Adnotări – lecţii de pictură

Expoziţie, colocviu, lansare de carte

Mansarda Facultăţii de Arte Timişoara
(Str. Oituz, Nr. 4, Timişoara)

Expoziţia de pictură
25.02 – 10.03.2013

afis_lansare_timisoara

Colocviul din Mansarda Facultăţii de Arte Timişoara va avea loc marţi, 5 martie  2013, începând cu ora 18.00.
Adnotări – Lecţii de pictură. Constantin Flondor şi Gruparea „Noima” – Ciprian Bodea, Dan Gherman, Sorin Neamţu, Andrei Rosetti, Sorin Scurtulescu, Robert Koteles, Liliana Popa Mercioiu, Ierom. Pantelimon Şuşnea.

Invitat şi moderator:
Dan HĂULICĂ, Preşedinte onorific al Asociației Internaționale a Criticilor de Artă,

Invitați şi participanți
Coriolan BABEȚI – eseist, istoric şi critic de artă (intervenție prin internet de la New York)
Vică Tilă ADORIAN – artist plastic, decanul Facultății de Arte şi Design Timişoara
Şerban FOARȚĂ – scriitor
Robert ŞERBAN – scriitor
Ileana PINTILIE –critic de artă
Mircea OLIV – critic de artă
Ioan VULTUR – eseist şi scriitor
Sorina JECZA – Fundația Interart Triade
Dacian ANDONI – artist plastic
Andreea PALADE – FLONDOR – artist plastic
Şi studenții Emanuel Gliga, Ionuț Văcăreanu şi Nicolae Velicov

1Adnotari-lectii de pictura6Adnotari-lectii de pictura 10Adnotari-lectii de pictura15Adnotari-lectii de pictura14Adnotari-lectii de pictura

Vernisaj: Adnotări-lecții de pictură

Galeria Anticariat Curtea Veche din Bucureşti,
Bulevardul Unirii nr. 10, mezanin (punct de reper, Libraria Luceăfarul).

2 Ciprian Bodea, Marian Dobre, Andrei Rosetti, Sorin Scurtulescu net3 La panotare net9 net4 Vernisaj net7 Constantin Flondor, Ion Grigorescu net10 net17 net8 net

Fotografii de la vernisajul prilejuit de lansarea volumului:
Adnotări-lecții de pictură
Constantin Flondor şi Gruparea NOIMA
Ciprian Bodea, Dan Gherman, Sorin Neamțu, Andrei Rosetti, Sorin Scurtulescu şi Róbert Köteles, Liliana Popa Mercioiu, Ierom. Pantelimon Şuşnea

Mai mult: Adnotări – lecţii de pictură

Adnotări – lecţii de pictură

Vă invităm miercuri, 28 noiembrie 2012, ora 18.00, la noua adresa a Galeriei Anticariat Curtea Veche din Bucureşti, Bulevardul Unirii nr. 10, mezanin (punct de reper, Librăria Luceafărul), unde va avea loc lansarea volumului „Adnotări – lecții de pictură”.

Cu aceată ocazie, suntem onorați să vă propunem expoziția prilejuită de lansarea volumului:
Adnotări – lecții de pictură
Constantin Flondor şi Gruparea NOIMA – Ciprian Bodea, Dan Gherman, Sorin Neamțu, Andrei Rosetti, Sorin Scurtulescu şi Róbert Köteles, Liliana Popa Mercioiu, Ierom. Pantelimon Şuşnea.
Cuvântul de întâmpinare va fi rostit de Dan Hăulică, Preşedinte de onoare al A.I.C.A.
Vă aşteptăm!

