Jason Hess: Wood fired ceramics

Plinth Gallery, New Work
6-29 aprilie 2012
Vernisaj: 6 aprilie 2012, orele 6-9 PM.

Jason Hess este un ceramist pasionat al arderilor tradiţionale cu lemn, fiind numit „un avid incendiator al lemnului” şi profesor în Arizona, la Northern Arizona University. În cei 15 ani de cercetări el s-a concentrat pe alchimia obţinerii glazurilor prin arderi reducătoare, proces în care culoarea suprafeţelor este o consecinţă a dispersiei cenuşii din cuptor.

Suprafeţele lucrate astfel sunt imposibil de obţinut prin alte modalităţi. Producţiile ceramice ale lui Jason Hess, arse la temperaturi ridicate, sunt obiecte utilitare. Artistul foloseşte, pentru a face vase funcţionale, o varietate de texturi şi culori. El configurează, apoi, cu ajutorul obiectelor obţinute compoziţii dinamice, grupate după formă şi dimensiune, compoziţii care invită privitorul să se bucure de natura tactilă oferită de suprafaţa fiecărui obiect în parte şi modul în care se completează ca ansamblu.

Ceramica lui Jason Hess a fost prezentată în peste 125 de expoziţii din întreaga lume. Hess a participat ca rezident la Archie Bray Foundation, în Montana şi la un workshop, „The Pottery Workshop in Jingdezhen”, în China. A primit, de asemenea, numeroase granturi de cercetare de la Nord Arizona University pentru construirea de cuptoare şi deţine o diplomă MAE de la Utah State University.

În data de 7 aprilie 2012, Jason Hess va demonstra tehnicile sale de construcţie pentru ceainice şi forme înalte într-un workshop care va avea loc la Plinth Gallery (3520 Brighton Blvd Denver CO 80216).
Mai mult pe www.plinthgallery.com

Ceramica Bizen

Comori naţionale vii ale Japoniei

Multe povestiri despre tradiţia ceramicii japoneze pomenesc despre cele „şase cuptoare antice”. Aceste categorii, ce se referă la şase centre majore de producţie ceramică care au avut perioada de înflorire în timpul perioadelor Kamakura (1185-1333) şi Muromachi (1338-1573), au fost propuse de către cercetătorul în ceramică de talie internaţională Fujio Koyama (1900-1975) în anii ’50. De atunci, în diferite situri din Japonia, arheologii au descoperit şi alte centre de ceramică o dată prospere. Drept rezultat, termenul „şase centre antice” a căzut cumva în desuetitudine. Totuşi, rămâne valabil că cele „şase centre antice” – care au continuat să producă ceramică din timpurile medievale până în prezent – au jucat un rol important în moştenirea ceramicii japoneze. Bizen este una dintre cele şase zone istorice şi chiar şi astăzi sunt mai mult de 400 de ceramişti specializaţi în producerea ceramicii Bizen. De aceea, stilul Bizen este unul dintre cele mai cunoscute stiluri în ceramica japoneză.

FOTO: Jun Isekazi în faţa unui cuptor. Ceramica Bizen se arde în cuptoare la temperaturi mai mari de 1200°C pentru o perioadă de aproximativ 10 zile.

Ceramica Bizen urmează o tradiţie transmisă cu mare grijă de la maestru la ucenic pe o perioadă de mai bine de 800 de ani. Metodele Bizen s-au dezvoltat într-o zonă cuprinsă în jurul districtului Imbe pe locul în care este acum oraşul Bizen, Prefectura Okayama, către sfârşitul secolului al XII-lea. Ceramica de Bizen nu foloseşte smalţul (glazura). Mai degrabă, este vorba de ceramică neglazurată, arsă vreme de 10 zile sau mai mult la o temperatură care depăşeşte 1200 grade Celsius. Încă de la finalul perioadei Muromachi, ceramica Bizen a mai fost caracterizată de folosirea unui anumit tip de argilă. Baza pentru argilă se numeşte Hyose, un tip de argilă, cu mare conţinut de fier şi cu grad înalt de plasticitate.

În timpurile medievale, în zona Bizen se produceau în special ustensile de fiecare zi, cum ar fi urcioare, vase pentru depozitat alimente şi mojare pentru măcinat. O dată cu dezvoltarea ceremoniei ceaiului în timpul perioadei Monoyama (cca.1573-1603), ceramiştii Bizen au lărgit gama. Ei au creat lucrări îndrăzneţe, totuşi rafinate, cum ar fi vase pentru apă, vase pentru flori şi alte elemente folosite în ceremonia ceaiului. Artiştii Bizen executau de asemenea servicii de masă pentru mesele oficiale Kaiseki care acompaniau ceremonia servirii ceaiului, astfel Bizen câştigând reputaţia unui centru de creaţie pentru servicii de ceai. Istoria ceramicii Bizen, desigur că nu a decurs numai lin. Au fost unele ocazii, în timpul perioadei Edo (1603-1867), apoi mai târziu Meiji (1868-1912) şi Taisho (1912-1926), când se părea că această artă este pe moarte. Dar la începutul perioadei Showa (1926-1989), un artist pe nume Toyo Kaneshige (1896-1967) a reînviat arta Xo-Bkew sau Bizen clasic, metode din perioada Monoyama. El s-a bazat pe tehncile clasice. Alţi ceramişti i-au urmat exemplul, astfel că metoda lui Kaneshige a devenit curentul principal al creaţiei ceramicii moderne Bizen.

