Temple ale industriei

Deconstrucţia siderurgiei româneşti

Pe data de 12 iunie a.c. s-au împlinit 127 de ani de siderurgie în zona Hunedoarei. Acastă aniversare ţine, însă, de istorie, o istorie a unui oraş în care coşurile furnalelor au fumegat mai bine de un veac pentru a aduce prosperitate populaţiei din zonă.

Renumitul oraş de pe malul Cernei, un simbol al siderurgiei româneşti, a fost aruncat în sărăcie. Am avut curiozitatea să vizitez zona unde pe vremuri se înălţa un templu al industriei grele din România. Intrând pe poarta fostului combinat, spaţiu care îmi este cunoscut din copilărie, datorită părinţilor care au lucrat aici, am avut una dintre cele mai mari dezamăgiri. Peisajul este asemănător scenelor din filmul „Călăuza”, al lui Andrei Tarkovski.

Fotografiile realizate înainte de anii 1990 au rămas mărturii ale vestitului combinat şi ale ale modului în care angajaţii din siderurgie munceau în urmă cu decenii. În prezent, muncitorii fostului combinat au plecat prin ţară, majoritatea în căutarea unor locuri noi de muncă, iar cei care au rămas sunt şomeri sau trăiesc la limita sărăciei. Mormanele de moloz ale fostelor clădiri din combinat au îngropat sub ele istoria Hunedoarei cunoscută prin cele două simboluri ale ei: Combinatul Siderurgic şi Castelul Corvinilor.

Combinatul Siderurgic Hunedoara nu este o întreprindere care aparţine regimului comunist, aşa cum s-ar crede. Siderurgia din zonă îşi are rădăcinile încă din anii 1882-1884, când au fost înfiinţate Uzinele de fier Hunedoara. Construcţia platformei industriale a început în anul 1882, primele obiective fiind două furnale de 110 m.c., inaugurarea oficială având loc pe 12 iunie 1884, dată care marchează naşterea uzinelor de la Hunedoara.
De-a lungul anilor combinatul se dezvoltă, construindu-se noi capacităţi de producţie, se construiesc noi furnale, aglomeratoare, oţelării, laminoare şi se dezvoltă producţia cocso-chimică.
După 1989, combinatul siderurgic se transformă în societate comercială pe acţiuni şi îşi schimbă numele în Siderurgica Hunedoara. Siderurgica Hunedoara în acel moment era cel mai important producător român de profile lungi. Astăzi, aproape tot combinatul a fost dezmembrat, majoritatea capacităţilor de producţie fiind demolate.

Sute de oameni îşi câştigă existenţa scormonind după fier vechi pe fosta platformă industrială a combinatului, o glorie uitată, care în perioada comunistă a planurilor cincinale situa populaţia municipiului pe primele locuri a celor mai înstăriţi oameni din România.

Privatizarea combinatului hunedorean este opera fostului ministru al privatizării, Ovidiu Muşetescu, care a rezolvat problema siderurgiei româneşti, vânzând-o pentru „un dolar” magnatului Lakshmi Mittal.
O mare parte dintre clădirilor nefuncţionale, amplasate pe suprafaţa de aproximativ 138 de hectare ale vechiului combinat siderurgic din Hunedoara, sunt monumente istorice. Nu a contat nimic în deconstrucţia combinatului. S-a făcut relativ repede şi fără un plan stabilit. În prezent clădirile sunt ruine asemănătoare templelor din Grecia antică.

Construcţiile catalogate în patrimoniul istoric al combinatului siderurgic din Hunedoara datează de la începutul secolului al XX-lea, din anii premergători celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind proiectate, în parte, în stil neoromânesc, stil care prin aportul arhitectului Ion Mincu a dus la înfiinţarea Şcolii Naţionale de Arhitectură din Bucureşti. Clădirile, aflate într-o stare avansată a degradării, încă clasificate în patrimoniul naţional, sunt pe cale să dispară definitiv. (Grigore Roibu)

O nouă estetică a arhitecturii din prezent

Arhitectura este o artă şi o ştiinţă universală, pentru că ne implică pe toţi. Arhitectura defineşte prin reprezentările ei, cum ar fi de exemplu:
templul, casa sau aeroportul, cultura unei naţiuni.

