Gio Ponti şi povestea vaselor Art Deco

Între 1923 şi 1930, arhitectul şi designerul Gio Ponti a fost director artistic al manufacturii Richard-Ginori. El a conceput aici porţelanuri şi majolici inspirate din lumea clasică, ale căror caracteristici vor fi cunoscute apoi sub numele Art Deco. Astăzi, ca şi atunci, ele au un mare succes internaţional.

„Nu înţeleg, dar băiatul ăsta are dreptate”, a spus uimit Augusto Richard în faţa răsunătorului succes al ceramicilor manufacturii sale, concepute de Gio Ponti (1891-1979) la marea „Expoziţie Internaţională a Artelor Decorative şi Industriale Moderne” de la Paris, din 1925. În capitala franceză se făcea istoria artei, iar evenimentul semna de fapt naşterea curentului Art Deco.

Toate ceramicile manufacturii Richard-Ginori s-au vândut atunci ca pâinea caldă. Obiecte ca o mare bombonieră numită „Il Balletto”, din porţelan policrom, şi urna „Pasiuni prizoniere”, nu aveau timp să stea în expoziţie pentru că erau imediat achiziţionate, iar Ponti a primit Marele Premiu. Publicul şi critica erau de aceeaşi părere: tânărul arhitect milanez ştiuse să interpreteze exigenţele publicului. Augusto Richard, patronul istoricei manufacturi, fusese inspirat când îl numise, cu doi ani înainte, director artistic. În acelaşi an, Ponti a realizat primul său proiect de arhitectură, construindu-şi propria casă, în Via Randaccio din Milano.

Aventura de la Richard-Ginori, care a durat şapte ani, este reiterată la Milano, din 5 mai până în 31 iulie, în zgârie-norul „Pirelli”, inaugurat în 1961 şi multă vreme printre cele mai înalte din Europa cu cei 127 de metri ai lui. Curatoriată de Dario Matteoni, sub coordonarea artistică a lui Piero Addis şi cea tehnică a Sandrei Revello, expoziţia reuneşte întregul repertoriu ceramic ieşit din cuptoarele manufacturii Richard-Ginori, din 1923 până în 1930. Ponti a reuşit să conceapă un univers artistic care i-a încântat pe pasionaţii Art Deco-ului, în anii ’20 şi care îi face astăzi pe colecţionarii cei mai rafinaţi să se dea un pas înapoi, în faţa cotaţiilor acestor piese.

În anii studenţiei la Şcoala Politehnică, la Milano, Gio Ponti era prieten cu Emilio Lancia, împreună cu care va semna proiecte de clădiri şi design de mobilier, Michele Marelli, Tomaso Buzzi şi Giovanni Muzio, un grup de tineri arhitecţi protagonişti ai neoclasicismului lombard, apărut ca o reacţie la Raţionalism. Ponti avea decoraţia în sânge şi a început să frecventeze manufactura din San Cristoforo, sediul milanez al Casei Richard-Ginori, încă din 1920, pentru a urmări activitatea muncitorilor. După doi ani a început o colaborare cu Augusto Richard, care era conştient de faptul că nu mai putea rămâne la revizitarea stilistică a trecutului şi că e nevoie de ceva nou pentru a face faţă unei pieţe din ce în ce mai exigente şi plictisite de motivele secolului al XVIII-lea.
Ponti a reprezentat această noutate. Unui talent inegalabil i s-a adăugat o dotare managerială înnăscută care i-a permis să urmărească de la Milano întregul proces de producţie ce a însufleţit fabrica din Doccia, în Toscana. Începând din 1928, şi-a expus ideile în revista de arhitectură şi design „Domus”, înfiinţată de el, pe care a editat-o, cu o întrerupere de şase ani (1941-1947), când a fondat publicaţia „Stile”, până la sfârşitul vieţii.

Primele succese au fost obţinute la Bienala din Monza, în 1923, cu vasul „La passegiatta archeological”, ale cărui formă alungită, figuri şi arhitecturi stilizate de inspiraţie etruscă constituiau o noutate. Un pictor sensibil la nou, cum era Carlo Carra (1881-1966), comenta astfel succesul lui Ponti: „Meritul tânărului arhitect Giovanni Ponti, un neoclasic din Milano, profund sincer în căutările sale stilistice, este bogata sa inventivitate”. Au urmat rapid majolicele „Apollonia”, „Emerenziana”, „Domitilla” şi „Leonia”, protagoniste ale seriei „Le mie donne”. Este vorba despre cupe, vase şi platouri dominate de o figură feminină deasupra unei arhitecturi Deco, în care culorile merg de la albastru la galben şi purpură.

