Casele de vis ale Reginei Maria

Muzeul Naţional Peleş
28 aprilie – 16 septembrie 2012

Muzeul Naţional Peleş (Sinaia, str. Aleea Peleşului nr. 2) anunţă vernisajul expoziţiei temporare „Casele de vis ale Reginei Maria – Castelul Bran”, care va avea loc în Sălile de expoziţie ale Castelului Peleş vineri 27 aprilie la ora 17:00.
Expozţia temporară, organizată în colaborare cu Muzeul Naţional Bran, recreează interioarele şi stilul reginei bucurându-se de prezenţa a peste 120 de piese care nu au mai fost expuse vreodată. Acestea au aparţinut reginei Maria şi au fost folosite la decorarea interioarelor Castelului Bran în acea perioadă.

Povestea celei care avea să devină regina Maria a României (1875 – 1938), una dintre cele mai fascinante personalităţi ale epocii sale, impresionează şi astăzi.
Maria era fiica cea mare a ducelui Alfred de Edinburgh (cel de-al doilea fiu al reginei Victoria a Marii Britanii şi al prinţului Alfred de Saxa Coburg-Gotha) şi a Marii Ducese a Rusiei, Maria Alexandrovna (fiica ţarului Alexandru al II-lea şi a Mariei Alexandrovna). În jurul vârstei de 11 ani se mută cu familia în insula Malta, într-un rai mediteranean, unde oamenii erau atât de zâmbitori, naturali, fireşti, în contrast cu firea rece şi distantă a britanicilor. Probabil că din această perioadă să se fi dezvoltat în sufletul tinerei un puternic sentiment de libertate în gândire şi un accentuat romantism. Maria, alintată Missy se va despărţi pe nesimţite de vârsta inocenţei şi va trece, graţios, spre adolescenţă. Se vorbea deja despre ea, ca despre cea mai frumoasă prinţesă a Europei.

Căsătoria cu principele moştenitor, Ferdinand al României (1865-1927 ), din anul 1893, o alianţă strălucită, avea să ridice prestigiul tânărului stat român. Prin activitatea sa de soră medicală a Crucii Roşii din perioada Războaielor Balcanice şi de Întregire, precum şi prin cele de caritate şi mecenat, regina Maria a devenit un simbol pentru naţiunea română.
Talentată şi spontană peste tot ceea ce însemna eticheta impusă de rangul ei nobiliar, Maria a fost numită în epocă, „regina artistă” , fiind deopotrivă pictoriţă, fotograf, designer de interior, şi mai ales, scriitoare.

Patrimoniul de o exepţională valoare artistică şi memorialistică aflat în încăperile regale de la Bran este recompus în Sălile de expoziţie ale Castelului Peleş pentru a oferi publicului „acel ceva fără nume”, incomparabil şi inimitabil, care este astăzi numit „stilul reginei Maria”. Piesele de artă decorativă alese de Maria să însufleţească încăperile castelului de la Bran, câche-poturile din aramă, încărcate odinioară cu florile preferate, creaţiile proprii în domeniul designului de mobilier, preferinţa pentru motivele româneşti din domeniul artei textile şi ceramicii se vor reuni în sălile expoziţionale.

Tariful de vizitare:
Adulţi: 6 lei; Elevi şi studenţi: 1,5 lei; Pensionari: 3 lei
Mai mult pe www.peles.ro – unde puteţi vedea un clip video de prezentare a expoziţiei.

China – o civilizaţie enigmatică

Milenara tradiţie a artelor focului

Civilizaţia chineză este cea care ne-a lăsat o amplă şi spectaculoasă moştenire în arta ceramicii, fiind în acelaşi timp o cultură foarte puţin cunoscută de către europeni. Producţiile artistice au ajuns în Europa în veacul al XVI-lea pentru plăcerea aristocraţilor. În prezent, vasele ceramice chinezeşti sunt achiziţionate în cadrul licitaţiilor publice cu obiecte de artă  la preţuri greu de imaginat. O piesă de porţelan, datând din 1740 (dinastia Qing), a fost vândută de către o casă de licitaţie din Marea Britanie pentru suma de 43 de milioane de lire sterline, stabilindu-se astfel un preţ-record pentru o piesă de artă chineză.

