Discursul MS Regele Mihai I

După 64 de ani în Parlamentul României

România modernă o datorăm monarhiei. Toate instituţiile statului, care funcţionează şi astăzi, au fost realizate de monarhii României. Arta românească din secolele al XIX-lea şi al XX-lea ne dezvăluie transformările apărute în arhitectură, pictură și sculptură, datorită diverselor curente occidentale ce aduceau aerul modernist în România prin intermediul Casei Regale. În arhitectură, neoclasicismul, clasicismul, ecletismul sau linia națională sunt curente ce configurează noul stil în construcția clădirilor din capitală şi nu numai. Putem aminti arhitecți de seamă precum: Ion Mincu, Petre Antonescu, Alexandru Orăscu și alții. Sculptura aduce elemente noi, moderniste, prin schimbarea stilului de lucru și a unei noi viziuni artistice aparţinând unor sculptori, cum ar fi, de exemplu, Karl Storck, Carol Storck, Ion Georgescu, Vladimir Hegel, Dimitrie Paciurea și Constantin Brâncuși. Pictura se racordează la schimbările occidentului, majoritatea pictorilor români făcându-și studiile la Paris şi München, dar şi la București, unde primele şcoli încearcă să-și definească propiul stil de lucru. Îmbinând elemente ale modernismului cu cele ale tradiționalismului, pictorii români, cum ar fi: Ștefan Luchian, Gheorge Tattarescu, Theodor Aman, Ion Andreescu, Nicolae Tonitza, Gheorghe Petrașcu sau Theodor Pallady și-au lăsat decisiv amprenta asupra dezvoltării artei româneşti. După 1947 valorile autentice ale României au fost uitate sau neglijate. Regimurile politice de atunci şi până acum au distrus sistematic şcoala românească şi ceea ce arta a produs. Operele marilor artişti din perioada interbelică au rămas un reper şi, din păcate, document al valorii unui trecut pe care România nu-l poate atinge. Am putea vorbi orice despre monarhia din România, însă, este cert că ea a fost susţinătoarea dezvoltării învăţământului românesc şi al tuturor artelor.
Dictonul: „unde este regele merg şi artiştii” s-a dovetit a fi valabil. Regele Mihai a avut un destin tragic şi o reputație de taciturn. I-a spus o dată bunicii sale: „Am învățat să nu spun ce simt și să le zâmbesc celor pe care-i urăsc cel mai mult”. După 64 de ani şi multiple eforturi a unei părţi a politicienilor noştrii, MS Regele Mihai I s-a adresat din nou Parlamentului. Nu ştiu câte din figurile politice din prezent, cu multiplele lor greşeli ce au scufundat ţara în sărăcie vor râmâne în cărţile de istorie, cert este că discursul regelui, la împlinirea a 90 de ani, râmâne un episod de referinţă a perioadei nostre, moment pe care nepoţii noştrii îl vor învăţa în cadrul orelor de istorie. Redăm mai jos discursul MS Regele Mihai I de România, de la tribuna Parlamentului.

Discursul Majestății Sale Regele Mihai I
în fața Camerelor reunite ale Parlamentului României

25 octombrie 2011, ora 10.00.
Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Sunt mai bine de șaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară națiunii române de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie și cu speranță invitația reprezentanților legitimi ai poporului.

Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toți cei care au murit pentru independența și libertățile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem și în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.
Ultimii douăzeci de ani au adus democrație, libertăți și un început de prosperitate. Oamenii călătoresc, își împlinesc visele și încearcă să-și consolideze familia și viața, spre binele generațiilor viitoare. România a evoluat mult în ultimele două decenii.
Mersul României europene de astăzi are ca fundament existența Parlamentului. Drumul nostru ireversibil către Uniunea Europeană și NATO nu ar fi fost posibil fără acțiunea, întru libertate și democrație, a Legislativului românesc de după anul 1989.
Dar politica este o sabie cu două tăișuri. Ea garantează democrația și libertățile, dacă este practicată în respectul legii și al instituțiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetățeanului, dacă este aplicată în disprețul eticii, personalizând puterea și nesocotind rostul primordial al instituțiilor Statului.
Multe domenii din viața românească, gospodărite competent și liber, au reușit să meargă mai departe, în ciuda crizei economice: micii întreprinzători și companiile mijlocii, tinerii și profesorii din universități, licee și școli, cei din agricultură.
Încearcă să-și facă datoria oamenii de artă, militarii, diplomații și funcționarii publici, deși sunt puternic încercați de lipsa banilor și descurajați instituțional. Își fac datoria față de țară instituții precum Academia Română și Banca Națională, deși vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit față de ierarhia valorilor din societatea românescă.
Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democrație, oamenii bătrâni și cei bolnavi sunt nevoiți să treacă prin situații înjositoare.
România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile și aeroporturile moderne sunt parte din forța noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Școala este și va fi o piatră de temelie a societății.
Regina și cu mine, alături de Familia noastră, vom continua să facem ceea ce am făcut întotdeauna: vom susține interesele fundamentale ale României, continuitatea și tradițiile țării noastre.

Nu m-aș putea adresa națiunii fără a vorbi despre Familia Regală și despre importanța ei în viața țării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenței, suveranității și unității noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, și a Națiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate și modestie.

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,
Instituțiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci și de etică, simț al datoriei. Iubirea de țară și competența sunt criteriile principale ale vieții publice. Aveți încredere în democrație, în rostul instituțiilor și în regulile lor!
Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie. Cinismul, interesul îngust și lașitatea nu trebuie să ne ocupe viața. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil și generos.
În anul 1989, în ajutorul României s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate meridianele globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect distrugător asupra ființei națiunii. A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet și definitiv de năravurile trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agățarea de putere și bunul plac nu au ce căuta în instituțiile românești ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989.
Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii și frații noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni și respectați.
Am servit națiunea română de-a lungul unei vieți lungi și pline de evenimente, unele fericite și multe nefericite. După 84 de ani de când am devenit Rege, pot spune fără ezitare națiunii române: Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate și democrație, sunt identitatea și demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere.
Democrația trebuie să îmbogățească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca și toate țările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectați și pricepuți.
Nu trebuie niciodată uitați românii și pământurile românești care ne-au fost luate, ca urmare a împărțirilor Europei în sfere de influență. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în țara noastră sau dacă vor să rămână separați.
Europa de astăzi este un continent în care popoarele și pământurile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut și continuă să fie valabil pentru toți românii. Ei sunt toți parte a națiunii noastre și așa vor rămâne totdeauna.
Stă doar în puterea noastră să facem țara statornică, prosperă și admirată în lume.
Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Mihai de România

Steve Jobs: „Am sperat că voi stimula creativitatea”

