Mansarda X3, Timişoara

Mansardele sunt locuri ale descoperirii. O ştie oricine care a fost odată copil şi a explorat cu lăcomie podul bunicilor sau al prietenilor, în căutarea comorilor din alte timpuri sau alte vieţi. În psihologie, podul este simbolul lucrurilor aparent uitate, prăfuite, însă păstrate cu grijă într-un ungher ascuns al minţii, gata să iasă la suprafaţă atunci când nu te aştepţi. Şi iată cum, în cel mai firesc mod cu putinţă, un pod se transformă în studio de creaţie. Şi nu orice studio: X3 a fost înfiinţat în 2001 la Timişoara şi are deja în portofoliu 400 de proiecte realizate pentru clienţi internaţionali şi peste 100 de proiecte pentru clienţi din România, precum şi premii importante la competiţiile de profil.

Mansarda casei vechi a căpătat încă o supantă, destinată activităţilor comune – şedinţe, masă şi relaxare, iar primul nivel a rămas un spaţiu de primire şi de lucru. Numitorul comun al interioarelor este căldura luminii provenite de la ferestrele de mansardă, lumina care cade leneş pe pereţii albi şi pe pardoselile din lemn.

Ferestrele situate în planul învelitorii lasă lumina să inunde spaţiul şi, deşi permit contactul vizual cu mediul exterior, incită în acelaşi timp la reverie, fiind orientate către cer. Fiecare moment al zilei, poziţia soarelui şi mişcarea norilor, sunetul ploii influenţează percepţia asupra spaţiului interior şi îl transformă într-unul interesant. Evadarea din cotidian, privitul pe fereastră, legătura cu natura favorizează introspecţia, dar şi discuţiile creative, în timp ce senzaţia de adăpost creată de pantele acoperişului măreşte coeziunea între membrii grupului.

Mai departe, spaţiile sunt populate de o serie eterogenă de obiecte de mobilier la graniţa dintre real şi oniric. De la imaginile adolescenţei băieţeşti, populată de biciclete, personaje din Războiul Stelelor şi imagini feminine furate cu coada ochiului, la educaţia muzicală de modă veche şi bibliotecile dezordonate, ticsite cu cărţi, de la plictis la inspiraţie, de la obiectele tradiţionale din lemn la piesele neobaroce arogant lăcuite, fiecare articol spune câte o poveste, neterminată şi diferită în funcţie de cel care le priveşte. În Biroul Alb şi Biroul Negru, piese de mobilier din diferite epoci stau cu nonşalanţă laolaltă, gata parcă să facă o mutare pe tabla de şah a Alisei din Ţara Oglinzii. Scările poartă mesaje scrise în ordine inversă, percepute corect dacă sunt citite pas cu pas, dar de neînţeles dacă sunt parcurse convenţional, de sus în jos.

Oglindirea, inversarea ordinii fireşti, distorsionarea realităţii şi apariţiile neaşteptate sunt ingredientele de bază ale creativităţii, principalul material cu care lucrează o agenţie de publicitate.

Parţial imatură, parţial gratuită, total liberă şi de o sinceritate frapantă, amenajarea captivează vizitatorul şi îl invită la nesfârşite exerciţii de imaginaţie, menţinând însă starea de totală relaxare. „Aici nu sunt reguli”; timpul curge după bunul plac, ceasurile sunt năpădite de cărţi, este vremea felinarelor şi a birourilor cu picioare de pian, a lămpilor-păianjen care privesc curioase din tavan. E vremea să ne scufundăm în noi înşine pentru a regăsi acele lucruri stranii şi minunate din vremea în care logica adultă încă nu prinsese rădăcini în mintea noastră, din vremea în care jocul era mai important decât orice, în care nu ştiam ce este viitorul şi la ce foloseşte el, în care descopeream în fiecare zi cu viteza luminii noi şi noi legături între lucrurile pe care abia le învăţasem.
Proiect: Sorin Bechira (director de creaţie X3), Ştefan Lazăr (designer şi Manager Ezzo Design), Alexandra Avram (designer de interior Ezzo DEsign)
(Text: Catrinel Negru)
SURSA: igloo.blog

Terapia prin artă

O nouă viziune asupra dezvoltării personalităţii creative

Pictura, muzica, desenul, sculptura, modelajul şi teatrul reprezintă mult mai mult decât forme de artă. Ele reprezintă o cale către dezvoltarea personală cu ajutorul cărora putem depăşi anumite probleme.