Următoarea serie s-a numit „Conversaţii clasice” şi a fost probabil cea mai amplă. Firul conducător e constituit de o serie de personaje – arhitectul, filosoful şi efebul rătăcitor – reproduse pe platouri şi vase de jur împrejur. „Arhitectul”, din această serie, în majolică, prezentat la a doua Bienală de la Monza, a fost atât de apreciat încât baroana Rothschild a cumpărat două exemplare. Ultima serie, „Venatoria”, apare în 1928, şi cuprinde vase de majolică şi porţelan în care predomină culorile verde, prună şi brun, iar decorul constă în scene de vânătoare de un gust vag metafizic. Sub directoratul său artistic, producţia nu s-a limitat însă numai la aceste trei serii. Există o varietate de ceramici care nu aparţin niciuneia dintre ele, platouri de inspiraţie neorenascentistă şi vase globulare, „Le mie terre”, cum le numea Ponti. „Un colecţionar american, cu 15 ani în urmă, nu le voia decât pe acestea”, povesteşte un anticar din Brescia.

Pasiunea colecţionarilor pentru vasele lui Gio Ponti este relativ recentă. A existat întotdeauna un interes pentru creaţiile sale, dar numai în ultimii 15-20 de ani, ele au devenit un fenomen internaţional. În Italia, o creştere a interesului s-a datorat unei mari licitaţii milaneze, din 2005, când au fost propuse vase şi mobilier semnate de Ponti, de o calitate extraordinară. Un grup de patru vase de porţelan, din 1928, decorate cu figuri feminine alegorice, „Justiţia”, „Abundenţa”, „Ospitalitatea” şi „Credinţa”, a fost vândut atunci cu 84.000 de euro. Desigur cotaţiile sunt determinate de mai mulţi factori: nu numai frumuseţea decorului, dar şi tipologia şi provenienţa piesei. De exemplu, în expoziţie există un vas fin din familia „Le mie donne”, un exemplar rarisim pentru că, până a fost descoperit, era cunoscut numai dintr-o veche fotografie în alb-negru. Există deja multe falsuri, mai ales printre piesele de majolică, care sunt mai uşor de reprodus decât cele de porţelan. Un desen prea grosolan sau folosirea aerografului în locul picturii trebuie să stârnească îndoieli. Pentru a fi siguri că arhitecturile stilizate şi femeile „lempickiene” îi aparţin cu adevărat lui Gio Ponti, şi nu unui abil falsificator, este nevoie de multe ori de un expert.
Au trecut 50 de ani de când, în 1961, a fost inaugurat zgârie-norul „Pirelli”, unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale oraşului Milano de după război, denumit afectuos de italieni „Pirellone”. Proiectat de Gio Ponti, în colaborare cu Giuseppe Valtolina, Pier Luigi Nervi, Antonio Fornaroli, Alberto Rosselli, Giuseppe Rinardi şi Egidio Dell’Orto, el adăposteşte astăzi sediul Regiunii Lombarde. 70 de piese de ceramică, 25 de desene pregătitoare, provenite din colecţii particulare şi de la Muzeul Richard-Ginori, retrasează creaţia ceramică a lui Gio Ponti, de la operele puternic influenţate de antichitatea clasică la cele caracterizate prin perspectiva renascentistă sau prin gustul palladian pentru imaginile antichizante.

Majolicele şi porţelanurile lui sunt în centrul unei pieţe foarte vii, mai ales de la licitaţia din 2005, al cărei catalog rămâne un instrument preţios pentru pasionaţi. Cotaţiile pentu piesele cele mai importante şi rare sunt remarcabile: cu 78.000 de euro a fost achiziţionat un vas decorat cu o scenă din seria „Conversaţii arheologice”. Recent, la Torino, la casa de licitaţii Della Rocca, o pereche de vase, decorate cu alegoria „Temperanţei”, respectiv cu „Maestul de dans”, datând cam din 1930, au fost adjudecate cu ceva mai mult de 30.000 de euro, în timp ce un platou din seria „Venatoria” a fost achiziţionat la Milano, în 2009, la Porro&C, cu 23.560 de euro. Desigur, pentru temele mai răspândite, preţurile sunt mai mici, ca în cazul unei cupe din porţelan policrom „Pelegrinul din Montesanto”, cumpărată cu 11.500 de euro la Genova, sau al vasului globular „Le mie terre” pe fond albastru, din 1929, vândut la Christie’s Londra cu aproximativ 3.500 de euro.