Adnotări – lecţii de pictură. Constantin Flondor şi Gruparea Noima
Editura Institutului Cultural Român, 2011
Anul apariţiei: 2012
Număr pagini: 382 p.
Ediție bilingvă (română-engleză)
Traducere în limba engleză: Dana Chetrinescu

Dacă ar fi să profităm şi noi de generozitatea lui Al. Odobescu, am putea numi acest volum „Fals tratat de pictură” aşa cum şi-a dorit la un moment dat actorul principal al proiectului, pictorul Constantin Flondor. Deşi grupul care a lucrat la acest proiect a abandonat acest titlu la constatarea abundenţei de pseudo-tratate existente din 1875 până astăzi, nu ar fi greşit să ţinem minte acest reper. Caietul – album pe care încerc să îl aduc în atenţia dumneavoastră continuă preocuparea membrilor grupării PROLOG pentru studiu. Simpla enumerare a unor titluri îngrijite de aceştia e lămuritoare. S-ar adăuga însă, multe expoziţii, o viziune pedagogică consonantă cu cea de atelier, o atitudine, un mod de viaţă. Voi aminti aici doar cele trei documente STUDIU (1,2,3) primele datorate cu precădere lui Paul Gherasim iar  ultimul întregii grupări, „Ascult şi privesc” semnat de Horea Paştina şi „Despre ucenicie” al lui Mihai Sârbulescu

Adnotările… sunt rodul conlucrării pictorului-pedagog Constantin Flondor cu cei ce mai târziu au format gruparea Noima şi cu alţi câţiva foşti studenţi cu trasee ulterioare interesante. Această conlucrare s-a realizat, pe de-o parte, prin natura atelierului de pictură al facultăţii de profil din Timişoara. Pe de altă parte şi peste ani, proiectul cărţii-album de curând tipărite, a presupus o regrupare, un efort comun de documentare, de rememorare, de redactare şi punere în pagină a unor amintiri comune, a unor parcursuri, dar şi a unor date ale prezentului.

Prima parte a lucrării graviteză în jurul unor facsimile. Pagini din caietele pedagogice ale lui C. Flondor. Acestea sunt însoţite de texte pedagogice, adnotări (gânduri şi amintiri de atelier) ale unora din foştii studenţi şi lucrări realizate în perioada studiului. Toate acestea pun în lumină patru teme importante în pedagogia lui Flondor: Pictura în straturi, Între reprezentare şi simbol, Numărul şi geometria şi Perspectiva Renaşterii…convenţie şi adevăr. Rememorarea acestor teme este urmată de oglindirea conţinutului lor (imagini şi mărturii) în preocupările de atelier ale lui C. Flondor.

Urmează apoi o inventariere a contibutorilor la proiect prin prisma propriilor ateliere şi a parcursului grupării NOIMA. Acest inventar e punctat de rânduri semnate de Ileana Pintilie, Costion Nicolescu, Marius Lazurca şi Marie-Jeanne Jutea Bădescu.

Deşi pleacă de la datele unei documentări pedagogice, proiectul sfârşeşte mai curând într-o sărbătoare a întâlnirii întru meşteşugul picturii şi poetica sa. Pictura, cu vocabularul ei patinat, devine substanţa sărbătorii, liantul prieteniei.
Redăm mai jos un fragment al Adnotărilor, o scurtă corespondenţă Sorin Scurtulescu – Constantin Flondor, datată – februarie 2004.

Luni, 16 februarie 2004, am fost în Londra să văd expoziţiile retrospective ale momentului: El Greco, Vuillard, Philip Guston, Brîncuşi, Roy Llichtenstein. N-am reuşit să le văd pe toate. Am văzut trei dintre ele. El Greco – 10 £, Vuillard şi Philip Guston. La ora 12 la prânz, am intrat la expoziţia El Greco de la National Gallery, expoziţie care a venit de la New York. Erau expuse 58 de lucrări, vreo 3-4 desene, şi 2 statuete policrome (el picta după statuete cu lumină direcţionată). Oricum, vreau să spun că am fost copleşit de expoziţie.
Au fost şase săli. A fost cea mai extraordinară şi mai impresionantă expoziţie din câte am văzut în viaţa mea. Am stat în expoziţie două ore şi 30 minute, aproximativ. Am parcurs-o o dată, după care m-am întors în prima sală şi am mai parcurs-o o dată, iar a treia oară m-am reîntors şi am reprivit doar lucrările cele mai bune din fiecare sală.