Chiar dacă nu suferi de o afecţiune, cursurile de artă pot ajuta să te deconetezi de la un program încărcat şi te vor „proiecta” spre acele paliere ale fiinţării de confort psihic şi angajare în meditaţie care generează o stare de bucurie şi plăcere. Arta poate vindeca diferite stări patologice. Această idee este foarte veche şi a fost aplicată încă din Antichitate.
Personalităţi ale acelor timpuri cum ar fi Platon, Aristotel, Plutarh şi Pitagora recomandau în scop terapeutic contemplarea operelor de artă. Opera de artă, prin emoţiile şi trăirile pe care le evocă ca elemente incorporate şi sugerate, crează o punte între creator şi omul care contemplă produsul artistic. În China şi Japonia virtuţile artei erau folosite pentru a trata stări pshilogice precare. Această terapie stimula însănătoşirea. Pacienţilor li se recomanda pentru vindecarea stărilor fizice şi în special psihice să picteze sau să deseneze în natură. Era o terapie prin culoare.

În ultimul timp cercetările medicale au ajuns la concluzia că virtuţile terapeutice ale artei sunt legate de tipul şi de subiectul lucrărilor, de pregătirea intelectulă şi de maladia pacientului. În cazul melancoliilor cronice şi depresiilor nervoase grave folosirea terapiei culorilor a căpătat o largă aplicare în ţări cum ar fi de exemplu: SUA, Japonia, China, Federaţia Rusă, Franţa ş.a.
Cercetările recente au arătat că nu orice lucrare de artă are un impact pozitiv asupra sănătăţii. În acest proces empatic acţionează anumite pârghii ale interiorităţii fiinţei umane, ale psihicului şi ale nivelului cultural al individului. Unele lucrări prin cromatică şi subiect au un efect neliniştitor şi, de aceea, trebuie evitate în terapia pacienţilor. De exemplu, contemplarea picturii lui Leonardo Da Vinci, celebra Gioconda, are un efect neliniştitor şi trebuie evitată de către persoanele agitate. În schimb, operele pictorilor Turner, Poussin, Degas sau Cézanne au un efect terapeutic extrem de pozitiv. Un efect deosebit îl au reproducerile după Capela Sixtină pictată de Michelangelo, lucrările pictorului neoclasicist francez Jacques-Louis David şi cele ale impresioniştilor Manet şi Renoir, pline de lumină şi culoare.
Terapia prin artă poate fi folosită pentru a trata afecţiuni precum bolile gastrice, hepatice sau pancreatice. Schimbarea stării psihice a pacientului, eliminarea stresului şi efectele benefice ale culorilor duc la o vindecare mai rapidă decât cu ajutorul terapiilor clasice.
Una dintre cele mai populare terapii prin artă este pictura. Fie că faci parte dintr-un program intens în care trebuie să vizitezi muzee şi să admiri opere de artă, fie că urmezi un curs de pictură, această terapie este una dintre cele mai de succes în tratarea anumitor afecţiuni, dar şi a stărilor de anxietate.

Terapia prin artă este o terapie alternativă care se adresează în special copiilor şi adolescenţilor care sunt reticenţi la metodele tradiţionale. Cu toate acestea terapia prin arta este recomandată şi toxicomanilor, persoanelor marginalizate şi chiar celor în vârstă. Aceasta metodă poate fi aplicată în cazul adulţilor pentru a depăşi anumite probleme personale, pentru a se cunoaşte mai bine şi pentru a avea mai multă încredere în propria persoană. Deoarece creativitatea a devenit una din problemele de bază ale psihologiei, fiind o materie de studiu pentru psihologi marcanţi precum Guilford, Taylor, Torance, aceasta nu poate fi abordată decât prin prisma personalităţii ca proces şi produs. Sub raport psihologic creativitatea nu este o capacitate autonomă, ci rezultanta organizării optime a unor factori de personalitate diferiţi. Inteligenţa nu este omogenă ci este corelată cu disponibilitatea de a înţelege, de a percepe şi decripta semnificaţii şi simboluri.