Diferite domenii ale artelor cum ar fi, de exemplu, Computer arts, Mail-art sau Digital art au găsit în mediul virtual un prieten. Alte domenii ale artelor au găsit computerul ca fiind un duşman. Reticenţa unor artişti faţă de computer este într-o oarecare măsură justificată. Computerul şi programele pe care le oferă acesta transformă mediul real, devenind  instrumente complexe cu ajutorul cărora un artist se poate exprima folosind aşa zisa „estetică a vizualului în spaţiul virtual”, ca parte componentă a tehnologiei postmoderne de comunicaţie. Pentru mulţi artişti computerul nu este decât un instrument, la fel ca pensula, lutul sau dalta. Dar, pe de altă parte, capacitatea computerului de a combina realitatea vizuală şi virtuală – atât 2D cât şi 3D – devine acaparatoare. „Eliberarea comunicaţiei” şi liberalizarea ei este rodul unei munci care îşi are originea încă din Antichitate când oamenii au înţeles importanţa semnalizării la distanţă. La sfârşitul veacului trecut câţiva oameni au schimbat lumea, iar arta şi estetica ei s-au adaptat şi, în consecinţă, s-au transformat fundamental şi ireversibil. Unul dintre cei care a contribuit la schimbarea majoră a societăţii, alături de Shawn Fanning (fondatorul Napster – care va da naştere la YouTube), Mark Zuckerberg (Facebook), Matt Mullenweg (WordPress), Jimmy Wales (fondatorul Wikipedia) sau Craig Newmark Alexander (Craiglist) este Steve Jobs. Povestea îşi are începutul în anul 1970 când Steve Jobs, Steve Wozniak, Mike Markkula şi alţii au conceput, dezvoltat şi comercializat unele din primele rânduri de calculatoare personale, Apple II serie şi mai târziu Macintosh. La începutul anilor 1980, Jobs a fost printre primii care a văzut potenţialul comercial al mouse-ului. Steve Jobs a fost fondator şi preşedinte Apple până recent, când, la vârsta de 56 de ani, din cauze medicale, fiind diagnosticat ca având cancer şi-a anunţat demisia din funcţia de director general al Apple. Realitatea net prezintă trei poveşti din discursul impresionant al lui Steve Jobs, ţinut în faţa studenţilor de la Universitatea din Stanford, în anul 2005, din care am selectat un fragment.

Incredibila poveste a lui Steve Jobs, relatată chiar de el

„Trebuie să ne urmăm visele”

Site-ul TMZ.com a publicat imagini cu Steve Jobs care pare foarte bolnav. Fotografiile ar fi fost realizate la două zile după ce grupul american Apple a anunţat miercuri demisia patronului şi cofondatorului, aflat în concediu medical din ianuarie 2011. (Vezi pozele aici)

Trebuie să ne urmăm visele şi să facem ceea ce ne place, trăind fiecare zi ca şi cum ar fi ultima”. E îndemnul lui Steve Jobs, unul dintre cei mai bogaţi oameni de pe planetă şi fondatorul Apple.
În urmă cu şase ani Steve Jobs vorbea în faţa unor absolvenţi ai universităţii Stanford. El le-a spus acestora trei poveşti care să-i inspire în viaţă.

Prima poveste este despre conexiuni

Am renunţat la Reed College după primele şase luni, dar am rămas în facultate încă 18 luni, după care am plecat. De ce am renunţat?

