Cei mai bine cotaţi 10 pictori contemporani

Peisajul vânzărilor în aria artei contemporane s-a modificat substanţial în perioada crizei. Au fost perturbate, desigur, cifrele globale de afaceri, dar şi ierarhiile artistice. Ce a rămas neştirbit este interesul pentru pictură, al cărei câmp de manifestare suscită în continuare cele mai straşnice pasiuni şi scoate cei mai mulţi bani din buzunarul colecţionarilor cu dare de mână.

Între iulie 2009 şi iunie 2010, vânzările mondiale de artă contemporană au atins în sălile de licitaţii (potrivit Artprice, probabil cel mai exact barometru al pieţei de artă actuale) suma de 296,4 milioane de euro. Din aceştia, 67,4% înseamnă pictură. La licitaţii, în această perioadă s-au vândut de trei ori mai multe pânze decât desene, de 4,5 ori mai multe tablouri decât fotografii şi de 5,7 ori mai multe decât sculpturi. Cei zece artişti cel mai bine cotaţi ai picturii contemporane generează, numai ei, 35,5% din sumele de vânzare anuale.

Cu toate acestea, spre deosebire de arta veche şi modernă, nicio licitaţie de artă contemporană (pentru o singură operă) nu a depăşit în 2010 pragul de 10 milioane de euro. Care prag, să ne înţelegem bine, fusese totuşi spulberat pe 12 noiembrie 2008 (la ora marelui eşec înregistrat la bursa de artă new-yorkeză, după explozia „bulei”, cu 44% dintre operele scoase la licitaţie rămase nevândute în decursul lunii noiembrie), când un Jean-Michel Basquiat („Untitled – Boxer”) fusese achiziţionat pentru 12 milioane de dolari la Christie’s. Preţurile din timpul „bulei” au devenit amintire? Cu siguranţă. Licitaţiile nu mai ating gradul de spectaculozitate de până în 2008, iar valorile-refugiu din spaţiul artei contemporane sunt, parcă, mai rare decât înainte. În 2010, recordul a fost atins de Peter Doig, care, cu 6 milioane de euro, l-a depăşit cu un milion pe cel mai bine vândut Basquiat.

Până una-alta, iată clasamentul, care are în vedere volumul întreg de opere vândute şi ansamblul sumelor atrase, nu doar preţul-record înregistrat de o singură piesă: Jean-Michel Basquiat, Peter Doig, Richard Prince, Jeff Koons, Christopher Wool, Martin Kippenberger, Chen Yifei, Zeng Fanzhi, Zhou Chunya şi, desigur, omul tuturor recordurilor artistice ale anului 2007, Damien Hirst.
Patru americani, trei chinezi, doi britanici şi neamţul Kippenberger. (Daniel Nicolescu)
SURSA: Ziarul de Duminică

Artistul businessman

Arta ca produs comercial

Astăzi artistul are de obicei aerul de om de afaceri şi antreprenor care chiar îl întrece în iniţiative pe antreprenorul obişnuit” – sunt cuvintele criticului de artă Boris Groys spuse încă la începutul aniilor ’90.

De atunci a început ascensiunea unui tip de artist al cărui drum a fost bătătorit de Pop Art, ne amintim desigur în primul rând de atelierul lui Andy Warhol pe care şi la botezat „Art Factory”.
Cea mai impresionantă personificare a artistului – businessman din ultimii 20 de ani este britanicul Damien Hirst. Acesta a implementat cu virtuozitate toate registrele tehnicilor de marketing pe piaţa de artă şi a reuşit să acumuleze o avere impresionantă. Cariera lui artistică şi a grupului de artişti din care făcea parte „Young British Artists” a fost de la început sprijinită de Charles Saatchi un cunoscut colecţionar de artă, care el însuşi recunoaşte că este „artcoholic” şi este proprietarul galeriei care poartă numele său şi a casei de licitaţii Saatchi & Saatchi. Damien Hirst, la rândul său, este curator de expoziţii şi a avut un foarte mare succes la o licitaţie organizată de el, cu lucrările sale, nu la mult timp după crahul financiar de pe Wall Street.