Piesele de ceramică, cele mai vechi din China, datează de acum 10.000-11.000 de ani şi provin din regiunea de Sud-Vest a Chinei. Aceste obiecte se constituite din vesela rituală şi utilitară, însoţite de figurine de porci stilizaţi.
Ceramica de
Gansu constituie un grup aparte. Produsă aproximativ prin anul 3.000-1.500 î.Hr, în câmpiile din jurul Fluviului Galben. Acest tip de ceramică este alcătuit în majoritate din urne funerare sau vase de gătit cu trei picioare. Acestea erau construite printr-o tehnică manuală, din suluri de lut roşu, care apoi erau arse şi pictate cu forme geometrice de culoare: roşie, neagră sau brun-purpuriu. Ca stil, obiecte sunt asemănătoare cu cele produse în Asia de Sud-Vest, în Sudul Persiei şi Rusiei sau în Beluchistan.

O dată cu dezvoltarea tehnologiei bronzului şi a jadului, când încep să se producă obiecte de un rafinament deosebit, meşterii chinezi îşi vor pune amprenta asupra elaborării obiectelor ceramice într-un mod aparte şi distinctiv, influenţând tehnica ceramicii pentru totdeauna (exceptând mici perioade de timp).
Apariţia şi răspândirea rapidă a roţii olarului în mileniul al IV-lea î.Hr. a avut consecinţe majore asupra formei vaselor produse. Acestea devin uniforme şi au pereţii mult subţiaţi, cum se observă foarte bine în cazul ceramicii negre şi lucioase a culturii Longshan.

O dată cu primele dinastii istorice chineze, Shang şi Zhou, apar şi câteva inovaţii. Cea mai importantă dintre acestea se referă la o foarte precisă preparare a lutului alb şi fin (din caolinuri), pastă din care se obţin vase asemănătoare celor de bronz. Elaborarea unor noi modele de cuptoare permit un control mai bun al temperaturii din interior, ceea ce duce la obţinerea primelor glazuri simple obţinute prin presarea cenuşii de lemn sau praf de feldspat pe umerii vasului, înainte de coacerea la temperaturi de 1.200° Celsius, fapt ce a permis obţinerea primelor piese de faianţă cunoscute.

În timpul dinastiei Han (221 î.Hr.-220 d.Hr.), majoritatea vaselor, fie că erau din lut, fie din faianţă, sunt lucrate la roata rapidă, presate apoi în negative complexe şi apoi acoperite cu glazuri pe bază de plumb în nuanţe de verde, pentru a putea imita cât mai bine bronzurile contemporane lor.

Sub dinastia Tang (618-906 d.Hr.), este reluat comerţul cu Vestul, importându-se iar plumbul necesar obţinerii unei glazuri transparente pentru vasele din lut. Acestea erau colorate cu oxizi metalici în nuanţe de brun, verde sau albastru închis şi decorate în diverse tehnici cu motive geometrice în zona superioară. Se depun eforturi pentru îmbunătăţirea veselei de culoare albă utilizată în ceremoniile funerare, ceea ce conduce, în cele din urmă, la inventarea porţelanului, un material mult mai rezistent şi translucid, obţinut dintr-un amestec de caolin şi praf de rocă feldspatică din care se producea o pastă ce era arsă la temperaturi de peste 1.500° Celsius.

Tot din această perioadă este important de menţionat ceramica de Yue, cu glazuri gri-verzui, care avea un aspect de jad. Acum apare şi ceramica de Celadon cu glazurile specifice de culoare gri-verzui opac sau transparent, tehnologie care se va transforma într-o adevărată şcoală, de-a lungul timpului, pe tot cuprinsul Asiei de Est.