În prima sală am văzut, pentru prima oară, trei icoane pe lemn asemănătoare cu cele mai bune icoane ortodoxe pictate în tempera. Culori nemaipomenite, blicuri cu alb, o dexteritate a tehnicii demne de un Rubliov. Tot în prima sală erau expuse încă câteva lucrări de început. Un portret mai mare asemănător celor veneţiene (icoanele erau mai mici, cam 50/40, 30/20 cm). Întrând în cea de-a doua sală, am început să văd ceea ce e El Greco. Acel manierism al său. Desigur fiind pictor, singurul lucru care îmi stătea în minte în momentul acela era ca eu să pot picta asemănător sau să-l copiez. Dar cum? Că nu mai pot avea viaţa lui şi nici epoca lui.

În cea de-a doua sală am văzut unele dintre cele mai cunoscute lucrări de El Greco.
Vreo trei variante la „Intrarea lui Iisus în templu”. Primele două variante erau destul de cuminţi, dar cea de-a treia, pictată după 1600, cam 1610, cu un fond aproape alb-negru format din coloane (de fapt un gri argintiu realizat cu ajutorul frotiului albului de plumb pe umbra arsă) efect asemănător cu cel din pictura pe care am copiat-o la Bucureşti, „Logodna Fecioarei”. Această lucrare era de o expresie, de o prospeţime şi de o lumină extraordinară. Era pătrată, cam de 1,50 m o latură. Era ca un drog. Întorcându-mă la ea de trei ori, cred că am privit-o în total 30 de minute, sau mai mult. Mi-am spus că aş putea să stau fără mâncare câteva zile doar cu lucrarea aceea. Era ca o poartă spre altă lume, o lume a picturii, a profunzimii spirituale, a umanului. Avea acel ceva inexplicabil, tainic, greu de avut şi pe care puţini pictori îl au. În acel moment mi-am dat seama că am devenit dependent de El Greco. În aceeaşi sală încă câteva mari lucrări „Sf. Sebastian străpuns de săgeţi”. Bine pictat, dar uşor superficial, capul mic, frumos pictat. O „Maria Magdalena”, un Christ răstignit cu o carnaţie nemaipomenită, umbra cu puţin alb era transparentă şi lumina. Călugărul din partea stângă avea pictată cămaşa doar cu frotiuri de alb pe un brun închis. Mai era un Sf. Petru cred, şi acea lucrare în două variante numită cred „Visul regelui Filip”, care era ca o apocalipsă, cu un peşte ca o balenă, cu gura căscată şi o mulţime de personaje. Dar avea prea mult oranj pur, care nu prea suna bine în contextul acelei lucrări.

A treia sală era plină de Sfinţi, un Christ nemaipomenit de bine pictat, cu o dexteritate fantastică. Dar ce m-a impresionat era un călugăr penitent în care puteai să vezi cât de bine ştia El Greco să picteze şi să se joace cu efectele şi cu expresia personajelor sale, şi să se transpună în starea lor de rugăciune şi adâncă comuniune spirituală. Unele părţi ale fondului erau ca în cinema, difuze, iar personajul principal era mai clar. Faţa osoasă a călugărului şi expresia feţei îţi produceau o emoţie care te copleşea. Mâinile vibrau a mişcare, ţinute la piept, din cauză că păreau fără oase. Proporţia nu mai contează când este creată emoţia şi starea sufetească. Nu contează dacă un deget este prea lung şi altul prea scurt, sau dacă un ochi este mai mic decât altul. Ochii şi portretele extraordinare, faldurile şi cerurile copleşitoare (chiar manieriste și repetitive fiind, subt inimitabile, spun asta din cauză că eu am încercat și nu am reușit să le imit). Am stat cu gura căscată la un Sfânt atât de bine şi cu atâta dexteritate pictat în întregime, mai mult decât perfecţiunea umană: capul, mâinile, faldurile totul pictat atât de complet şi rapid, nu se poate explica în cuvinte, decât în pură emoţie sufletească.