Acest nou model de artist preluat de foarte mulţi plasticieni contemporani a făcut să pară demodate celelalte tipuri de prezenţă pe scena artistică: artistul ca seismograf al societăţii, existenţialistul, boemul, romanticul, artistul utopist, revoluţionar sau luptător de guerilă culturală.
Ceea ce a început ca o construcţie ironică, elastică şi jucăuşă, în ultimul timp s-a pietrificat – aşa ca orice construcţie – şi s-a transformat într-un corset de oţel. Artiştii vor – sau sunt nevoiţi – să-şi promoveze identitatea corporatistă cu ajutorul numeroşilor asistenţi şi a avocaţilor personali nu numai în art-shopurile din muzee ci şi în spaţiile expoziţionale. Artiştii-business fac presiuni asupra muzeelor pentru că şi ei la rândul lor sunt supuşi unor imense presiuni.
Ironizarea şi deconstrucţia autenticităţii au făcut posibilă folosirea făţişă a forţei de muncă a asistenţilor în scopul realizării propriilor creaţii artistice. Dar în scurt timp posibilitatea aceasta foarte libertină a devenit un indicator de performanţă şi chiar o obligaţie. Cine nu se poate lăuda cu 30 de asistenţi, deţinerea a 3 galerii şi o marcă de produţie artistică uşor recognoscibilă, nu este considerat un artist de succes. Totul funcţionează ca la acţiunile cotate la bursă: cel mai mic zvon de slăbiciune poate duce la prăbuşirea acţiunilor, respectiv a cotei artistice. Artistul-businessman se transformă în om de afaceri şi moşteneşte implicit şi pericolul care îl pândeşte pe acesta – falimentul.

Pe artistul est-german de mare succes Neo Rauch l-au copleşit lungile liste cu comenzi de lucrări cât şi jobul de profesor la universitatea de artă din Leipzig. Pictura figurativă de mari dimensiuni în care apar des personaje din diferite spaţii şi perioade istorice (ca de exemplu trecutul socialist al RDG, cu pionieri etc), stilul foarte apropiat de realismul socialist l-au făcut celebru şi foarte căutat pe piaţă. „Fluidul extrem de sensibil al legăturii dintre pictor şi pânză a ajuns să fie supus unor pericole enorme”, a declarat artistul şi a „pus piciorul pe frână…”. Alţii, precum artistul Anselm Reyle nu au acţionat la timp. Preţurile lucrărilor acestuia s-au prăbuşit, fiind nevoit să concedieze două treimi dintre asistenţii săi.

Ziarul german de artă Kunstzeitung, citându-l pe profesorul universitar Bogomir Ecke, suţine că până şi studenţii de la universităţile de artă se supun unei gândiri severe a eficienţei de fier. Aceştia îşi propun ca scop în patru ani să fie prezenţi la toate vernisajele importante din Berlin şi să ajungă să aibă patru colecţionari şi o galerie. În 98% din cazuri scopul propus bineînţeles că nu este atins. Urmarea – atacul de panică şi blocajul artistic.
O dată cu criza financiară şi economică este afectată şi acea parte de artă ce este strâns legată de modelul economic neoliberal, ajuns să fie supraîncins. Sistemul pare să se fi ars iar artiştii comercianţi s-au încâlcit în propriile construcţii economico-artistice. Galeriştii par să răsufle oarecum uşuraţi de oprirea fixaţiei pe piaţa de consum a artei spunând că, în sfârşit se poate vorbi şi despre conţinuturi.

Dar ce se va întâmpla în continuare? se întreabă Johanna şi Luca Di Blasi în ziarul Kunstzeitung. Se observă o linişte oarecum apăsătoare şi nefirească pentru că nu se ştie dacă este liniştea de după sau dinaintea furtunii. (Koncz-Münich András)