Terapia prin artă implică mai multe forme de artă cum ar fi de exemplu: pictura, teatru, dansul, colajul, modelajul sau fotografia. Scopul terapiei prin artă este de a îndepărta stresul sau traumele trăite de către o persoană şi deschiderea ei către lucruri ce duc la evoluţia personală. Tot prin această terapie, o persoană devine mai umană, prin simplul fapt că nu îşi reprimă adevăratele sentimente şi trăiri.
Acest tip de terapie implică comunicare, exprimare şi conectare asupra propriei persoane. Arta este o sursă de eliberare care ajută la transformarea personalităţii şi depaşirea anumitor probleme. Nu în ultimul rând, terapia prin artă ajută la dezvoltarea spiritului creator. Chiar dacă nu suferim de o anumită afecţiune sau nu am trecut prin traume, terapia prin artă este o cale a descoperii sinelui şi a propriei personalităţi, care duce la o stare de bine şi confort. Motivaţia care energizează şi susţine activitatea creatoare este de factură intrinsecă. Printre motivele care favorizează creaţia sunt nevoia de autodepăşire şi curiozitatea. Comportamentul creativ se structurează eficient dacă individualuitatea şi unicitatea se pot manifesta în voie şi dacă din exterior nu acţionează factori care să blocheze creativitatea. Sigur, acest lucru pare ceva mai dificil în societatea noastră care se confruntă cu probleme zilnice, cărora trebuie să le acordăm o mare parte din timp. În aceste condiţii acţiunea formativă de dezvoltare a creativităţii trebuie să devină un deziderat. Crearea unei atmosfere de siguranţă şi necondiţionare este o primă etapă care duce spre libertatea de exprimare. Nu o să insist asupra blocajelor creativităţii, ci o să revin asupra temei majore din acest articol, cea a beneficiilor pe care le aduce trerapia prin artă şi arta ca formă de manifestare a spiritului uman, în general.

Terapia prin artă este un tip nou de tratare a afecţiunilor fizice şi psihice, care a apărut în Antichitate, dar a început să fie practicată abia în anii 1930, în Anglia şi Statele Unite. Experientele din trecut şi visele pentru un altfel de viitor pot fi redate cu ajutorul terapiei prin artă. Imaginile pe care un pacient le configurează sau cărora le atribuie o anumită semnificaţie dezvăluie adevărata sa personalitate. Studiile sistematice asupra creativităţii au ca dată de început, acceptată de specialişti, anul 1950[1], când J.P. Guilford, în calitate de preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihologie, elaborează declaraţia inaugurală intitulată „Creativity”, în care atragea atenţia asupra neglijării acestui subiect de către psihologi şi a săraciei studiilor într-o arie fundamentală a comportamentului uman cu atât de largi implicaţii economice şi sociale[2].

Atunci când mergi la un curs de terapie prin artă nu trebuie să fii specialist în arta respectivă. De exemplu, care vrei să mergi la cursurile de pictură nu este obligatoriu să ştii să pictezi sau să desenezi. Un curs de modelaj nu presupune cunoştinţe de ceramică, chimie sau tehnologii de ardere a produsului. Trebuie doar să ai pasiunea pentru frumos şi dorinţa de a te exprima liber. Diversele forme artistice cum ar fi teatrul, dansul, colajul sau sculptura pun în mişcare corpul, mintea sau inventivitatea şi duc la îndepărtarea angoselor şi temerilor. Artele platice ajută individul, sau pacientul, să se distanţeze de lucrurile care îl frământă şi să vadă în altă lumină libertatea individuală de exprimare. De la iniţierea în tainele desenului şi până la magia amestecului culorilor, de la întâlnirea cu misterele Egiptului Antic sau mitologia Greciei şi până la marii artişti ai secolului al XX-lea, educaţia artistică vine să exploreaze pârghiile interioare ale propriului univers creativ. Vizionarea unor opere celebre realizate de pictori şi sculptori de geniu cum ar fi: Delacroix, Goya, Rodin, Braque, Moore, Vasarely sau Brâncuşi pot schimba starea psihică a unui individ. În acest sens recomand încă o dată Google Art Project, proiect care vă introduce în marile muzee ale lumii şi a creaţiei marilor maeştri stând în faţa computerului, la dumneavoastră acasă. Pentru mine acest proiect a fost o mare bucurie. Trebuie subliniat că atunci când se abuzează de imagini şi creierul oboseşte cu prea multe vizionări pot să apară tulburări de auz sau de vedere, ajungându-se la Sindromul Stendhal[3], descoperit de celebrul scriitor. Acest sindrom apare de multe ori la turiştii care într-un timp foarte scurt parcurg celebrele colecţii de artă din marile muzee, stând ore în şir în faţa acestora, ceea ce duce la stres şi oboseală psihică. (Grigore Roibu)

---

[1] Welsh G.S, 1973, p.231; Puccio G.J., 1989, p. 13.
[2] Guilford J.P., 1950.
[3] Termen medical. Desemnează o stare de şoc apărută când o pictură sau o formă de artă copleşesc privitorul.

