Elena Floareş Cojenel – Marchiza

Cronică plastică

Marchiza, ulei pe pânză, 50 cm x 60 cm.

Marchiza, ulei pe pânză, 50 cm x 60 cm.

În literatură şi artă este binecunoscut şi oarecum frecvent, procedeul reluării şi tratării într-o manieră proprie de către un autor a subiectului unei opere inedite aparţinând unui scriitor, respectiv unui artist deja consacrat. Exemplele ce ne vin în minte sunt numeroase. Ilustru este cazul lui Eminescu, de pildă, care preia de la un poiet minor subiectul Veneţia, pentru a realiza, graţie geniului propriu, celebrul sonet „S-a stins viaţa falnicei Veneţii”.

În pictura românescă, un asemenea procedeu întâlnim la Petraşcu care transpune într-un limbaj propriu lucrări aparţinând lui C. D. Mirea, lui M. Lapaty şi, din pictura universală, lui Rubens, lui Tizian, lui Velazquez. Pe acesta din urmă l-a reinterpretat adesea şi compatriotul său, Picasso. Aici este, iată, şi momentul de a distinge între diversele trepte sau grade până la care se poate merge cu reinterpretarea operei luate ca reper. Picasso, de exemplu, a făcut-o oarecum abuziv fiindcă atunci când a pus pe o anumită lucrare a sa menţiunea „d’après Las Meninas” de Velazquez sau „d’après Donne di Algeri” de Delacroix, depărtarea lui de original, pe care l-a reluat în propriul său stil cubist abia dacă mai amintea vag de motivul invocat. La antipod de o asemenea abordare, avem cazul unor simple replici tautologice, realizate de artişti incapabili să vibreze, în faţa operei luate ca motiv, pe strunele propriei lor sensibilităţi; ceea ce reuşesc acestea este să ne livreze doar pastişe insignifiante, meritul lor ca autori fiind infim sau chiar nul.

Fericit este, în schimb, cazul când artistul, dorind să intre într-un dialog fertil cu o anumită operă pe care o apreciază în mod deosebit, vine ca o viziune proprie creând opere în care aportul personal la definirea acestora, fiind substanţial, ne îngăduie să le apreciem uneori ca egale, dacă nu chiar superioare originalului „d’après” din care au fost inspirate. Este cazul exemplar pentru această fericită situaţie al binecunoscutei artiste-pictor Elena Floareş Cojenel.

Cu remarcabile realizări în peisaj, în portret şi în natură moartă, în special cu flori, dar şi cu o privire retrospectivă plină de ataşament spre arta altor epoci pe care a cercetat-o şi a admirat-o în marile muzee, această artistă, ispitită de dorinţa de a-şi compara resursele creatoare cu cele ale unor pictori din trecut, a realizat mai multe portrete ale unor personaje în costumele de gală purtate după moda vremii. Pentru exemplificare în vederea relevării meritelor dobândite pe această linie, ne vom opri asupra portretului unei anonime doamne elegante aparţinând elitei nobiliare. L-am numit “Marchiza”. Originalul care a inspirat acest tablou aparţine unui pictor rus puţin cunoscut – K. Rudakov – şi este, de fapt, o acuarelă cu conţinut satiric dacă ţinem seamă că tânăra, diafană ca un fulg se află, prin contrast, în compania unui personaj bătrân, anost şi vulgar.

Este de remarcat că Elena Cojenel nu abordează întrega compoziţie, ci extrage din ea doar partea care o interesează: costumaţia splendidă a tânărului personaj. Or, tocmai în redarea aproape iluzionistă a materialelor ce alcătuiesc costumul tinerei şi stă meritul acestei opere. Trecerea cu o impresionantă uşurinţă de la acuarelă la transpunerea în ulei a imaginii, puterea de seducţie a felului cum artista mânuieşte penelul în operaţia de definire a formelor lapidar, cu dezinvoltură, cu aplomb, fără nicio ezitare care să presupună migală şi poticneli ne inculcă hotărât convingerea că avem în faţă o operă de bravură. Constatăm neîndoios că ce a urmărit şi a reuşit aici artista a fost să creeze o pagină de pictură adevărată; o reală lecţie, un fel de reţetă de pictură relevantă ca plasticitate, ca veridicitate, ca sugestivitate. O constatăm în fiecare tuşă, în fiecare atingere a penelului de suport: în cele uşoare ce redau spumosul voal al rochiei, în cele mai ferme ce formează corsajul prins în bretele sumare, în cele ce se joacă, parcă, în pălărioara fantezistă de pe cap, dar şi în cele prelungi ce dau formă jilţului pe care stă într-o ţinută maiestuoasă tânăra „marchiză”.