FOTO: Vas Bizen cu desen linear, (Jun Isekazi, 2001) – acest vas este produs dintr-un anumit tip de argilă cu un mare grad de vâscozitate. În funcţie de starea cuptorului suprafaţa finală poate conţine o mare varietate de expresii. Stratul de la suprafaţă al acestui vas are mici moviliţe iar suprafaţa desenului linear pare că ar fi făcut de către un vehicul de explorare al spaţiului.

În zilele noastre, ceramica Bizen amestecă bogăţia corpului din argilă cu semnele interesante care apar în timpul arderii. Stropii de cenuşă care sar pe suprafaţa pieselor pot forma dungi şi sclipiri de culoare. În acelaşi timp, producătorii de ceramică Bizen de astăzi, lucrează cu multă sensibilitate, acest lucru ducând la aprecierea deosebită a accentelor artistice.

Ceramica de Bizen este de fapt deosebit de apreciată pentru calităţile sale artistice. Locul proeminent ocupat în moştenirea meşteşugurilor japoneze a fost recunoscut în anul 1956, atunci când ceramica Bizen a primit titlul de Proprietate Culturală Intangibilă, iar Toyo Kaneshige a fost desemnat primul Deţinător al Proprietăţii. Alţi deţinători au fost Kei Fujiwara (1899-1983), Toshu Yamamoto (1906-1994) şi Yu Fujiwara (1932-2001). Titlul de deţinător al Proprietăţii Culturale Intangibile al Ceramicii Bizen a fost acordat în 2004 actualului posesor, Jun Isekazi.

FOTO: vas Bizen realizat de  Kaneshige Michiaki (1934-1995)

Kaneshige Michiaki: „Producerea unor piese contemporane care încorporează elemente din perioada Momoyama sunt tehnici care ţin de tradiţie. Tradiţia constă în păstrarea formelor transmise şi, având în minte tehnicile vechi, este produsă o piesă contemporană. Tradiţia este întotdeauna în schimbare. O copie simplă a unei piese vechi nu s-a schimbat, aceasta fiind asemănătoare cu prototipul ei care a fost realizat cu 400 ani în urmă. Tradiţia constă în crearea a  ceva nou împreună cu ceea ce am moştenit”.

Jun Isekazi s-a născut în 1936, în cartierul Imbe din oraşul Bizen, Prefectura Okayama. A fost cel de-al doilea fiu al unui bine cunoscut maestru al figurilor ornamentale Bizen, Yozan Isekazi. După absolvirea cursurilor de artă ale Facultăţii Educaţiei din cadrul Universităţii Okayama, în anul 1959, a început ucenicia sub supravegherea tatălui său. Acolo, el şi-a rafinat măiestria în ceramica Bizen tradiţională prin muncă susţinută şi cercetare, atât a tehnicilor, cât şi a expresiei.

Vas pentru apă Bizen mizuhashi cu dungi stacojii hidasuki, din perioada Momoyama (secolul al XVI-lea), colecţia Muzeului de arte frumoase Hatakeyama Memorial.

În anul 1961, Isekazi formează un parteneriat cu fratele său mai mare, Mitsuru. Produsele lor iniţiale erau arse într-o replică experimentală a unui cuptor anagama, de tipul unei peşteri. În anii care au urmat, Isekazi şi-a continuat studiile despre metodele şi stilurile tradiţionale, cercetând toate aspectele de la selectarea argilei, până la căptuşirea şi arderea în cuptoarele sale. Cunoştiinţele sale sigure precum şi tehnica deţinută în urma vastei sale experienţe au fost baza pe care Isekazi, ajutat de propria imaginaţie, formează o abordare orginală a ceramicii Bizen.