A patra sală am simţit-o mai comercială, catolicismul în Spania, lucrări mari pentru a face impresie bună Inchiziţiei. Mari pe verticală, cam nouă, asemănătoare celei mai mari lucrări de la Bucureşti. Şi surpriză, în colţul din dreapta am văzut şi mi-a sărit în ochi lucrarea „Logodna Fecioarei” din România adusă de la Muzeul Naţional de Artă, lucrare după care am pictat și pe care am mirosit-o şi cred că am şi atins-o o dată cu nasul, pictând la un metru lângă ea, timp de o săptămână. La fel de unică şi de frumoasă mi s-a părut şi aici, amintindu-mi de acea experienţă de la Bucureşti şi de toată atmosfera din acea perioadă. Celelalte lucrări de 3-4 m erau destul de teatrale dar frumoase, cu o aşa de mare dexteritate pictate, sugerând mişcarea, personajele parcă zburau pe verticală, iar capetele, uneori nefinisate, intensificau această senzaţie. Aceste lucrări de mari dimensiuni nu erau superficiale ca cele ale lui Rubens de la Louvre. Ele erau de o forţă extraordinară, dar nu atât de intime precum lucrările de mici dimensiuni. În cea de-a cincea sală, erau lucrări pe care le-am văzut în albume „Copil cu tăciune aprins” şi încă două variante la aceeaşi temă. Două statuete. Dar cele două lucrări principale erau „Laocoon”, care provoca un extaz prin mişcarea personajelor şi a cerului care se contopea cu pământul. Carnaţia pictată în tonuri gri reci, totul legându-se într-o mişcare şi o forţă expresivă care te puteau ţine în faţa lucrării mai mult de 20 de minute. Imediat lângă era expusă „Furtuna”, acel peisaj autonom atât de misterios, cu un cer extraordinar.

„Laocoon” şi „Furtuna” au dimensiuni mari, cam 150 cm cea mai mică latură. Tehnica devine o taină în aceste lucrări pictate atât de bine, încât le-am privit de la distanţă şi de aproape, lăsându-mă fără cuvinte. Îţi dădea motivaţia de a picta, trăi, conştientiza importanţa vieţii şi a ceea ce poţi realiza pe parcursul ei.

În cea de-a şasea sală erau portrete cu dimensiunile de 50/60 cm aproximativ, vreo două mai mari. Portrete foarte bine pictate, în privirea cărora puteam citi sufletul şi viaţa fiecărui personaj în parte. Erau frumoase. Cu cele 58 de lucrări puteai simţi ceea ce este El Greco. O aşa emoţie cred că şi pe cel mai abstract şi minimalist pictor îl va întoarce spre zona figurativă şi încercarea dificilă azi de a mai găsi o modalitate picturală în acest sens.

Sorin Scurtulescu
Anglia, 19.02.2004

Draga Sorin, e-mailurile cu noul tău episod Londra-oras-muzee, mi-au adus multă bucurie. Scrisoarea ta e foarte expresiva și trăitoare. Ne-ai plimbat cu tine în cele 6 săli El Greco. Ți-am simțit și înțeles frisonul și uimirea. Și-apoi l-ai „mirosit” de la mică distanță și pe dinăuntru pe El Greco, înca de atunci la București. Cu atat mai adancă și durabilă va fi revelația ta. Aceste iubiri sunt hrănitoare. Ele construiesc și nu trebuie să ne fie teamă de o eventuală pierdere a eului. Ne topim în ceva sus. Spuneam undeva că stilul nu se cauta, nu se speculează, el vine firesc. Vine de la sine (când suntem serioși și adevarați!). Stilul este consecința iubirilor noastre. Suntem un vas, cu o forma data de Dumnezeu, care se umple cu ceea ce iubim în timp. Și atunci, identitatea noastră (stilul) este o tainica alchimie a iubirilor și influentelor prinse în forma unui vas.

La un capăt de drum, cu atâta pictură, trebuie să ne asumăm nu cu disperare, eclectismul.
Un eclectism elevat. Ce să fie asta? Tocmai ce ziceam: bucuria de a iubi. Și aici nu poate fi bine să fie o singura iubire – pentru ca am cadea în idolatrie, ci de un summum. Ceva ne vine din El Greco, din Rubliov și Teofan Grecul, din Van Gogh, din Klee, Andreescu, Bonnard, din Tarkovski și Leonardo sau Cimabue, dar și ceva din Andrei Rosetti sau Stoianovici sau din cine știe care coleg sau amic, sau dintr-un necunoscut… Și-apoi, toți aceia mari și adevărați sunt Teo-fori. Adică purtători de Dumnezeu.

Cu drag, Flondor
Timişoara, Vineri 20 Februarie 2004

Unde începe pictura…

Expoziţie Vasile Varga
Curatori: Dan Gherman şi Andrei Rosetti
Vernisaj: miercuri, 1 iunie 2011, ora 18.00.