Am început să renunţ înainte de a mă naşte. Mama mea biologică a fost o tânără necăsătorită, absolventă de facultate care a decis să mă dea spre adopţie. A simţit că ar trebui să fiu adoptat de către doi absolvenţi de facultate şi a aranjat în aşa fel încât la naştere să fiu adoptat de un avocat şi soţia lui. Doar că atunci când m-am născut ei s-au răzgândit şi au spus că îşi doresc o fetiţă. Aşa că părinţii mei, care erau pe lista de aşteptare au primit un telefon în mijlocul nopţii şi au fost întrebaţi dacă îşi doresc un băiat, iar răspunsul lor a fost afirmativ. Mama mea biologică a aflat mai târziu că mama adoptivă nu a terminat niciodată facultatea, iar tatăl meu nu a terminat liceul. A refuzat să semneze actele finale de adopţie. A făcut-o câteva luni mai târziu când părinţii mei i-au promis că într-o zi voi merge la colegiu.
La 17 ani am mers la facultate. Dar din naivitate am ales o facultate care era aproape la fel de scumpă ca şi Stanford şi toate economiile părinţilor au fost cheltuite pe studiile mele. După şase luni, nu am mai înţeles rostul facultăţii. Nu aveam nici o idee despre ceea ce aş vrea să fac în viaţă şi nici felul în care facultatea m-ar putea ajuta să îmi dau seama ce îmi doresc. Şi uite aşa am cheltuit toţi banii părinţilor, pe care îi strânseseră o viaţă întreagă. Am decis să renunţ şi să cred că totul va fi bine. A fost destul de înspăimântător la acea vreme, dar privind în urmă a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată. (…)
Şi tot ce am îndurat pentru a-mi urma curiozitatea şi intuiţia s-a dovedit a fi nepreţuit mai târziu. Să vă dau un exemplu: Reed College în acea vreme oferea cele mai bune cursuri de caligrafie din ţară. În campus orice poster, fiecare etichetă de pe sertare era scrisă de mână cu o caligrafie impecabilă. Pentru că am renunţat şi nu trebuia să particip la orele obişnuite, am decis să mă duc la cursurile de caligrafie pentru a învăţa să scriu frumos. Am învăţat despre serif şi fonturi san serif, despre cum să las anumite spaţii între diferitele combinaţii de litere. A fost frumos, istoric, artistic, subtil într-un mod în care ştiinţa nu poate surprinde şi mi s-a părut fascinant.
Nimic din toate aceste nu aş fi crezut că să vor avea o aplicaţie practică în viaţă. Dar 10 ani mai târziu, când făceam proiectul primului computer Macintosh totul mi-a revenit în minte. Şi am proiectat totul în Mac. Acesta a fost primul calculator cu tipografie frumoasă. Dacă nu aş fi ales un singur curs la colegiu, Mac nu ar fi avut niciodată mai multe tipuri de caractere sau fonturi proporţional distanţate. Şi cum Windows doar a copiat Mac-ul, e de la sine înţeles că nici un calculator personal nu ar fi avut asta. Dacă nu renunţam la facultate, nu aş fi luat niciodată cursuri de caligrafie şi calculatoarele poate nu ar fi avut tipografia minunată pe care o au. Bineînţeles era imposibil să fac conexiunea între aceste puncte, uitându-mă înainte în timpul facultăţii, dar era foarte , foarte clar uitându-mă înapoi după zece ani.

Steve Jobs despre numele Apple. „Eram un adept al fructelor la acea vreme. Mâncam doar fructe. Eram cu trei luni în urmă cu depunerea unui nume comercial fictiv şi am ameninţat că îmi voi numi compania Apple Computer, dacă nimeni nu vine cu o idee mai interesantă până la ora cinci în acea zi. Am sperat că voi stimula creativitatea. Dar ne-am blocat, aşa că ne-am numit compania Apple”.

 A doua poveste este despre pierdere

Am fost norocos că am aflat ce îmi doresc să fac devreme în viaţă. Woz şi cu mine am început să lucrăm la Apple în garajul părinţilor mei când aveam doar 20 de ani. Am muncit mult şi în 10 ani Apple a crescut de la două persoane într-un garaj la o companie de 2 miliarde de dolari cu peste 4000 de angajaţi.

Tocmai lansasem cea mai bună creaţie a noastră Macintosh, cu un an înainte, şi tocmai împlinisem 30 de ani, când am fost concediat. Cum poţi fi concediat de la o companie pe care tu ai creat-o? Când Apple a crescut am angajat pe cineva pe care îl credeam suficient de talentat să conducă compania cu mine, iar în primii ani lucrurile au mers bine. Dar viziunile noastre au început să fie diferite. Consiliul nostru de administraţie a decis ca el să rămână. Deci la 30 de ani am plecat. Tot ce a fost centrul vieţii mele de adult se năruia, am fost devastat. (…)
Apoi totul a început să se lumineze – eram încă îndrăgostit de ceea ce făceam. Evenimentele de la Apple nu au schimbat asta. Am fost respins, dar încă iubeam ceea ce făceam. Aşa că am decis să o iau de la capăt.

Steve Wozniak şi Steve Jobs au prezentat un prototip al Apple I la o întâlnire a pasionaţilor de calculatoare din Palo Alto, California. Un dealer local de calculatoare a comandat 100 de unităţi. Aproximativ 200 de Apple au fost contruite şi s-au vândut în 10 luni, pentru 666,66 de dolari.

