru el tabloul este o stare a sufletului, o ofrandă adusă lui Dumnezeu. A avut zeci de expoziţii şi sute de colecţionari deţin lucrările sale, iar multe altele au fost dăruite pentru strângerea unor fonduri destinate faptelor caritabile sau restaurării şi achiziţiei unor instrumente muzicale, precum o orgă, de pildă.

Din dor de Vincent van Gogh

Mihai Teodor Olteanu a avut multe expoziţii în ultimii doi ani în ţară şi străinătate. Creaţia lui e prezentă în numeroase colecţii din ţară şi străinătate. Pictorul a fost invitat să expună de curând la New York şi în urmă cu câteva zile, prezent la cel de-al 35-lea Congres al Academiei Româno-Americane, a fost invitat să expună la Bari şi Toronto. În 1992, aflat la Amsterdam cu o expoziţie, în care figura şi portretul reginei Beatrix a Olandei, i-a dăruit reginei acest portret pe care reprezentanţi ai Casei Regale veniseră ca să-l achiziţioneze. Alte două portrete ale unor membri ai caselor regale europene şi un portret al împăratului Japoniei au fost pictate de artist şi fac parte din colecţiile în cauză.

Grigorescu, Luchian, Andreescu sunt maeştrii pe care-i descoperă copil în muzeele din Ardeal în vreme ce admiră pictura magiştrilor universali Rembrandt şi El Greco din albume. Albumele cu impresionişti îi populează atelierul şi uneori o expoziţie întreagă e dedicată unui pictor fără ca lucrările expuse să-l pastişeze. În galeriile din Timişoara, la Helios, prin expoziţia intitulată „Din dor de Vincent” a fost limpede mărturisirea unui cult faţă de pictura lui Vincent van Gogh. Mihai Teodor Olteanu se regăseşte în marele pictor născut în Olanda nu doar prin atracţia pe care i-o împărtăşeşte pentru uriaşele floarea-soarelui şi natura scăldată în lumină. Au în comun, dar să păstrăm proporţiile!, o emoţionalitate intensă, o fragilitate conţinută, o educaţie vizuală marcată de lăcaşuri de cult. Îi deosebeşte însă „succesul” în viaţă. În vreme ce Van Gogh nu a vândut decât o singură lucrare, Mihai Teodor Olteanu e căutat de o mulţime de colecţionari pretutindeni unde expune. Pensulaţia olandezului excepţională ca tehnică şi intensitate simbolică l-a cucerit pe artistul român. Dovadă tensiunea suprafeţelor sale pictate, mişcarea şi vibraţia până la paroxism a liniei, ritmul liric şi poezia obţinută prin metonimiile pânzei, acele detalii în care irumpe întregul din nenumărate şi unice „pars pro toto”, funcţionând fiecare asemeni instrumentelor în simfonie. Olteanu pictează carismatic şi dramatic deopotrivă, e absorbit de esenţa naturii, a omului, a lui Dumnezeu. Pictează mult încontinuu, asemeni marelui pictor olandez. La moartea lui Van Gogh s-au găsit peste 900 de picturi şi 1.100 de desene, duse la capăt de-a lungul unui deceniu de creaţie. Ceea ce înseamnă cam o pictură la patru zile şi un desen la trei zile. În 27 iunie 2011 a avut loc vernisajul expoziţiei intitulate „Heaven Night” a pictorului român la galeria de artă „Pro Arte” din Cluj. Expoziţia urma celei de la Lugoj şi celei de la Timişoara, într-o cadenţă ce pare neverosimilă, dacă nu le-ai văzut şi dacă internetul nu ar dovedi că ele au existat, ba chiar mai mult, că prea puţine lucrări se repetă, artistul fiind îndeobşte prezent cu picturi noi, văzute anume şi concepute pentru fiecare simeză. Expoziţiile sunt vernisate într-un ritm incredibil, artistul pictează cum respiră, ca şi cum ceea ce vede cu sufletul devine imediat pictură. Regăsesc în unele pânze tuşa spiralată şi curbele pensulaţiilor din Van Gogh, verdele adânc cu infinite nuanţe pictate abrubt din „Peisajul de la Saint-Remy” şi norii cumulus pictaţi vânjos, ca nişte caiere. Muşcătura contrastelor unică din peisajele cu munţii, cei de la Saint Remy la Van Gogh, cei din Ardeal şi dinspre Banat din peisajele lui Olteanu. Descopăr aceeaşi plăcere a decupajului în peisaje, a faţadelor de construcţii, cu uşi şi coloane, cu acoperişe ţuguiate precum în celebra Biserică din Auvers-sur-Oise ori peisajul cu strada din satul Auvers sau grădinile de zarzavat din Montmartre sau peisajul cu o casă albă în noapte. Nu pot să nu remarc asemănări de cromatică, pensulaţie şi compoziţie între peisajele pictate în noapte cu poduri reflectate în apă, cu firmamentul de stele aprins, cu acoperişuri văzute dinspre atelier. Nu cred că e o reacţie care diminuează valoarea unui artist faptul că pânzele lui îţi amintesc o anume atmosferă, lumea artei unui mare pictor al lumii despre care recunoaşte el însuşi cu filială admiraţie că-i este dor. Aşa că mi-am amintit de „Casa galbenă” care e adăpostită de Muzeul Van Gogh, de „Podul Langlois de pe Arles”, de „Via roşie”, de cutezanţa exploziilor cromatice şi a culorilor puse pe pânză ca un vertij.