Domnia dinastiei Song (960-1279 d.Hr.) a fost o epocă foarte activă pentru ceramica chineză, patronată de Curtea Imperială care sprijinea şi încuraja inovaţiile din domeniul artistic. Tendinţa de a imita structura şi culoarea jadului este unul dintre idealurile olarilor din epocă. De asemenea, forma tinde să primeze în detrimentul ornamentelor, motiv pentru care accentul este pus pe eleganţa, puritatea şi fineţea modelajului pieselor şi mai puţin pe decorul acestora.
În această perioadă se poate constata un număr impresionant de tipuri ceramice: porţelanuri precum delicatele Ding, de o simplitate a modelajului care încântă privitorul şi vasele Jun, cu efecte ample ale glazurii de culoarea levandei şi cu stropituri purpurii. Apoi, ceramica Quingbai cu ornamentele de culoare albastru-verde aplicate peste incizii sau decor în relief, pe un fond alb translucid. Obiectele ceramice Ru sunt cele mai rare şi mai valoroase dintre celadonuri, produse exclusiv pentru uzul Curţii Imperiale timp de numai două decenii. Dintre cele mai importante piese mai pot fi amintite: Guan, cu o glazură specifică gri-verzuie brăzdată de crăpături (cracleuri) pentru a imita jadul, Cizhou, o faianţă de uz general cu ornamente pictate în brun închis, negru, roşu sau verde, şi faimoasele boluri Jian, destinate servirii ceaiului, având culoarea brun închis obţinută pe baza unei glazuri lucioase de tip Tianmu.

După o scurtă dominaţie mongolă, o nouă dinastie chineză – Ming (1368-1644), urcă pe tronul imperial, înlocuind idealurile estetice austere ale epocii Song, cu cele în care culoarea şi ornamentul devin preocuparea principală a ceramiştilor, iar procesul de fabricare a porţelanului alb de înaltă calitate este atent controlat în toate detaliile sale.

Apar noi procedee de aplicare a decorului, cum ar fi, de exemplu, An hua, cu motive uşor incizate sau pictate în pastă albă şi acoperite cu glazură transparentă, ce deveneau vizibile doar în anumite condiţii de iluminare şi Fahua, constând în închiderea glazurilor colorate pe suprafeţe cu margini în relief, asemănătoare ca efect cloisonne-ului din orfevrărie.

Faima porţelanurilor Ming se datorează însă vaselor albe cu motive florale şi dragoni, elemente pictate cu albastru de cobalt în pastă şi laviu aplicate înainte de glazurare şi ardere. În secolul al XVI-lea, albastrul folosit în glazură începe să primească tonuri de violet. Figura umană este redată într-o interpretare tot mai liberă, fiind aşezată în peisaj, iar abordarea subiectelor reprezentate este una mai puţin formală.
Funcţionarea fabricii imperiale de la Jingdezehu este serios afectată de epuizarea depozitelor de caolin şi criza generată de lipsa altor materiale după căderea dinastiei Ming, producţia scăzând mult cantitativ, cât şi calitativ.
Următoarea dinastie Qing (1644-1911) este interesată în susţinerea industriei ceramice, iar fabrica este redeschisă în anul 1677, restabilindu-se funcţionarea ei pentru câteva sute de ani la înaltele standarde de calitate atinse anterior.

Vas din epoca Qianlong, achiziţionat cu 5,8 milioane de euro.

Noii conducători vor pune mult mai mult accentul pe virtuozitatea tehnică decât pe inventivitatea artistică, iar comerţul intens cu Compania Olandeză a Indiilor de Est a determinat adaptarea produselor pentru export, la gusturile europene. Sunt concepute forme noi de solniţe, sosiere, ceşti de ceai şi de cafea, piese în care decorul devine supraîncărcat.

Sub domnia lui Qianlong, lutul şi glazura sunt folosite pentru a imita diverse alte materiale: coaja de ou, bambusul, bronzul şi jadul.