Vasile Varga (afiş)

În perioada 1-17 iunie 2011, Galeria Forma din Deva (B-dul Decebal, Bl. 8, parter) găzduieşte o expoziţie eveniment şi document, intitulată „Unde începe pictura…”, expoziţie ce pune în atenţie personalitatea pictorului Vasile Varga. Pe simeza galeriei devene vor fi expuse lucrări de pictură, pasteluri, fotografii, note şi studii de cromatologie.

Puterea sugestivă a culorilor în munca de cercetare al lui Vasile Varga

Vasile Varga

„Sâmbăta mă duceam cu părinţii la Lipova şi acolo, pe strada de acces în oraş, întâlneam mereu o fereastră deschisă, unde vedeam, dacă mă ridicam pe vârful picioarelor, jumătatea de sus a unui tablou, reprezentând un cer în apus de soare. Mă vrăjea aşa de mult ceea ce vedeam pe durata unui timp de 2-3 paşi cât ţinea lărgimea ferestrei […] Îmi plăcea atât de mult pata galbenă a acelui cer încât îmi făceam de lucru pentru a mai trece de 2-3 ori prin dreptul ei.[1]

Vasile Varga la Lipova în atelier

Vasile Varga se naşte la data de 14 martie 1921, în satul Ususău (judeţul Arad) şi îşi petrece copilăria la Săvârşin şi la Păuliş, iar anii de liceu la Arad. Este repartizat militar la Bucureşti, unde frecventează muzeele Toma Stelian şi Krikor Zambaccian, desenează, pictează. Întors la Lipova la 24 de ani îşi improvizează un atelier, pictează în ulei în condiţii precare. Lectura celor 4 volume ale Istoriei Artei semnate de G. Oprescu îi dă curaj şi, bazându-se pe sentimentul pe care această lucrare i l-a insuflat, îi scrie autorului, expunându-i cazul său şi solicitandu-i sprijinul. Oprescu îi răspunde în două rânduri. În 1948 devine angajat al aceluiaşi muzeu pe care îl frecventase în haine de soldat, Muzeul Toma Stelian. Este avansat apoi, devenind referent principal la Ministerul Artelor. Din dorinţa de a fugi de munca de birou şi a-şi continua formarea, face cerere de înscriere la Institutul de Arte, unde este admis cu statut de audient. Nu este însă mulţumit de atmosfera atelierelor din institut, de relaţia cu profesorii pe care îi consideră distanţi. Bolnav, renunţă la şcoală, considerând că formarea sa poate continua mai bine ca şi până atunci, studiind de unul singur, contemplând natura, frecventând muzeele, dar şi expoziţiile lui Camil Ressu, Jean Al. Steriadi, Theodor Pallady, Alexandru Ciucurencu, Lucian Grigorescu, dintre pictorii în viaţă la acea vreme, precum şi Nicolae Grogorescu, Ioan Andreescu şi Ştefan Luchian. Îi consideră drept adevăraţii săi profesori pe cei enumeraţi dar şi pe Chardin, Corot, Monet, Pissaro, Cézanne, Gauguin, Vincent Van Gogh.