Nu am văzut asta atunci, dar faptul că am fost concediat de la Apple a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. (…)

 A treia mea poveste este despre moarte

Când aveam 17 ani am dat peste un citat care zicea cam aşa: „Dacă trăieşti fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, într-o zi, cu siguranţă, vei fi bun”. M-a impresionat atunci citatul şi în ultimii 33 de ani, m-am uitat în oglindă, în fiecare dimineaţă şi m-am întrebat „dacă azi ar fi ultima zi a vieţii mele, aş face ceea ce voi face azi?” Şi de fiecare dată când răspunsul începea cu un „Nu”, mai multe zile la rând, ştiam că trebuie să schimb ceva.

Amintindu-mi că voi muri curând a fost cel mai bun instrument pe care l-am avut şi care m-a ajutat să fac alegerile importante din viaţa mea. Pentru că aproape orice – toate aşteptările, toată mândria, toată frica de lucrările jenante sau de eşec – toate aceste lucruri, pălesc în faţa morţii, lăsând doar lucrurile importante. Amintindu-ţi că vei muri este cea mai bună metodă de a evita să cazi în capcana gândului că ai ceva de pierdut. Eşti deja fără protecţie. Nu există nici un motiv să nu îţi urmezi inima.
În urmă cu câţiva ani am fost diagnosticat cu cancer. Mi-am făcut o investigaţie la 7.30 dimineaţa şi ecografia arăta clar că am o tumoare la pancreas. Nici nu ştiam ce e pancreasul. Doctorul mi-a spus că e un tip de cancer incurabil şi că voi mai trăi între trei ani şi şase luni. Medicul m-a sfătuit să merg acasă şi să îmi pun afacerile în ordine, mesajul codat al doctorilor care spune să te pregăteşti de moarte. Înseamnă să le spui copiilor tăi în câteva luni ceea ce ai vrea să le spui în următorii zece ani. Înseamnă să te asiguri că totul e în ordine pentru a fi cât mai simplu pentru familia ta. Înseamnă să le spui adio.
Am trăit cu acest diagnostic. Mai târziu mi-au făcut o biopsie din tumoare. Eu eram sedat, dar soţia mea care era acolo mi-a povestit, că atunci când au examinat celulele, medicii au început să plângă pentru că s-a dovedit a fi o formă foarte rară de cancer la pancreas care se poate vindeca după o operaţie. Mi-am făcut operaţia şi acum sunt bine.
De data aceasta am fost cel mai aproape de moarte şi sper să rămân aşa pentru câteva decenii. Trăind asta pot spune că moartea e un concept util dar pur intelectual:
Nimeni nu vrea să moară. Chiar şi oamenii care vor să ajungă în Rai nu vor să moară ca să ajungă acolo. Nimeni nu scapă de ea. Şi aşa trebuie să fie, pentru că moartea e cea mai mare invenţie a vieţii. Este agentul care schimbă viaţa. E clar că vechiul trebuie să facă loc noului. Acum tu eşti cel nou, dar într-o zi, nu peste mult timp, vei fi vechi şi vei dispărea. Timpul tău e limitat, nu îl irosi trăind viaţa altcuiva. Nu trăi blocat în doctrine, care înseamnă să trăieşti după rezultatele gândirii altor oameni. Nu lăsa zgomotul altor opinii să îţi înăbuşe propria voce. Şi, cel mai important, trebuie să ai curajul să îţi urmezi inima şi intuiţia. Ea ştie deja ce trebuie să fii. Orice altceva trebuie să fie într-un plan secund.

Demisia surprinzătoare de miercuri noapte (24.08.2011) a lui Steve Jobs de la conducerea Apple a şters 52 de miliarde de dolari din valoarea indicelui Standard & Poor’s (S&P) şi 500 al bursei de la New York, înaintea debutului şedinţei de joi, în timp ce fanii şi investitorii deplâng retragerea unei legende a tehnologiei.
Citeşte mai mult pe: realitatea.net
Discursul de la Stanford University
SURSA: realitatea.net