Vas vândut la Londra pentru suma 50 de milioane de euro.

În acelaşi timp sunt fabricate trei tipuri noi de ceramică, masiv exportate în Europa:

  1. Yixing – vase lucrate la roată sau prin presarea în mulaje, dintr-un lut brun-roşcat de bună calitate, neglazurate.
  2. Dehua – porţelan ars la temperaturi joase, translucid, cunoscut şi sub denumirea „blanc de Chine”, din care se modelau vase cu dragoni în relief, redaţi cu minuţiozitate şi statuete ale zeiţei budiste a milei – Guanyin.
  3. Swatow – veselă de uz cotidian dintr-un amestec cu rocă feldspatică, nu foarte bine preparată, cu suprafeţe rugoase şi ornamente vesele, colorate în roşu, negru, verde şi turcoaz.

După acest împărat, deşi producerea unui porţelan de înaltă calitate în ceramica chineză continuă şi astăzi, nu se mai înregistrează inovaţii semnificative, decorurile devenind repetitive şi exagerat de încărcate. (Grigore Roibu)

Casa Magului Fornasetti

Clasicitate şi bizarerie

Piero Fornasetti a fost pictor, sculptor, decorator de interioare, ilustrator de carte şi creator a peste 11.000 de obiecte. Celebrat ca unul dintre talentele cele mai originale şi creative ale secolului al XX-lea, în timpul vieţii sale a dat naştere unui limbaj de imagini imediat recognoscibile şi fascinante. Lumea lui Fornasetti e magică, plină de imagini şi culoare, dar şi de spirit şi umor.

Dulapuri, paravane, casete litografiate cu o arhitectură nebună şi trompe-l’oeil-uri, coridoare tapisate în infinitate, bucătărie invadată de fluturi şi Venere pudice, toate sub genialitatea lui Piero Fornasetti. El imprima manual litografii originale ale artiştilor contemporani, precum De Chirico, Manzu şi Sassu. Fiecare piesă, diferită de cealaltă. Folosea toate materialele, precum sticlă, metal sau marmură. Îi plăcea în aceeaşi măsură să deseneze acuarele şi flori delicate, încercând să traducă lecţiile lui Morandi şi teoria Zen.
Casa sa, numită şi „Casa Magului”, se află în Milano. Este un mic miracol. Are două etaje, iar la intrare te întâmpină un arlechin incizat în uşa cu geamuri mari şi luminoase prin care pătrunde soarele. Arlechinul se repetă şi pe alte uşi, dar abia intrat ochiul este bombardat de mulţimea obiectelor, cărţi, mobile, peşti care înoată pe mese, soare şi lună care surâd din lampadare, alte figuri enigmatice. Apoi, broaşte ţestoase, mâini, frunze şi siluete, scaune în forma unei cărţi, trandafiri sub forma ferestrelor, în realitate un trompe-l’oeil.

De-a lungul anilor, Piero Fornasetti a semnat covoare, ţesături, decoraţiuni interioare, mobile, cu stilul său inconfundabil, ieşit din propria fantezie. A trăit între 1913 şi 1988, iar acum totul merge înainte datorită fiului său Barnaba. În această casă bizară se exprimă o estetică contemporană, alături de o imagine a clasicităţii, devenită de-acum mitică.

Într-un interviu acordat în 1987, creatorul mărturisea: „Designul ar trebui să fie o producţie de obiecte de înaltă calitate, cu preţ mic. Între timp totul s-a schimbat, pentru că el se vinde acum la preţuri mari, în special elitelor. Pentru că mie nu mi-ar place să văd 200 de persoane la un cocktail stând cu farfuriile în mână, m-am gândit că trebuie să fac ceva funcţional. Atunci când o persoană ştie să deseneze un nud, cred că trebuie să ştie să deseneze şi un palat sau motorul unui automobil. Pentru mine, cuvintele Renaştere şi Clasicism nu există. Ele sunt echivoce, cum sunt şi Neocalsicismul, Barocul. Sunt invenţii. Totul e să ştii să desenezi bine”.