Cuptor anagama (experiment realizat de Ester Beck)

Încă de pe băncile facultăţii, Isekazi a fost foarte interesat de dezvoltarea artei moderne în lume. A fost inspirit de operele unor artişti cum ar fi, de exemplu, arhitectul spaniol Antonio Gaudi (1852-1926) sau pictorul şi designerul Joan Miró (1893-1983), în încercarea sa de a-şi decora obiectele. Colaboratorii săi au trecut graniţele dintre stiluri, exemple elocvente în acest sens fiind lucrările sculptorului Isamu Noguchi (1904-1988) şi cele ale designerului Masuo Ikeda (1934-1997).
Viziunea expresivă a lui Isekazi a explorat o gamă largă de zone, de la ustensile tradiţionale de ceai, până la sculpturi inovative şi ceramică murală, iar, la rândul ei a influenţat foarte mult pe artiştii tineri. El continuă să joace un rol activ de conducere, dând formă şi ajutând la dezvoltarea ceramicii Bizen moderne. Din întâmplare, ceramica murală care decorează holul noii reşedinţe oficiale a Primului Ministru Japonez, terminată în 2002, este opera lui Isekazi.

Cuptor de tip anagama

Isekazi, considerat inovator al ceramicii Bizen, spune că i se pare fascinant acest stil tradiţional: „Ceramica Bizen nu foloseşte glazuri colorate, dar chiar şi aşa, fiecare piesă vibrează prin culoare. Descopăr o căldură puternică, umană, în ceramica de Bizen”. El adaugă: „Tradiţia adevărată este formată prin crearea continuă a noi modele. Aş vrea să primesc şi să absorb perioada şi mediul în care trăiesc şi să creez noi forme cu sensibilitate modernă”.

Vas Bizen ars în tehnica Raku realizat de Kaneshige Michiaki

Isekazi a muncit din greu contribuind la dezvoltarea tinerilor artişti. Începând cu anul 1978, el a lucrat timp de aproape 10 ani ca instructor adjunct în programul de arte plastice de la Universitatea Okayama, dragă inimii lui. Mulţi ceramişti, inclusiv artistul în devenire în ceramică Bizen, Ryuichi Kakurekazi, (n.1950) şi-au făcut ucenicia cu mult-stimatul artist Jun Isekazi. 
Text: Masanao Sakaki, expert specialist, Agenţia pentru Relaţii Culturale Japoneze
Foto: Hiroshi Ohashi.
Traducerea şi adaptarea 
Corina Maftei, după revista lunară Japan+: Asia – Pacific perspectives, editată cu sprijinul guvernului Japoniei.
SURSA: AlterMedia.ro.
Citiţi pe aceeaşi temă: Muzicalitatea formelor în ceramica lui Goro Suzuki; Chuck Hindes – estetica artei japoneze; Hiromu Okuda: sunet şi spaţiu

Chuck Hindes – estetica artei japoneze

În tradiţia arderilor tradiţionale Shigaraki

Oraşul Shigaraki este situat în inima insulelor japoneze, fiind unul dintre cele şase centre producătoare de obiecte ceramice, din capitala imperială.
Obiectele ceramice realizate aici sunt arse în cuptoare de tip anagama, cuptore ce aparţin unei vechi tradiţii japoneze.
Estetica japoneză, cu referire la ceremonia ceaiului şi utilizarea produselor neglazurate, a fost principala mea sursă de inspiraţie. Problema de gest, de mişcare sau animaţie a fost importantă pentru munca mea, procese pe care le-am studiat ani de zile. Calităţile plastice şi gesturile din modelajul cu ajutorul lutului, trebuie subliniat, nu au distrus sau supus creaţia, ci au oferit noi teritorii de a experimenta transparenţele şi opacitatea obiectelor. În munca mea folosesc aceste combinaţii de culori naturale, create doar prin intermediul arderilor cu lemn”, afirma Chuck Hindes.

Chuck Hindes este un artist care foloseşte impresionant expresivitatea lutului, cu o vastă expertiză în arderile cu lemn. Născut în Muskegon, Michigan, SUA, în anul 1942, el a acumulat mai mult de 30 ani de experienţă în domeniul arderilor tradiţionale. Predă secretele artelor focului la Rhode Island School of Design şi Universitatea din Iowa.
Charles Hindes a primit un BFA de la Universitatea din Illinois şi un MAE de la Rhode Island School of Design. A fost invitat pentru a susţine cursuri în mai multe instituţii de învăţământ, cum ar fi de exemplu: Penland School of Crafts, North Carolina sau Academia de Artă Cranbrook, Detroit şi Michigan. A condus ateliere de lucru şi a ţinut prelegeri despre artele focului pe întreg teritoriul Statelor Unite şi cel al Canadei. A primit mai multe titluiri onorifice, cum ar fi de exemplu: National Endowment for Arts de la Archie Bray Foundation şi cel de Maestru emerit. Lucrările lui pot fi găsite în numeroase colecţii publice şi private din toată lumea.