Gio Ponti este cunoscut şi pentru proiectele sale de arhitectură (în 1971 a construit Muzeul de Artă din Denver), pentru designul de mobilier şi piese de iluminat, pentru activitatea pedagogică de la Institutul Politehnic din Milano, pentru numeroasele volume de artă, arhitectură şi design. În plus, este cofondator al Trienalei din Milano, în 1933, devenită una dintre cele mai importante întâlniri europene ale designerilor.
(Magdalena Popa Buluc)
SURSA: Cotidianul.ro

Vasele lui Ron Nagle

Forma, culoarea şi senzualitatea,
ca mesaj estetic a artelor focului

Un cântec şi un amestec de eleganţă a formelor estetice. „Plin de un formalism rău şi drăcesc”, se autodefinea Ron Nagle. Sunt două fraze care încearcă să surprindă spiritul de aventură a unui mare artist în domeniile abstracţionismului şi al muzicii rock. Ce ar avea însă acestea în comun? Pe de o parte, o mare capacitate de a evoca emoţii prin dizolvarea graniţelor dintre suprafaţa obiectului ceramic şi forma acestuia. Pe de altă parte, o dragoste pentru imagine, text şi muzică.

Ron Nagle (n.21 februarie 1939) a crescut în San Francisco şi a absolvit Colegiul de Stat de aici, în anul 1961, unde l-a avut profesor pe faimosul Peter Voulkos. Influenţat de pictorul italian Giorgio Morandi, Nagle îşi limitează subiectele abordate, concentrându-se asupra cupelor şi a culorilor îndrăzneţe aplicate pe vasele ceramice cu forme abstracte. La începutul carierei sale, a realizat ceşti de ceai inspirate după formele japoneze din perioada Azuchi-Momoyama (1568-1600). Până de curând, a lucrat aproape exclusiv pe diverse forme ale vaselor, împingând silueta acestuia spre stilizare şi abstractizare. Chiar şi la vârsta de 72 de ani, Nagle pare un excentric la modă, prin modul cum se îmbracă şi se comportă. După 32 de ani de activitate pedagogică, el speră să-şi petreacă acum mai mult timp cu soţia şi fiica sa. „Îmi place munca de predare, dar aceasta este ultimul meu semestru…. Îmi place să vorbesc cu elevii despre tot felul de lucruri. De la muzică la orice. Ei mă ţin informat. Ei m-au ajutat să redescopăr dragostea pentru lut. Mă simt extrem de norocos că am fost profesor la Mills pe tot parcursul acestor ani. Eu nu acţionez academic, deoarece nu sunt un academician. Unii oameni cred despre mine că sunt nepoliticos. Dacă eu nu sunt de acord cu cineva, nu cred că este ceva greşit în asta”, spune Ron Nagle. El a predat ceramica la Mills din anul 1978. A fost, absolvent, consilier şi membru în Consiliul de Conducere a facultăţii. Împreună cu o parte dintre colegii săi, Ron Nagle a ajutat la crearea unui departament de artă credibil, prin intermediul căruia a pregătit artişti profesionişti care urmează să-i continue munca. „Studenţii mei au acum lucrări în prestigioase galerii din lume, iar unii au chiar propriile galerii în New York”, completează Nagle.

Autonomia esteticului este una dintre faţetele acestui „grands récits”. În planul semnificaţiilor, creaţia lui Ron Nagle intră în postmodernism. Formele pure şi ideale condensate în construcţii materiale cu mesaje identificabile în modelajul tradiţional cu lut şi aplicarea culorilor folosind tehnologii sofisticate sunt expresia unei zone subordinate mesajului artistic cu rafinament subtil şi ambiguu. Realizarea nuanţelor profunde, bogate şi picturale prin amestecul de culori obţinute printr-o succesiune de tehnici mai mult sau mai puţin tradiţionale, şi cu atât mai mult convenţionale, devine o caracteristică a activităţii sale. Piesele ceramice suferă, de cele mai multe ori, peste 10 arderi consecutive. Sunt aplicate glazuri colorate, mate sau lucioase, pigmenţi şi oxizi, unele obiecte sunt colorate cu aerograful şi, apoi, anumite zone sunt ceruite.

Când termină lucrul cu lut, Nagle se „joacă” în studioul de muzică. Între anii 1965-1968, el a cântat în formaţia The Mystery Trend, în San Francisco şi a scos un album solo intitulat Bad Rice. De asemenea, el a scris melodii pentru Barbra Streisand, Michelle Phillips şi The Tubs.
Mediile artistice în care acţionează Nagle nu pot fi separate, ele făcând parte din viaţa artistului de zi cu zi. „Vreau doar ca lucrurile să se perpetueze şi vreau să fac ceva, ceva ce-mi place şi, care sper, cândva, va trezi un sentiment în mintea cuiva”, adaugă Ron Nagle.