Brandul Fornasetti

Această casă-monument din Milano este în continuă devenire, de la bunicul Fornasetti la fiul său Piero şi apoi la nepotul Barnaba. O casă de artişti, remodelată tot timpul. Dincolo de rădăcini e un spaţiu cu un surplus de plăcere, dar şi de decoraţie. Frumuseţea s-a născut din această întâlnire cu obiectele în care decorul, forma, designul nu sunt obişnuite. Clasicitatea reiese din justele proporţii şi preţiozităţi din care s-a născut brandul Fornasetti.

Tatăl meu, Piero, nu căuta perfecţiune în materiile prime. Dacă vă uitaţi la aceste ceşti de cafea, care poate au unele imperfecţiuni, modul lui de a aplica desenul oferă senzaţia unui mare desenator. Îi plăcea să spună: secretul meu este imaginaţia. Şi de aici, aceste bizarerii care îţi dau senzaţia de vitalitate. Cred că această globalizare nu va dura mult pentru că ea se bazează pe creşterea la infinit a unor obiecte similare care cred că vor apune. Tatăl meu spunea: dacă te adaptezi modei, poţi să ajungi cu întârziere pentru că deja s-au adaptat toţi”.

Într-adevăr, s-ar putea spune că Piero Fornasetti este un artist alchimist. De altfel, recent a fost editată o carte a acestuia cu 2.800 de imagini, împărţite între titlurile „Artistul alchimist” şi „Magazinul fantastic”.

În 1940, Piero Fornasetti îl întâlneşte pe Gio Ponti şi face o adevărată pasiune pentru obiectele sale litografiate cu noi tehnici pe mătase şi ţesături. Se nasc astfel primele multiplicări ale artei. După primele Trienale, piesele de ceramică sunt invadate, la fel ca şi stampele, de peşti sau de faimoasele „decupări” din ziare, astfel încât primul etaj al casei sale devine un laborator de creaţie. Începe un fel de utopie a neorenascentismului în care este îmbinată utopia artizanală cu cea contemporană, asemănătoare dadaismului, obiectele depăşind utilitatea practică.

Camerele au culori distincte. De exemplu, sufrageria este verde, având un birou şi un fotoliu ce poartă denumirea de „Bilete de vizită”, create de Fornasetti, şi o vitrină cu numeroase pahare Biedermeier divers colorate. Un birou este roşu, culoare obsesivă, de altfel. Dormitorul, în aceeaşi culoare, are un pat în formă de barcă, cu un paravan care expune „Îngerul antic cu Venere”, semnat de el. În camera de la intrare, care este galbenă, se află un imens portret al unui Anonim lombard din secolul al XVI-lea. Apoi întâlnim camera peştilor, unde între sardine, moluşte, melci se află diferite cutii colorate. Ele au fost comandate la New York, într-o fabrică chinezească, urmărind antica tradiţie a firului de mătase înnodat.

Camera de oaspeţi este tapetată cu motivul norilor, are mobile în stil clasicizant, cu o imensă oglindă de la 1700, lucrată de Luca de Leyda (1494-1533) şi numeroase lampadare, toate cu fluturi. În bucătărie, alături de o „Natură moartă”, atribuită fratelui lui Guercino, se află o tempera a lui Piero Fornasetti, intitulată „Vânzătoare de fluturi”, fluturi care animă, de altfel, stampele, mesele, scaunele, ferestrele.

În Salonul de cafea, masa este formată din fragmente romane, iar o oglindă ce se află deasupra şemineului are o ramă formată din sticlă de Murano. Pereţii coridoarelor au un tapet ce poartă denumirea „Gerusalemme”. El poartă marca lui Pietro Fornasetti.

Adjudecat!

Creaţiile lui sunt o prezenţă foarte căutată în licitaţiile naţionale şi internaţionale, cu cotaţii importante.