În esenţă, tabloul aici discutat, ne permite nouă să-i recunoaştem artistei puterea de a ne sugera frumosul reflectat în opere din patrimoniul universal, din care îi sugerăm să se inspire cu succes şi în viitor.

Critic şi istoric de artă Vasile Florea
Bucureşti, septembrie 2015

Cronica unei expoziţii

Cronica şi arta

Cum să vezi o expoziţie şi cum să citeşti ce se scriu alţii despre ea? Iată o întrebare la care voi încerca să răspund, din punctul meu de vedere. Prin intermediul meseriei pe care o am, cea de artist plastic licenţiat în: Istoria artei universale şi româneşti: orientări şi tendinţe în arta contemporană şi a cursului pe care l-am urmat între anii 1995-1996, un curs Civic Education Project despre Arta contemporană şi instituţiile ei şi Metodologii de analiză a operei artistice, aş fi îndreptăţit să vorbesc de pe această poziţie. Pe de altă parte am lucrat aproape  zece ani în presă, trecând prin mai multe departamente, atât tehnice cât şi al redacţiilor. Cu toate acestea nu m-am considerat niciodată un ziarist. Ceea ce am scris a fost opinia mea despre un eveniment, de obicei plastic. Contactul cu diverşi ziarişti m-a făcut să îi admir. Cunoscând această lume din interior a trebuit să accept, de multe ori, concepţii învechite, mai ales aparţinând generaţiei vârstnice. Generaţia tânără poate fi într-un conflict ideologic cu ziariştii care lăudau Epoca de aur. O astfel de divergenţă apare şi în rândul plasticienilor. Artiştii ce au terminat o anumită şcoală pot fi într-un conflict de idei cu cei care au fost formaţi în cadrul altei instituţii de învâţămănt. Deasemenea, generaţia tânără este cea care critică limbajul tradiţional şi convenţional al moştenirii culturale a vechilor maeştrii. Şi, nu consider că este nimic rău în asta. Când intrii într-o galerie şi vezi lucrările unui artist este normal să ai o opinie. Aceasta poate fi favorabilă sau dezabrobatoare faţă de artistul care expune. Se vorbeşte tot mai mult de un decalaj între înţelegrea codurilor de receptare, pe de o parte bazată pe valori tradiţionale şi, de cealaltă parte, pe noile modalităţi de exprimare a artelor, ceea ce duce la un conflict între artist şi public. Dezacordul dintre arta modernă şi public este o stare generală a lumii Occidentale, asupra căreia nu o să insist. România, până în anii ’90 era sub presiunea ideologiei comuniste, mult lăudată de ziariştii care scriau la Scânteia tineretului sau alte reviste „roşii” gen Steaua, Flacăra, Stegul ş.a. După anul 1989 aceşti ziarişti au continuat să scrie şi chiar să-şi adapteze articolele noilor cerinţe ale democraţiei şi presei libere. O să-i vedeţi aproape în toate redacţiile sau în cadrul unor publicaţii locale pe care le-au produs. Mulţi dintre aceştia au început să scrie despre cultură, artă, muzică şi desigur literatură, deoarece ei provin din rândul poeţilor de duzină care l-au preslăvit pe fostul dictator. Atunci când vedeţi o cronică plastică scrisă de un poet al vechiului regim, vă sfătuiesc să luaţi distanţă de ceea ce aşterne pe o pagină.