Arta în societate

Responsabilitatea actului creativ

Ca artist şi profesor de artă am fost de multe ori pus în situaţia de a vorbi despre responsabilitatea din câmpul artistic. În cele care urmează voi încerca să fac o o reflecţie asupra responsabilităţii artistice.

Arta modernă a revendicat o imunitate estetică. Această imunitate s-a transformat, de cele mai multe ori, în subordonare faţă de un sistem sau revoltă împotriva acestuia.

În cercurile unde se afirmă păreri despre implicarea socială şi politică a unui artist sau sistemul din care face parte, părerile sunt împărţite. Pe de o parte sunt artiştii sau viitorii artişti ce se exclud de pe treapta unei societăţi care este formată din structuri politice şi administrative. Ei sunt minţile visătoare care refuză un discurs articulat în faţa creaţiei vizuale. Pe de altă parte sunt cei activi, care doresc ca discursul şi demersul lor creativ să aibă o puternică rezonanţă printre semenii lor. Cu alte cuvine se situază în prezent.

Frontierele actuale ale universului artistic au fost trasate într-un proces de lungă durată. Încă din Preistorie, pictorii unei comunităţi aveau un rol important în societatea tribală din care făceau parte. Picturile rupestre erau realizate de oameni iniţiaţi care comunicau cu spiritele şi lumea în care trăiau. Apoi, au venit meşterii ceramişti. Aceştia stăpâneau forţe incredibile precum focul, situând meseria lor între utilitar şi magic. Pe măsură ce tutela religioasă dispărea, iar canoanele bisericii erau tot mai puţin respectate în creaţia artistică, în paralel, s-a produs o schimbare de stil în critica de artă şi cea literară: operele fiind judecate în conformitate cu reguli prestabilite în urma unor criterii instaurate de „experţi”. Odată cu Romantismul, revendicarea autonomiei artei a fost dublată de pretenţia la suveranitate. Artistul şi criticii decid în privinţa a ceea ce aparţine sferei artei. Au existat însă revolte. Édouard Manet (1832-1883) a făcut parte dintre cei mai controversaţi pictori francezi ai secolului al XIX-lea prin abordarea îndrăzneaţă şi nesupusă regulilor ce au conturat autonomia artei, o autonomie din punct de vedere social şi politic. Ideile Impresionismului duc în final la constituirea unei sfere estetice distincte, care se supune propriilor reguli. În anul 1863, în urma protestelor din partea criticiilor vremii, artiştii organizează Salonul Refuzaţilor, care găzduieşte lucrări respinse în cadrul saloanelor oficiale. Odată cu avangardele, artistul obţine o libertate aparent nelimitată. Mişcarea Fluxus, născută în anul 1961, la New York, prin denumirea ei trimite la „starea de flux în care se dizolvă artele”, adică manifestări ca anti-poezia sau anti-muzica care devin artă şi oricine poate deveni creator. Arta şi anti-arta nu se exclud, ci se completează reciproc, suţineau artiştii avangardei.

Intelectualii, dezertorii, refugiaţii politici, toţi revoltaţii împotriva absurdităţii Primei Conflagraţii Mondiale se vor reunii la Zürich, în anul 1916, în jurul scriitorului român Tristan Tzara. Tristan Tzara şi Marcel Iancu au avut un prim şi singur manifest publicat într-un număr al revistei Cabaret Voltaire, prin care vroiau: „să zguduie ideile, opinia publică, educaţia, instituţiile, muzeele, bunul-simţ aşa cum era el definit, pe scurt, tot ceea ce ţine de vechea ordine”. Dincolo de nihilismul şi de enormităţile sale, care au anulat uneori arta, Dadaismul a fost un strigăt de protest, un elan spre absurd, pledând pentru o libertate absolută. Altfel spus, orice pretenţie politică sau filosofică a artei trebuie confruntată cu exigentele medium-ului artistic. Lumea artei risca a fi decuplată de lumea socială şi politică. Arta pentru arta nu este o artă a spaţiului public, ci este un produs gratuit, lipsit de responsabilitate şi de incidenţa socială.

Şi, totuşi, cum rămâne cu arhitectura? Creatorul unui edificiu public trebuie să răspundă de creaţia sa. Cu atât mai mult cu cât aceasta este realizată pentru comunitatea din care face parte.