O importantă schimbare în ceramica şi modelajul liber a atelierelor de olari a fost produsă de Peter Voulkos, în a doua jumătate a anilor 1950. Mişcarea s-a născut în Montana şi a înflorit în Los Angeles. În domeniul sculpturii ceramice, California a fost în mod constant în avangardă artei. La sfârşitul anilor ’50, un mic grup de artişti lucrau în LA. Dintre aceştia făceau parte Peter Voulkos, Billy Al Bengston şi Kenneth Price, care au dezvoltat un „corp de lucru” ce a redefinit estetica mediului ceramic. Producţia de vase din studiourile lor de creaţie a reformulat conceptul despre tot ceea ce înseamna obiectul ceramic ca produs artistic în întreaga lume. Vasele au fost văzute cu alţi ochi. Ele au devenit sculpturale, fiind modelate liber, prin asamblarea diverselor părţi componente care configurează forma spaţială şi, adesea, deveneau picturale, ca o provocare şi „răzbunare” estetică faţă de forma  îngrâdită în canoanele utilitarului. Asocierea sculpturii cu ceramica (folosind, însă, materiale specifice artelor focului) vizează construcţia obiectului tridimensional apelând la elementele de limbaj ale studiului formei (jocul plin-gol, concav-convex, alternanţa şi repetiţia), îmbinate cu maleabilitatea şi frumuseţea materialului natural, pe care modelajul liber al lutului îl oferă, uneori întâmplător, în creaţia de forme cu valoare estetică. Exploatarea materialelor pentru scopuri pur expresive este descrisă de John Coplans în catalogul Rezumat al Ceramicii expresioniste, ca fiind „cea mai ingenioasă metodă de adaptare a spiritului expresionist-abstract, care a apărut până acum”[1]. Atât punct de vedere tehnic, cât şi estetic, aceşti artişti au avut o influenţă considerabilă (parţial ca urmare a publicării Craft Horizons) asupra a sute de artişti care lucrează acum în mediul ceramicii.
Noile forme presupun o anumită pregătire estetică pentru a fi înţelese, deoarece frumuseţea şi conceptul estetic au devenit o particularitate a stilului artistic din şcoala americană de ceramică.

Ron Nagle a respins convenţiile muncii cu lut. El s-a integrat mişcării artistice americane a ceramiştilor din anii ’50, promovând o estetică a culorilor strălucitoare, aplicate pe suprafeţe lucioase şi forme atent prelucrate, care conferă o atmosferă enigmatică. Cu toate acestea, piesele lui Ron Nagle sunt vase, obiecte care presupun anumite constrângeri prin funcţia lor utilitară, a deschiderilor, orificiilor şi formelor ce trebuiesc realizate sau anexate.
În ultimii ani, Nagle şi-a concentrat activitatea asupra studiului formelor de cupă şi cel al sculpturilor abstracte de mici dimensiuni. Aceste lucrări, pe cât sunt de mici, pe atât sunt atent modelate, cu texturi unice, combinând suprafeţele încrustate cu cele netede, obţinute prin pulverizarea glazurilor de culoare mată sau lucioasă, combinate magistral în aceeaşi piesă. Obiectele sunt obţinute în urma unor desene şi schiţe realizate anterior.
Cea mai recentă serie de lucrări, intitulată „Seria Yama”, este inspirată din ceramica perioadei Momoyama, o ceramică realizată cu glazuri luxuriante pe baza tehnologiilor moderne.

Nagle este recunoscut ca un maestru colorist şi pionier al tehnologiei arderilor îndelungate cu glazuri succesive, de multe ori aplicând douăzeci-treizeci de straturi de glazură pentru o lucrare. Rezultatele sunt uimitoare, o cromatică vie, senzuală şi translucidă, care este un semn distinctiv al creaţiei lui. Deşi Ron Nagle aduce un omagiu vasului tradiţional japonez, din veacul al XVII-lea, în titlurile lucrărilor lui (cum ar fi de exemplu: Eleven Is Beautiful, Beaver of Love sau Thataway) întâlnim un dezvoltat simţ al umorului, ce aparţine spiritului californian urban din secolul al XX-lea. „Linia gestuală a marginii obiectului este un ecou al liniei naturaliste, care prin culoare se scurge pe suprafaţa piesei. Ambele contraste, cel geometric şi cel pictural subliniază conturul volumului. Patru găuri mici pătrate perforează peretele cilindrului, la fiecare colţ al dreptunghiului, subliniind din nou delicateţea formei fragile şi batjocorind iluzia unui volum masiv”[2].

Lucrările din ceramică ale lui Ron Nagle pot fi găsite în colecţii private din San Francisco Museum of Modern Art; Los Angeles County Museum; Muzeul Metropolitan de Artă, New York;  Muzeul Shigaraki de Artă Contemporană şi Ceramică din Japonia; Victoria şi Albert Museum, Londra, Anglia; Muzeul Stedelijk, Amsterdam, Ţările de Jos; Muzeul Naţional de Artă Americană ş.a. (Grigore Roibu)

 

O scurtă prezentare a lui Ron Nagle pe yotube

---

[1] University of California, Irvine, 1966.
[2] Sylvia Brown – Ron Nagle (San Francisco Art Institute, 1978).