Designul şi stilul depind de tot ceea ce am învăţat de la strămoşii noştri şi a modului cum aceste idei au fost aplicate condiţiilor economice şi materiale. Pentru a putea reprezenta aspiraţiile noastre prin intermediul proiectelor ca rezultat final, în termenii contemporaneităţii, cea mai mare provocare a constat în a găsi un punct comun între proiect, ca rezultat al imaginaţiei şi construcţie efectivă, ca provocare a unui demers ingineresc. Născută din nevoia fundamentală a omenirii de a avea o locuinţă, arhitectura a evoluat de-a lungul mileniilor combinând o multitudine de abilităţi şi tehnologii. Arhitectura ne-a stimulat imaginaţia şi dorinţa de a ne impune autoritatea.

Un interesant articol în acest sens, care mi-a atras atenţia şi a devenit o provocare pentru analiza pe care urmează să o fac, este cel al istoricului de artă Sir Nikolaus Pevsner. În lucrarea „Schiţă asupra arhitecturii europene”(1943). Acesta spune „un garaj pentru biciclete, care este construcţie, nu poate fi arhitectură, deoarece îi lipseşte aspectul estetic”. În zilele noastre acest aspect este pus sub semnul întrebării. O catedrală gotică nu şi-a pierdut puterea estetică a arhitecturii sale însă, garajul ca edificiu utilitar, necesar epocii în care trăim a câştigat susţinători, în ideea că aparţine arhitecturii moderne. Sigur, garajul nu oferă o înălţare spirituală precum Catedrala din Chartres, dar are o semnificaţie funcţională care aparţine culturii post industriale, care sublineşte lipsa, acelui „efect asupra simţurilor” de care vorbeşte Pevsner.

Arhititectura, la fel ca toate artele vizuale este dificil de definit. Tindem să ridicăm standardul şi să numim arhitectură clădirile impunătoare care rămân în mentalitatea colectivităţii, ca emblemă a puterii sau simbol al comunităţii. Am încercat să provoc, în una din orele de curs, o discuţie, la una din clasele de arhitectură, cerând elevilor mei să definească ce este arhitectura şi care este diferenţa dintre un constructor şi un architect. Din păcate acestă diferenţă a fost greu de definit, majoritatea încercând să dea arhitecturii o definiţie ce leagă acest domeniu al artelor de ştiinţele exacte. Şi atunci, cum rămâne cu dezvoltarea creativităţii şi a imaginaţiei?
Arhitectura a stimulat întotdeauna imaginaţia şi dacă, până în Renaştere, constructorul era şi proiectant, Epoca Modernă a redefinit noţiunea de architect. În una din conferinţele despre arhitectura Postmodernistă, ţinută de către Cătălin Dragomir, un remarcabil architect român stabilit în Londra, mi-a plăcut afirmaţia acestuia despre meseria de architect care înseamnă, în concepţia lui, mai întâi de toate, punerea în practică a visurilor pe care ţi le imaginezi. În rest, soluţiile şi rezolvările tehnice aparţin echipei care este implicată în transpunerea proiectului. Din acest punct de vedere arhitectura este în primul rând creativitate şi, abia apoi, teorie.