Vasile Varga Vasile Varga

În 1949, când lucra încă la minister, îl întâlneşte pe Paul Gherasim cu care leagă o prietenie ce va dura întreaga viaţă. Îi apropie bucuria de a discuta despre Van Gogh de pildă, dar şi reacţia la spiritul vremurilor de atunci. În curtea Muzeului Aman sub directoriatul lui Al. Moscu, sau lucrând în peisaj câte doi, câte trei, se întâlnesc adesea, la acea vreme Paul Gherasim, Florin Niculiu, Afane Teodoreanu, Aurel Cojan, Pavel Codiţă, Gheorghe Iacob, Constantin Crăciun, Ştefan Sevastre, Mircea Ionescu, Virgil Almăşanu, Ion Bitzan, Maria Chiţulescu, Alexandru Ţipoia, dar uneori şi mai vârstnicii Dumitru Ghiaţă, Catargi sau Pallady. Uniţi în jurul unor modele precum Ioan Andreescu şi „micii” olandezi, ei picteză numai cu pământuri, brunuri, ocruri. „Ni se cere să facem o artă luminoasă; ei bine, atunci noi nu mai pictăm deloc cu alb! În loc de alb, punem ocru.” Canon, studiu tehnic şi atitudine într-o perioadă în care realismul socialist era regula oficială, iar pentru plein-air era nevoie de un permis special, refuzat unora ca D. Ghiaţă ori Pallady.
În 1953 are loc o încercare comună a acestor tineri, aprobată îniţial de conducerea U.A.P., de a expune împreună cu Ghiaţă, Catargi şi Ciucurencu, în sala mare a Galeriilor Dalles. Expoziţia este compusă în două zile, după care o comisie de avizare (Maxi, Iser ş.a.) deturneză sensul expunerii. Nu mult după aceea o parte din acest grup sunt daţi afară din U.A.P., Paul Gherasim, Aurel Cojan sunt anchetaţi la sediul Uniunii pentru „Dispreţ faţă de realismul socialist şi arta sovietică”.
În 1958 Vasile Varga se căsătoreşte cu Eleonora Costescu, critic de artă.
Timp de mai bine de 2 decenii, Vasile Varga s-a adâncit într-un studiu foarte personal şi foarte îndârjit asupra culorilor. Studiază amestecul tonurilor după nişte calcule sofisticate, apoi experimentează rezultatul în peisaj, folosind culorile rezultate în propriul atelier-laborator. Se concentrază asupra amestecului triadic, pentru care gândeşte studii de paletă, modele de studiu etc.

 Aşa cum vacuitatea griului absolut, golul, nu are expresie şi realitate cromatică, tot aşa culoarea maxim de pură spune încă prea puţin, pentru mine. Amândouă sunt la fel de ireale, de inexpresive: una îţi răneşte ochiul cu puterea, cu violenţa ei cromatică iar cealaltă te omoară cu golul. Pictura începe odată cu mişcarea în acest spaţiu intermediar, pe un portativ imaginar pe care pictorul ştie să împingă culorile, prin diferite grade de saturaţie, în direcţiile cele mai diferite[2].”, spunea Varga într-un interviu realizat de Mihai Sârbulescu.

În anii ’70, renunţă la paletele cromatice pregătite, abandonează sistemele de studiu cromatic în favoarea unei abordări mai directe, întemeiată însă pe cercetările sale anterioare. Până spre sfârşitul vieţii Vasile Varga pictează multe lucrări, desene, pasteluri şi picturi în ulei. Foarte multe din lucrările sale sunt pictate pe ambele feţe în febra experimentării de acorduri cromatice. Expune rar fiindcă nu pune preţ pe expoziţii, premii, distincţii.

Vasile Varga

„Am reuşit să trec nepătat şi netulburat printr-o perioadă istorică tulburătoare şi maculativă[3]”, mărturisea Vasile Varga.

În anii 1973 şi 1978 publică la Editura Meridiane două volume dedicate pictorilor N. Grigorescu şi I. Andreescu (împreună cu Eleonora Costescu). Publică articole în diferite periodice (Luceafărul, România literară şi altele) sau în ghiduri ale muzeelor de artă din Arad, Lipova, Suceava, Craiova, Muzeele Simu şi Naţional de Artă din Bucureşti, cataloage de expoziţii ş.a.m.d.

În 1980, Muzeul Orăşenesc Lipova, înfiinţat în 1952 şi adăpostit în Castelul Misici (casa Sever Bocu) îşi îmbogăţeşte patrimoniul cu donaţia facută de Eleonora Costescu şi Vasile Varga. Colecţia donată cuprinde lucrări de artă românească şi universală (Ioan Andreescu, Ştefan Luchian, Nicolae Tonitza, Gheorghe Petraşcu, Theodor Pallady, Dimitrie Ghiaţă, pictură flamandă, italiană, engleză, franceză, maghiară şi obiecte de artă decorativă – argintărie, porţelan, sticlărie, mobilier.
În 1988, Vasile Varga expune, invitat de Paul Gherasim, cu gruparea Prolog la Căminul Artei, fiind din acest an o prezenţă constantă în întâlnirile şi expoziţiile pictorilor din Prolog.