Estetica artei japoneze, cu trimitere la ceremonia ceaiului şi utilizarea tehnicilor de ardere, în care nu se folosesc glazuri colorate, este sursa principală de inspiraţie a creaţiei lui Chuck Hindes. Problema de gest, de circulaţie sau de animaţie este importantă pentru munca cu argila, pusă în valoare discret, folosind culori opace, transparente şi naturale, create în urma arderilor cu lemn. Hindes este o „lectură de foc”, citind indicii în fum şi în flacără, cu scopul de a ridica temperatura uniform pe tot parcursul arderii, temperatură care ajunge, uneori, până la 1300° Celsius. Prin manipulări aparent mici, cum ar fi: dimensiunea bucăţilor de lemn utilizate pentru a alimenta focul, frecvenţa cu care acestea sunt introduse în cuptor, folosirea unor esenţe diferite de pin, frasin sau stejar, deschiderea uşilor de aerisire pentru a obţine arderi oxidante sau neutre, lucrările lui Hindes sunt „marcate” în procesul de topire a silicaţilor cu cenuşa de lemn.
Spre deosebire de ceramica ornamentată cu ajutorul glazurilor colorate, pe suprafeţele acestui tip de ceramică, în funcţie de plasarea în cuptor şi a tipului de argilă folosit, apar diferite efecte, texturi şi cracleuri. Culorile obţinute sunt naturale şi oferă o paletă cromatică ce consolidează forma şi creează, în acelaşi timp, o imagine difuză a piesei ceramice.

Dar, în ce constă acest proces, această acţiune care dă o notă distinctă producţiilor ceramice prin intermediul focului cu lemne în cuptoare de tip anagama? Voi încerca să descriu pe scurt evenimentele din timpul construcţiei unui cuptor şi a arderii propriu-zise.
Chuck Hindes formează din bucăţi de piatră şi beton o bază pentru ceea ce va fi o movilă, în formă de pepene, în care urmează să fie arse piesele ceramice. El poartă mănuşi de culoare albastră, asemenea celor folosite la sudură. Sudoarea i se scurge pe fruntea murdară de praf. Încet-încet structura cuptorului se ridică. Mişcările trebuie să fie sigure şi precise. Pietrele sunt căptuşite cu pământ. Sunt realizate inelele din partea de sus a structurii, necesare pentru ca fumul să poată ieşi controlat. Hindes este în acelaşi timp profesor de artă şi de istoria artei. Mulţimea adunată în jurul lui, în infernul de foc şi fum, colegi sau studenţi, sunt atenţi la instrucţiuni şi tot ceea ce dascălul le spune. „Combinaţi pin şi stejar”, spune Hindes. Buştenii sunt stivuiţi pe cadrul uşii de metal din faţă cuptorului. Hindes introduce mai multe bucăţi de lemn în gaura de ardere şi controlează coşul de fum, o acţiune importantă pentru a realiza efectele cromatice scontate.

Descifrarea indicilor de ardere, din fum şi flăcără, cu scopul de a ridica uniform temperatura cuptorului la 1300°C, face ca procesul să fie controlat. Controlat în măsura în care se poate! Fiecare ardere este unică în felul ei. Spre deosebire de ceramica arsă într-un cuptor cu gaz sau electric, arderea cu lemne este o procedură de lungă durată, uneori cu acţiuni intense şi solicitante, în care procesul face parte integrantă din rezultatul final, contribuind la modelarea fiecărei piese din cuptor. Arderea poate dura până la şapte zile, la care se adaugă încă cinci zile pentru ca temperatura cuptorului să se răcească suficient pentru a putea vedea, pentru prima dată, rezultatul a tot ceea ce s-a întâmplat timp de mai bine de o săptămână.

Procesul arderilor cu lemn vine de mii de ani. A fost folosit peste tot în lume şi este utilizat în prezent pentru realizarea obiectelor din ceramica contemporană experimentală care face recurs la tradiţie şi istorie. Spre deosebire de ceramica decorată cu glazuri colorate, care are un aspect industrial, suprafeţele de ceramică care au suferit o ardere cu ajutorul lemnelor dobândesc culori unice, naturale, în funcţie de locul în care au fost aşezate în cuptor şi a tipului de ardere, reducătoare sau oxidantă, primind o patină asemănătoare obiectelor vechi.
Chuck Hindes explorează tradiţiile ceramicii japoneze, construind ceşti pentru ceai, ceainice, vase sau boluri, repunând oarecum în circulaţie o serie de piese care ţin de estetica construcţiei obiectului utilitar. Sintetizând teorii şi cunoştinţe sau utilizând abilităţile vechilor meşteri olari, Hindes se foloseşte în elaborarea principiilor estetice de calitatea eternă şi, în acelaşi timp, perenă a argilei. Informaţia înmagazinată în producţiile lui ceramice păstrează date ale unei arte care are o expresivitate aparte, chiar şi după trecerea a mii de ani. (Grigore Roibu)
Citiţi pe aceeaşi temă: Ceramica între tradiţie şi experiment; Vasele lui Ron Nagle; Rudy Autio – un reper în noul limbaj al artelor contemporane