Orice elev sau student care urmează cursuri de arhitectură trebuie să ştie că cele mai cunoscute clădiri ale lumii, pentru a putea fi construite, au necesitat autoritatea unui conducător şi o anumită putere economică ce a solicitat munca unor oameni, care nu neapărat erau beneficiarii produsului finit. În timp, unele clădiri de mici dimensiuni şi mult mai puţin ornamentate au devenit capodopere şi merită consideraţie arhitecturală. De ce aeroportul, gara, garajul de biciclete, fabrica sau fast-food-ul dintr-un oraş, nu ar reprezenta şi ele arhitectura unei civilizaţii? Impactul vizual şi noile materiale au schimbat fundamental percepţia faţă de atitudinile impuse de inginerul roman Marcus Vitruvius Pollio prin Tratatul de arhitectură. Vitruvius a delimitat trei caracteristici pe care trebuie să le aibă lucrările de arhitectură: funcţia practică, rezistenţă în timp şi farmec. Ultima caracteristică este greu de definit şi atunci se pune întrebarea de ce un garaj nu ar avea farmecul lui? Este funcţional rezistent şi de ce nu ar aparţine, totuşi, artei?

Folosind principiile arhitecturii clasice garajele nu sunt singurele construcţii ce nu îndeplinesc standardele necesare consideraţiei noastre. Multe alte construcţii a unor civilizaţii pe care nu le înţelegem din punct de vedere cultural, cum ar fi cele din Mexic, Vietnam sau Africa rămân neînţelese culturilor Occidentale. Pentru a înţelege o cultură trebuie să înţelegem practicile, resursele şi climatul economic al acelei regiuni geografice. De exemplu Casa Poporului (actualul Parlament) din Bucureşti, este un hibrid architectural, inspirat din mai multe curente şi stiluri istorice, care prin mărimea şi grandoarea dată de un dictator, atrage admiraţia turiştilor. Cei mai mulţi arhitecţi nu ar încadra, însă, aceste edificiu în rândul capodoperelor arhitecturale.

În prezent noile materiale şi sisteme ale unor tehnologii non-poluante au schimbat vocabularul convenţional al termenilor în care înţelegem arhitectura. Se pare că viitorul arhitecturii nu va mai fi concentrat asupra acelor trei caracteristici despre care vorbea Vitruvius. Lumina solară, sistemele de captare a apei sau acoperişurile cu gazon au intrat în limbajul postmodernist al construcţiilor din marile metropole.
O dată cu Frank Owen Gehry intrăm în generaţia arhitecţilor care folosesc computerul pentru a-şi executa desenele şi pentru a concretiza frezabilitatea construcţiei. Gehry a declarat provocator şi autoironic după terminarea Muzeului Guggenheim: „Schiţele mele sunt gesturi: cum să construiesc? Am reuşit datorită computereului meu, alminteri nici nu aş fi încercat.” Afirmaţia demonstrează cât de mult s-a modificat statutul meseriei de arhitect în era imaginilor digitale, care permit vizualizarea unui edificiu înainte de construcţia acestuia.
Centrul Popidou, realizat de Richard Rogers şi Renzo Piano împreună cu inginerii de la Ove Arup, aparţine conceptului architectural cunoscut sub numele de High Tech, care permite folosirea tehnologiilor avansate. Cu toate aceste, deşi este un simbol cultural al Parisului, edificiu arată mai degrabă ca o fabrică, decât a muzeu de artă contemporană, primind epitetul de „multifuncţional”.

Cu cât stilul şi forma uneui edificiu reprezintă rezultatul alegerilor estetice ale unui architect, cu atât mai important este de ştiut ce a influienţat acele alegeri. Regionalismul consideră că procesul de proiectare trebuie să reflecte formele naturale şi cultura unei regiuni. Un exemplu în acest sens este casa The Fallingwater proiectată de arhitectul Frank Lloyd Wright, probabil, una dintre cele mai frumoase şi mai faimoase structuri concepute în arhitectura Epocii Modene.
Forma unei clădiri este determinată de contextual istoric politic şi cultural. Semnificaţia unei lucrări stă în mesajul şi reacţia comportamentală a contemporaneităţii faţă de acea clădire. În momentul când proiectarea răspunde provocărilor de ordin practic ale momentului, edificiul unui architect aparţine esteticii unei societăţi. Din acest punct de vedere voi răpunde afirmativ: da, un garaj de biciclete poate fi arhitectură. (Grigore Roibu)