Pictura ca o Scară a raiului

Am avut bucuria să-mi lansez ultima carte „Scara leilor” şi în oraşul Lugoj, un soi de leagăn generos şi dinamic al culturii cărţii, graţie Henrietei Szabo şi echipei sale. Galeria însorită cu ferestre largi înspre stradă, care adăpostea întâlnirea mea şi a lui Marius Ghilezan cu cititorii, învecina volumele noastre cu o expoziţie care mi-a atras atenţia, mai întâi prin tablourile luminoase, vitale, cu tuşe în cascade, ecouri şi vârtejuri, precum la Van Gogh. Apoi interesul mi-a fost trezit de titlul expoziţiei, care suna ca o replică la „Scara leilor” şi „Ţigara unui vrăjitor de paie”. Expoziţia pictorului timişorean Mihai Teodor Olteanu, deschisă la Galeriile de Artă din Lugoj sub genericul „Scara raiului”, aşeza pânzele artistului memorabile prin învălmăşirea culorilor sub acest generic, clamând ascensiunea, levitaţia, creşterea spirituală şi paradisul. A fost prima mea întâlnire directă cu picturile acestui artist care pictează precum respiră, cunoscut de prieteni şi cetăţenii oraşului ca Pictorul Revoluţiei. În primele zile ale libertăţii Timişoarei a pictat în faţa Catedralei o poartă din icoane, ca un altar sub cerul liber pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu că şi-a întors faţa înspre români şi a-i arăta că nu ne-am uitat credinţa în pofida deceniilor de ateism impuse de comunism. Poarta de icoane pictate de Mihai Teodor Olteanu a fost comparată cu Poarta Brandenburg, la ceasul eliberării şi reunificării Germaniei, după căderea şi demolarea Zidului Berlinului, fărâmiţat în relicve şi adus în case sub forma dumicaţilor de ciment şi cărămizi pictate cu graffiti. Acest moment a fost unul al consacrării civice pentru pictorul cunoscut şi preţuit pentru creaţiile sale dinainte de revoluţie, căruia nu i-a fost dat să vadă muzeele lumii decât din albume, înainte de 1990. Revoluţia de la Timişoara, pe care nu concepe s-o pună nimeni sub semnul îndoielii, i-a marcat profund viaţa şi opera. Pânzele pictate apoi au o zonă însângerată de uleiuri aşezate cu cuţitul de parcă în fiecare peisaj, natură moartă sau portret ori icoană, stigmatele credinţei în libertate şi-ar arăta prezenţa.