Acest tip de scriitor poate vorbi despre plastică, muzică şi toate celelalte arte, pentru simplu fapt că el a scris poezie sau proză, care în vechiul regim era de succes. Pentru aceşti cronicari trecuţi ai timpului prezent, dreptul la opinie intră într-o zonă interzisă. Ei sunt cei care au întotdeauna dreptate, deoarece deţin adevărul prin intermediul experienţei lor de analiză. Ei sunt cei care ne pot oferi codul de receptare a artelor. Ceilalţi sun cârcotaşi, lighioane sau alte animale rău voitoare care urmăresc să arunce cu noroi în tot ceea ce spun ei prin intermediul articolelor lor. Pentru a ancora arta în zonele ei de competenţă, greu de delimitat în zilele noastre datorită mutaţiilor care au loc, trebuie să înţelegem fenomenul plastic şi cel al criticii ca un instrument ce oglindeşte gradul nostru de civilizaţie. Avangardele s-au născut prin negare şi rupere de consens fiind rezultatul conflictului de valori. Într-o mare măsură cronicile sunt greu de atacat dincolo de nivelul lor speculativ. Una dintre explicaţiile pentru inexistenţa unor reviste de specialitate, pe diverse domenii ale artelor vizuale, este pusă pe seama reconfigurării obiceiurilor de lectură. În ziare, de obicei, pentru evenimente culturale se acordă un spaţiu de maximum 500 de caractere.

Critica de artă nu influenţează niciodată masele, ci se adresează unui grup restrâns de pasionaţi. Acum, acel grup e tot mai mic, pentru că există din ce în ce mai puţini dispuşi să citească articolele, dincolo de titlul lor. Influenţa mediilor asupra publicului, dar şi puterea unui critic versus cea a unui blogger, care, deşi uneori nespecializat, poate crea un curent de opinie în ceea ce priveşte un eveniment artistic. Oricine îşi poate spune părerea pe Internet, dar ar trebui să existe şi un anumit discernământ în a alege între părerea unui simplu spectator şi cea a unui expert. Această calitate o poţi dobândi vizitând expoziţii şi muzee, cu pasiune, având păreri, punând întrebări, uneori deranjante şi citind cărţi sau reviste de specialitate, lecturi în urma cărora să ai o părere originală şi avizată, dacă se poate cu umor şi nu cu încrâncenare, cu ironie şi mai ales cu o situare în context. Criticul aduce în atenţie ecuaţia receptării. Întotdeauna este importantă personalitatea publicului. Publicul poate accepta o părere ce aparţine altora chiar dacă nu este identică în raport cu cea personală. De multe ori am văzut oameni care acceptau valoarea artistică a unei opere de artă deşi nu erau încântaţi de produsul artistic al unui plastician. Sunt curios câţi apreciază, de exemplu, perioada cubistă a lui Picasso în defavoarea perioadei comerciale a lui Dali din SUA. Nu mai trăim de mult în epoca în care un singur critic putea decide soarta unei opere. Aveţi dreptul la opinie şi ea trebuie spusă apăsat şi clar. Aşa că intraţi în galerii, întrebaţi şi spuneţi-vă părerea, chiar dacă este critică şi, toate acestea, indiferent de ceea ce ar spune un aşa-zis „senior” al presei. (Grigore Roibu)

De salutat este apariţia cărţii lui Tiberiu Fărcaş, intitulată Colosul cu picioare de hârtie. O istorie subiectivă şi ilustrată a presei scrise din Cluj-Napoca, 1989-2010, publicată la Editura Eikon, la sfârşitul anului trecut. În cele 464 de pagini, Tiberiu Fărcaş nu face analize sociologice sau de caz, ci prezintă o „panoramă” a presei clujene, mai cu seamă a celei politice şi culturale. Lupta dintre vechi şi nou, tendinţele de debarasare şi emancipare de prejudecăţile comuniste apar la fiecare pas, mai cu seamă în presa de partid, unde confruntările de idei, polemicile şi patimile pot fi analizate de la om la om. Presa a avut rolul ei bun sau rău în acestă perioadă de tranziţie. Lucrarea semnată de Tiberiu Fărcaş nu este una critică, ci oferă prin intermediul ilustraţiilor repere din interiorul lumii gazetăreşti.