În 15 decembrie 2010, un panou „Gerusalemme”, realizat în 1955, a fost adjudecat pentru 6.448 de euro. Preţurile scad în ceea ce priveşte micile obiecte vintage, precum diverse lampadare şi porţelanuri, care pot fi cumpărate cu preţuri în jur de o mie de euro. Celebrele sale paravane sunt adjudecate la preţuri mari. La licitaţia de la Christie’s, din 2006, un asemenea exemplar realizat în 1950, în colaborare cu Gio Ponti şi decorat cu litografii din Veneţia, a fost adjudecat pentru 147.000 de euro.

La licitaţia de la Sotheby’s New York din 16 noiembrie 2007, paravanul numit „Camera metafizică”, elaborat în 1958, înalt de 2,5 metri, a fost cumpărat pentru 205.000 de euro. Până şi micile casete ca nişte cutii au obţinut un frumos succes, fiind plătite între 63.000 şi 95.000 la Christie’s Londra, în 21 aprilie 2010. (Magdalena Popa Buluc)
SURSA: Cotidianul.ro

Anna Puig Rosado – ceramica de Dieulefit

Localitatea Dieulefit este situata în Drôme Provençale, în sud-estul Franţei. Cu o lungă tradiţie a ceramicii, încă din perioada galo-romană, la Dieulefit erau în secolul al XIX-lea, peste 100 de ateliere şi mici fabrici de ceramică. În prezent artizanii locali produc ceramică în serie scurtă şi obiecte unicat.

Anna Puig Rosado ne prezintă un fotoreportaj făcut recent în atelierele din Dieulefit.

Pământ şi apă

De ce consider interesant acest fotoreportaj? Pentru că el arată, atât pentru un ochi avizat, cât şi pentru unul profan, etapele prin care trece un obiect ceramic până la finalizarea lui. Ceramica reprezintă, aşa cum inspirat s-a afirmat: elementul definitoriu al unei cronici în lut a omenirii”, adică devine reper a unui parcurs, pe care omul l-a urmat încă din Paleoliticul superior şi până astăzi, un parcurs în primul rând cultural şi artistic. Potrivit lui Herbert Read „ceramica este cea mai simplă şi cea mai dificilă dintre arte, simplă fiindcă e elementară şi dificilă, fiindcă e cea mai abstractă”. Olăritul este unul din cele mai vechi meşteşuguri, datând încă din epoca Neoliticului, adică cu mai bine de 6000 de ani î.Hr. Cu toate acestea tehnologiile străvechi nu s-au pierdut şi, astăzi, ele fac parte din preocupările unor ateliere şi artişti independenţi. În fotoreportajul de faţă se pot distinge clar etapele pe care artiştii ceramişti le folosesc încă din vremuri străvechi. Lutul era extras din locuri speciale (filoane), aflate, de obicei, dea lungul cursurilor de apă, iar odată adus în gospodărie, după o perioadă de păstrare (dospire), era frământat cu mâinile, picioarele sau cu un ciocan mare de lemn, fiind amestecat apoi cu apă. Pasta obţinută era curăţată de impurităţi, tăinduse în felii subţiri cu o lamă metalică (sau cu ajutorul unei sârme), iar apoi argila era frământată şi lucrată la roată sau manual.

Formarea vasului necesită o tehnică ce se bazează pe coordonarea dintre viteza de lucru şi ridicarea pastei cu ajutorul degetelor. Unele decoruri sunt obţinute prin incizii aplicate pe vasul modelat, dar care încă nu s-a întărit. După ce sunt modelate, vasele sunt aşezate la uscat, proces care durează câteva zile.

Urmează angobarea acestora şi o primă ardere. Focul a fost o forţă care a fascinat şi speriat deopotrivă. O etapă importantă a evoluţiei meşteşugului ceramic este momentul când olarii au observat că în funcţie de modul cum se conduce o ardere, vasele obţinute pot avea nuanţe diferite. Prin această artă, în care pâmântul înmuiat în apă era transformat prin intermediul focului ţinut sub control, meşterii olari au fost numiţi magiceni sau chiar vrăjitori, ocupând un statut aparte în societate.