Aici intervine un alt palier al problemei responsabilităţii artiştilor – responsabilitatea politică. Este uşor să spunem artiştii sunt apolitici sau în afara sferei politicului. Artiştii nu sunt imuni în faţa unui sistem şi nici mai presus decât acesta. Ei expun în cadrul galeriilor şi vin cu lucrările lor în spaţiul public care aparţine societăţii, deci politicului. Biserica comanda lucrări de artă unor artişti pe care îi sprijinea financiar, deci îi implica doctrinar unei viziuni dogmatice. Degeaba gândeşti altfel dacă creaţia ta se subscrie unei ideologii politice sau unei puteri. Din momentul acesta sintagma de artă pentru artă devine falsă. Pe scurt, responsabilitatea artistului ţine de domeniul politicului din momentul în care se pune problema utilităţii politice şi sociale a artei lui. Responsabilitatea politică este corolarul angajamentului politic al artei însăşi. Paradigma avangardei istorice, care implica voinţa de a acţiona în mod direct asupra realitaţii cu mijloacele artei nu este altceva decât o implicare în politicul unui moment dat.Tentaţia de a utiliza opera de artă în scopuri politice subzistă în cazul unor mişcări precum Fluxus şi Arte Povera, responsabilitatea politică atribuită artiştilor aflându-se în strînsă legătură cu evaluarea puterii artei.

În ţările comuniste, valoarea artei presupunea o contribuţie la revoluţia proletară. Realismul socialist – reprezinta doctrina comunistă oficială proclamată în 1932 de Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, privind stilul şi conţinutul obligatoriu al creaţiilor din domeniul literaturii, artelor plastice şi cel al muzicii. Categoriile de evaluare estetice au fost puse în paranteză sau chiar eliminate şi înlocuite de criterii politice. Examinarea relaţiilor pe care mişcările artistice de avangardă le-au întreţinut cu puterea fascistă şi comunistă, prin intermediul doctrinelor politice, cele naţionaliste şi rasiale, duce la constarea că fiecare dintre aceste mişcări s-a oferit, într-o manieră proprie, recuperării politice. De exemplu, artiştii avangardei ruse Vladimir Tatlin şi Alexander Rodchenko s-au pus în serviciul propagandei ideologice comuniste. Futurismul aspira să devină arta oficială a fascismului, iar nazismul a încercat să atribuie expresionismului rolul unei arte naţionale şi revoluţionare. În discursul rostit în anul 1937 la inaugurarea Casei artelor germane, Hitler înfiera însă expresionismul, considerindu-l nu numai aberant, ci şi nociv. Artistul, afirma el, nu trebuie să deformeze şi să urâţească viaţa: „A început secolul omului nou şi… uite ce mâzgâlesc artiştii decadenţi?”, spunea Hitler. Ca urmare a acestui discurs, au fost confiscate mii de opere de artă, printre care şi tablourile lui Picasso, Matisse, Cèzane ş.a. Lucrările moderniştilor au fost expuse alături de cele ale bolnavilor psihici, sub lozinca: „Aşa văd minţile bolnave natura”. Privind aşezate faţă-n faţă picturile lui Oskar Kokoshka alături de cele ale unui alienat mintal, un vizitator a exclamat: „Aceştia doi ar trebui legaţi de tablourile lor, pentru ca fiecare german să-i poată scuipa în obraz…”. Expoziţia a devenit itinerantă, fiind vizitată de peste două milioane de oameni. Două regimuri din istoria umanităţii au transformat arta unui popor în instrumentul suprem al propagandei – regimul nazist şi cel communist.

Pe de altă parte au existat artele experimental-alternative, care prin mesajul non conformist se opuneau unui sistem politic existent. Dar, ele se adresau tot sistemului politic şi social prin manifeste care criticau, mai mult sau mai puţin vehement, construcţia politică a unei societăţi. În concluzie, produsul vizual sau literar al unui artist, din momentul în care iese în lumina societăţii devine un produs public al acesteia. Iar, dacă artistul are un mesaj de spus el se adresează întregului sistem din care face parte. De aceea cred că o creaţie artistică a unui individ care devine conştient de propria istorie, aparţine din acel moment perioadei în care artistul a trăit, învăţat şi elaborat produsul operei lui. Arta trebuie să fie considerată în raport cu condiţiile ei materiale, tehnice, economice şi sociale ale epocii. Analiza raporturilor dintre artă şi mijloacele de comunicare a devenit o direcţie de studiu a ultimilor decenii. Nu trebuie să plângem o tradiţie sau un model care se stinge. Arta trebuie luată în considerare mai puţin la nivelul ei terapeutic şi mai mult la nivelul funcţiei ei de comunicare. (Grigore Roibu)