Peisajele ca o artă a fugii transpusă în privire

În seria de peisaje care individualizează arta lui Mihai Teodor Olteanu, trebuie să privim transfigurarea, vocaţia artei, şi nu triumful unui mimesis bine pus la punct. Nu întâmplător Mihai Teodor Olteanu alege dintre axiomele unor mari artişti cuvintele spuse de Picasso despre acei pictori care transformă soarele într-un spot galben în vreme ce alţii, adevăraţii pictori transformă un spot galben în soare. Uşurinţa de a picta a artistului ne poate descumpăni, cineva ar putea să spună că pictează aşa de uşor şi rapid de parcă ar zbura. Fulguranţa, adierea culorilor, rotirea pensulei nu întâmpină poticniri. Turlele unei catedrale împrumută trunchiurilor de copaci verdele, griul, albul, galbenul tocmit cu linişte în vreme ce aceeaşi culoare îşi amplifică dimensiunea şi forţa în coroana frunzelor, în prim-planul pământului pictat ca o apă curgătoare dacă nu apa curgătoare e pictată ca un pământ înfăţat şi învârtoşat de frunze şi brazde. Pictorul se joacă alteori şi pune tubul de ulei alb pe o pensulă mare, desenând ca un ajur între copaci şi apă, un soi de parapet, de gard buclat, în ochiuri largi de dantelă. Acelaşi alb intră subţiat, cu zig-zaguri şi goluri, zvâcnet de trestie, în frunzişuri, în coaja copacului, în pântecoasa creastă circulară a munţilor, delimitată de cer şi liziera prim planului. Privitul cu lupa al picturilor te înduioşează la gândul că, aşa cum aceeaşi culoare poate picta tot ce există şi toate elementele şi materiile vieţii, tot aşa tot ce există este legat de toate prin sângele, viaţa sau ADN-ul acestei culori. Ziduri şi faţade de case şi ogrăzi ardeleneşti, poduri peste ape din ţară şi alte oraşe ale lumii, portaluri şi porţi, ferestre în faţade de variate culori intense, cu canaturi groase sunt montate în ziduri asemeni pietrelor preţioase. Culoarea e aşezată în peisaje lumeşti precum mătasea, firul de argint şi de aur în obiecte de cult, destinate ritualului religios. Asemeni agatelor, cuarţului bulbucat, cristalului de stâncă, smaraldelor şi turcoazelor ori coralului în coperţile ferecate ale Evangheliarelor, în ferecăturile de moaşte, pe patrafire şi acoperământe de icoană, de sfinte vase şi de morminte, în colivare de argint aurite, în broderii de epitafuri, în dvere, văluri de tâmplă…

E imposibil să nu simţi religiozitatea care dă aură şi smerenie tuturor acestor peisaje din toate anotimpurilor, aprige şi iuţi în a se naşte, intuitive şi intemperante, glorificând o frumuseţe venită parcă dinspre două târâmuri legate ca rugăciunea rostită de Iisus, pe care o citim în „Matei”, capitolul 6, 9-13 , în cuvintele „precum în cer aşa şi pre pământ”, rugăciunea sau predica de pe munte, mult rostitul ori şoptitul în gând „Tatăl nostru”. Artistul e profund credincios. De unde şi simplitatea sa şi liniştea monahală pe care o păstrează la evenimente de care se desprinde pentru a predica, urmăriţi-l pe internet credinţa sa în artă, în frumos, în adevăr. Florile, buchete, cu o imensă ardere şi voluptate în asocierea culorilor sunt parte din nesfârşite serii de naturi moarte, desprinse mereu dintr-un peisaj sufletesc, rafinate şi uneori sălbatece ofrande cromatice. Fiecare buchet pictat ne trimite la o stare de suflet, linişte, provocare, admiraţie, nostalgie, nelinişte, furtună lăuntrică, scenografie, artificiu, inocenţă. Marea bogăţie oferită privirii sunt culorile, dezlănţuite mereu, şerpuitoare, vii, înflăcărate, în palete şi serii dramatice, de galbenuri şi de verde precum în celebra „Grădină de la Daubigny”, una dintre pânzele de la finele vieţii pe care a pictat-o Van Gogh din care nu transpar depresia, deznădejdea. Zona decorativă e bine cumpănită din sălbăticia şi libertatea pe care şi-o asumă buchetele, exotice, orgolioase, insolite. Înscenarea frumosului nu e ascunsă. Dimpotrivă. Vârtejul florii-soarelui pictate de Vincent s-a mutat în toate corolele, jerbele, florile ce năpădesc ferestre, ziduri, coloane, portaluri, agăţătoare, într-o frenezie a viului şi sărbătorii naturii ce însufleţeşte privirea şi dă suflet mereu celor văzute de pictor. Nu poţi să nu-ţi doreşti însoţirea cu aceste pânze care pictează sănătatea şi solaritatea frumosului, seninătatea, smerenia, salvarea prin credinţă, jertfa eucharistică, arta ca o semănare de roade şi ca o hrană (nu am uitat splendida expoziţie „Hrana” a lui Horea Bernea şi nici tabloul său ca un peisaj „Pomenirea”), arborele vieţii. Artistul ne repetă aceste adevăruri în toate picturile lui în care talentul se însoţeşte cu buna credinţă şi culorile cu iubirea celor ce sunt, într-o frumuseţe liniştită, monahală şi o splendoare a florilor şi grădinilor de mănăstiri şi biserici, iar nu de parcuri şi sere. Mihai Teodor Olteanu transpune frumosul din lumea profană în cea religioasă, după acel model al cântecelor populare rescrise în arta fugii, unde armonia şi reluarea motivelor, care se repetă, sunt ca şi treptele, aceleaşi şi mereu altele, când se urcă şi se înalţă în scara raiului, scara privirii în orizontul tot mai blând şi luminat al înţelegerii. (Doina Uricariu)
SURSA: Cotidianul.ro