Experimentele cu tehnica Raku, ca proces spontan de creaţie, forţau metodele anterioare de lucru, datorită renunţării conştiente la controlul absolut asupra creaţiei artistice. Raku este o tehnică de ardere cu rezultate absolut neaşteptate. În mod normal, obiectele ceramice se ard în cuptor timp de 1012 ore, după care se lasă acolo până la răcirea completă a cuptorului. În tehnica Raku, după ce se arde obiectul la temperatura de 960970°C, acesta este scos brusc din cuptor şi este introdus, aşa încins, în rumeguş. Atunci dispare total oxigenul şi în lipsa acestuia au loc nişte reacţii chimice în care nu se mai poate controla nimic! Se ţine piesa 1015 minute în tălaş, apoi este stropită cu apă rece. Toate aceste şocuri termice acţionează asupra suprafeţelor. Culori în combinaţii neobişnuite, care nu se pot obţine cu pensula, cracleuri, fum care pătrunde până în miezul piesei, formează un spectacol de culoare.

Decorul, cu ajutorul glazurilor, prin aplicarea unui strat de sticlă subţire pe suprafaţa produsului, de multe ori colorată, este o etapă care face ca obiectul să devină mai rezistent, impermeabil şi mai frumos. Urmează o a doua ardere. Decorarea cu pigmenţi şi oxizi peste glazură este un proces legat de nevoia pentru frumos a omului. Procesul are doar un caracter estetic şi nici de cum unul utilitar.

Multitudinea vaselor şi obiectelor ceramice îşi pot găsi o explicaţie în obiceiurile diverse ale oamenilor Meşteşugul olăritului este legat, în primul rând, de alimentaţie, dar ceramica a fost folosită şi în scop decorativ, în construcţii sau în anumite ritualuri.

Fotoreportajul Annei Rosado fost prezentat sub formă de diaporame la Salonul intitulat „Arta la pătratde la Montélimar, însoţit de o expoziţie de portrete cu olari.
Anna Puig Rosado este artist fotograf din Roche Saint Secret, Franţa. Ea ţine cursuri şi workshop-uri de fotografie şi organizează un festival internaţional, anual, de artă foto.
Anna a făcut o serie de fotoreportaje în China, Siberia, Iran, Dubai, Sudan şi Egipt.
(Grigore Roibu)
(SURSA: modernism.ro unde găsiţi tot fotoreportajul).

Magia formelor în creaţia ceramistei Bodil Manz

Rafinamentul estetic al formelor
simple şi abstracte

Bodil Manz este cunoscută ca o maestră a porţelanului. Opera ei este de un excepţional rafinament, folosind tehnica turnării în negative, cunoscută sub denumirea de „coajă de ou”. Formele cilindrice caracteristice creaţiei ei sunt de o transparenţă asemănătoare hârtiei.

Bodil Manz s-a născut în Danemarca, la Copenhaga, în anul 1943. După ce a absolvit Şcoala de Arte şi Meserii, la Copenhaga, în anul 1965, ea a continuat să studieze la Artesanias Escuela y de Disneño în Mexic şi la Universitatea Berkeley din California, SUA (ambele în 1966). În prezent ea lucrează într-un atelier din Hørve, alături de fostul ei soţ Richard, ceramist şi el.
Bodil Manz aparţine unei generaţii de ceramişti foarte cunoscuţi şi influenţi în arta europeană.
Ea a devenit cunoscută prin subtilitatea şi rafinamentul producţiilor ceramice turnate din porţelan, decorate energic şi sofisticat, arse la temperatura de 1300°C. Uneori, ea aplică decoraţiuni atât în interiorul, cât şi pe exteriorul vasului, permiţând peretelui subţire de porţelan, datorită transparenţei acestuia să ofere, prin acest concept inovator, o imagine complexă a decorului ce se compune din ambele desene. Efectul este uluitor: un model pe de o parte este compensat de o umbră sau de un model aflat pe cealaltă parte a vasului. Cu trecerea timpului obiectele ei au devenit tot mai complexe, dar a păstrat formele cilindrice cu decoraţiuni abstracte, realizate în culori diferite. În afară de cilindrii, Manz a realizat seturi de ceai şi a făcut elemente arhitecturale pentru design de inerior realizate la scară.