Muzeul din Lipova

Vasile Varga este o prezenţă aproape constantă în expoziţiile Prolog. El lucrează împreună cu grupul (Tescani, Constanţa). Ionică (Ion Grigorescu n.n.) e de părere că Vasile Varga poate fi considerat, în felul său, un „avangardist”. Solitarele studii ale lui Varga asupra culorii, studii foarte serioase şi profesate pentru nimeni altul, decât pentru el însuşi, îl singularizează ca pictor. Câtă alchimie stă în tablourile lui „tradiţionaliste”! Însă pictorii au cu toţii o alchimie a lor, aşadar motivaţia prezenţei lui Varga în grupul Prolog este nu atât alchimia, cât zodia racului: Paul Gherasim şi Vasile Varga sunt prieteni din tinereţe. Paul l-a invitat pe Varga să expună cu grupul, căci îl cunoştea mai bine decât oricare dintre noi. Iar Vasile Varga s-a integrat foarte bine în grupul Prolog![4] (fragment din Dosar Prolog).

Familia Varga se stabileşte definitiv la Lipova în anul 1992 cu gândul de a întemeia aici o fundaţie care să poată oferi tinerilor dornici să se formeze în domeniul artelor, o rezidenţă cu ateliere de profil, un centru de documentare etc. Începe construcţia atelierelor, are loc o nouă donaţie, Municipalitatea primeşte o bibliotecă cu caracter predominant de istorie şi critică de artă, alcătuită din mii de volume (cărţi şi periodice de specialitate), reproduceri de artă ordonate pe ţări şi artişti, diapozitive, clasate la fel, precum şi un material documentar (traduceri din limbi de circulaţie şi studii de istoria artei româneşti şi universale).

Eleonora Costescu trece la cele veşnice în 2002. Urmează 3 ani de suferinţă în care Vasile Varga, bolnav, cu o alură şi un entuziasm amintind de ultimele înregistrări video cu Petre Ţuţea, încearcă să lase în rânduială materializarea acelui gând de a face din Lipova un loc fertil pentru pictori, pentru formarea în artă. Este vizitat în câteva rânduri de prietenii din Prolog, de criticul de artă Mircea Oliv, de alţi apropiaţi. Constantin Flondor îl vizitează în acei ani împreună cu studenţi de la Facultatea de arte din Timişoara (gruparea Noima). În 2005 fundaţia Interart Triade publică volumul Van Gogh semnat de Eleonora Costescu şi Vasile Varga.

Vasile Varga

Se stinge din viaţă în 2005, an în care prietenul său Paul Gherasim reface într-o nouă variantă, expoziţia grupului Ioan Andreescu în curtea mânăstirii Stavrololeos, locul unde funcţiona între anii 1881 şi 1888, „Sala Stavropoleos”. În acea sală avusese loc (în 1882) prima şi singura expoziţie personală a lui Andreescu.
„…mi-a fost indiferent dacă subiectele mele erau unele sau altele, mai aproape sau mai departe de căutările unuia sau altuia. Pot mărturisi cu secretă şi vinovată mândrie că am descoperit în Andreescu profunzimi şi valori pe care marea lume nu s-a învrednicit încă să le descopere…
[5].”, se destăinuia Vasile Varga. (Andrei Rosetti)

Mulţumiri: Grupării Prolog, Fundaţiei Eleonora Costescu şi Vasile Varga – Lipova, domnului Sorin Costina – Brad, pr. Ioan Bizău – Cluj-Napoca, Socieăţii Culturale „Izvorul” – Lipova, Uniunii Artiştilor Plastici din România – filiala Deva.
Partener media: artavizuala21


[1]Mărturisiri – fragment din ciorna textului pentru expoziţia personală din 2003, Galeria Naţională Delta, Arad.
[2]
Vasile Varga – Despre ucenicie, interviu realizat de Mihai Sârbulescu, Editura Anastasia, 2002.
[3]
Mărturisiri – fragment din ciorna textului pentru expoziţia personală din 2003, Galeria Naţională Delta, Arad.
[4]
Mihai Sârbulescu – Dosar Prolog, Editura Ileana, Bucureşti, 2011.
[5]Mărturisiri – fragment din ciorna textului pentru expoziţia personală din 2003, Galeria Naţională Delta, Arad.