Presa  a fost sectorul cel mai dinamic din România postcomunistă. Volumul de faţă este în concepţia autorului, care a lucrat timp de 16 ani în presă şi comunicare (fiind specializat în Istoria Presei), „subiectiv”, deoarece este foarte greu de analizat acest domeniu agitat, cu obiectivitate, doar pe baza studiilor din arhive. „Trebuie să fii în inima presei scrise pentru ca să o înţelegi şi a tuturor resorturilor ei, cu tot ceea ce implică ea … de la editarea unui ziar, până la departamentele de distribuţie”, spune Tiberiu Fărcaş în nota autorului din deschiderea cărţii.
Lucrarea de faţă are un pronunţat caracter progazetăresc, fiind o pledoarie pentru munca de ziarist.

Despre blog

Epoca modernă transformă artele vizuale în tehnologie.
Postmodernismul plasează artistul în actualitate.

Joseph Beuys

De ce acest blog?

Pentru că trăim în era digitală şi prezentarea sau arhivarea muncii unui artist se face extrem de uşor în reţeaua de Internet. Ca autor al acestui blog doresc să vă informez şi să transmit opinii sau păreri alternative, deseori nesemnalate prin alte mijloace de informare. Cititorii pot colabora prezentând opiniile lor asupra spaţiului vizual-plastic contemporan. Orice informaţii care relatează evenimente culturale importante şi sunt argumentate printr-un discurs coerent sunt binevenite. Îmi propun ca în rubricile acestui blog să apară păreri ale mai multor autori, cât şi comentarii critice despre noile producţii vizuale din cadrul artelor contemporane. Cei care scriu în general despre artă văd critica din acest domeniu ca un instrument laudativ a unei acţiuni sau a muncii artistice, fără a ţine cont cine sunt „meşterii” autori, cu ce se ocupă aceştia sau, mai bine zis, cu ce ocupă spaţiul expoziţional al unui oraş. În mare parte, aceste articole apărute în diverse publicaţii scrise şi on-line nu exprimă părerea autorului despre ceea ce a văzut, fiind concepute sub forma unui şablon. Cronicile plastice, de film, analiza unor articole din publicaţile de specialitate în domeniul artelor vizuale sau pur şi simplu relatarea unor acţiuni plastice vor purta semnătura celor care au asistat la acel eveniment sau sunt rezultatul studiului individual al semnatarului, materialul fiind opinia şi responsabilitatea acestuia. Pentru a cuprinde o arie cât mai largă de analiză a fenomenului artistic contemporan vom prelua articole, pe care le considerăm interesante, din ziare, publicaţii şi bloguri. Am realizat acest blog din dragoste pentru artă şi pentru a vă informa, fără a avea pretenţia că suntem jurnalişti. Vom încerca să emitem păreri critice sau de analiză despre tradiţiile care s-au păstrat şi inovaţiile care au contribuit la cristalizarea artei contemporane aşa cum este ea acum. Vom prezenta ce se întâmplă în arta experimentală ca modalitate de expresie la care apelează artistul secolului al XXI-lea, în dorinţa sa de a transmite mesaje societăţii postmodeniste în care trăieşte. Vom încerca să vă facem să înţelegeţi noile modalităţi şi mijloace folosite de artiştii contemporani şi a modului cum modelează ei codul metodelor tradiţionaliste pentru a provoca şi pune întrebări ca reacţie la realitatea actuală. Cititorilor acestui blog o să le adresez rugămintea să aibă răbdarea de a se uita peste materialele publicate şi, după ce le-aţi „răsfoit”, să lăsaţi câteva cuvinte prin care vă mărturisiţi părerile dumneavoastră (precizez însă că vom cenzura comentariile care apelează la un vocabular neadecvat).

Mulţumesc în numele tuturor celor care au răspuns invitaţiei şi mi-au trimis diverse materiale scrise.
Grigore Roibu

Pentru că Matt Mullenweg a creat WorldPress ca fiind un serviciu de blogging „deschis” şi, astfel, orice cetăţean poate deveni jurnalist conectându-se la internet, aştept materiale de opinie din partea tuturor celor capabili să emită păreri critice argumentate, care au ceva de spus în domeniul artelor vizuale. Materialele acestui blog sunt publice şi pot fi preluate de alte publicaţii scrise sau on-line, cu precizarea şi rugămintea de a cita sursa – artavizuala21 – şi autorul materialului sau al imaginilor.

Ne puteţi scrie şi trimite materialele dvs. pe  adresa artavizuala21@gmail.com