Manz foloseşte negative din ipsos pentru a-şi turna formele. Obiectele obţinute prin această tehnică au pereţii subţiri şi netezi. Decorul aplicat ulterior este strict geometric. Decoraţiunile de pe vasele turnate sunt realizate în tuşe fluide, cu linii şi forme geometrice, în culori fanteziste şi, uneori, cu elemente ornamentale. Prin aceste obiecte Bodil Manz demonstrează că lucrul cu porţelan poate duce la forme puternice şi monumentale. Chiar şi cea mai mică parte a obiectului are acest aspect monumental ca rezultat al unei tehnici pe care puţini ceramişti sunt cababili să o atingă în stăpânirea acestui material dificil, cu un aspect industrial, care este porţelanul.

Bodil Manz a câştigat multe premii internaţionale şi munca ei a fost inclusă în toate colecţiile muzeale din  lume.
Manz a avut expoziţii personale în Copenhaga, Bruxelles, Amsterdamn, Londra, New York şi, în anul 2008, a fost onorată cu o expoziţie retrospectivă majoră la Kunstindustrimuseet, în Copenhaga. Lucrările ei sunt în colecţii publice din întreaga lume: Los Angeles County Museum of Art, Musée de Sèvres din Franţa, Muzeul Victoria şi Albert din Londra, Muzeul Naţional al Suediei, Muzeul de Artă Decorativă danez şi Museum of Modern Art, Gifu, Japonia. În anul 2007 ea a obţinut Marele Premiu la cea de-a IV-a ediţie a Bienalei World Ceramic din Coreea.

În cei 40 ani de muncă în domeniul ceramicii, Bodil Manz a dezvoltat o măiestrie în obţinerea perţilor unei forme care au devenit asemănători hârtiei de pergament. Ea a experimentat şi căutat noi provocări în expresie, estetică şi tehnică, lucrând cu nisip turnat în porţelan şi hârtie manuală. Expoziţia de la Muzeul danez de Artă şi Design ilustrează spectrul întreg al obiectelor care fac parte din creaţia ei, din primii ani de activitate şi până în prezent, cum ar fi de exemplu: piese expresioniste, cilindrii trataţi grafic, geometric abstract sau cu relief, o activiate susţinută care relevă preocuparea pentru o aşa numită „transparenţă Zen”.

Bodil Manz este o artistă şi o graficiană prin excelenţă. Piesele ceramice pe de o parte şi decorurile delicate cu ducturi de linii fine, precum scrisul caligrafic de mână, într-o cromatică saturată de albastru cu zone de negru sau roşu, de cealaltă parte, demonstrează o stâpânire a tehnicilor de transformare şi estetizare a lumii formelor prin esenţializare şi abstractizare. În ciuda pereţilor ultra-subţiri şi a transparenţei obiectului, cilindrii ei conferă o senzaţie de greutate, datorită preciziei şi puterii energice a decorului. Aceasta este o parte a magiei formelor din creaţia ceramistei Bodil Manz. Există o putere de atracţie şi în relaţia ei cu istoria artelor din secolul al XX-lea, cu avangarda Suprematismului lui Kazimir Malevich, estetică care provine din relaţia dintre negru şi alb şi a culorilor ca ritm de conectare la geometria lor. Prin intermediul creaţiei ei, Bodil Manz şi-a înscris numele în istoria modernă a artei ceramice. (Grigore Roibu)