De vorbă cu Iuliana Vâlsan

Unul dintre cei mai importanţi artişti plastici contemporani a fost „adoptat” de un mare duhovnic.

Iuliana Vâlsan este născută în 1971 la Constanţa. Ea este licenţiată a facultăţii de litere a Universitaţii Bucureşti, secţia clasice (1995) cu lucrarea Semnificaţiile pragmatice ale tăcerii în Teatrul lui Plaut (textul fără text) şi a Universităţii de Artă din Bucureşti (2000), clasa prof. Ştefan Câlţia. Lucrarea de licenţă a fost o expoziţie de 10 cadre: pictura fără pictură: Inter animales. Debutul în scenografie a avut loc în 1999 cu: Spaţiul gol, iar debutul în costume în 2000 cu: Oameni goi. A realizat decoruri, costume, pictură sau instalaţii pentru mai multe spectacole din ţară şi din străinătate. În acelaşi timp a fost invitată pentru work-schop-uri în cadrul rezidenţelor de creaţie la Firenze, Paris, Palermo, Viena, Iaşi, Grenoble şi Atena. A lucrat pentru teatru, cel mai mult în complicitate artistică cu Mihai Măniuţiu. A realizat costume decoruri sau pictură pentru spectacole şi a participat la numeroase expoziţii de grup, atât în ţară cât şi în străinătate.
În continuare vă prezentăm un interviu realizat de Gabriela Lupu, publicat pe romanialibera.ro în 8 septembrie 2011.

Pictor şi scenograf de succes:
„Am crescut lângă părintele Papacioc”

Iuliana Vâlsan, pictor şi scenograf de succes, cu mai multe nominalizări şi un premiu UNITER la activ pentru decorul la „Herr Paul”, montare a regizorului Radu Afrim la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, l-a cunoscut încă de pe când era copil pe părintele Arsenie Papacioc – de curând plecat dintre noi – şi are o mulţime de amintiri legate de figura carismatică a marelui duhovnic. Despre aceste preţioase amintiri din copilărie şi despre părintele Arsenie, vindecătorul de suflete şi trupuri, am vorbit şi noi cu Iuliana Vâlsan.

Gabriela Lupu: Ştiu că, pentru tine, părintele Arsenie înseamnă o parte din copilăria ta.

Iuliana Vâlsan: Părintele este, de fapt, o parte din viaţa mea şi un punct perpetuu de raportare. Oricând am de luat o decizie mă gândesc ce părere ar avea părintele şi ce sfat mi-ar da.

– Cum l-ai cunoscut pe părinte?

Aveam vreo 5 ani şi eram bolnavă. Era ceva ce se pare că nu putea fi tratat de medicina tradiţională. Oricum, medicii nu mi-au dat de cap. Realitatea manifestării ei ca boală consta în faptul că nu-mi ajungea suficient aer la creier. Aşa că unii doctori îmi tratau polipii, alţii amigdalele, alţii aparatul respirator, fiecare trata câte un organ, dar ei nu vedeau boala în complexitatea ei. Era mai degrabă o maladie ce ţinea de sensibil, de suprasensibil, realitate celulară, de moştenire genetică, moştenire informaţională, tot ce ţine de energetic şi material în structura noastră umană. Şi atunci, mama, care este creştin-ortodox practicant, mi-a găsit terapeutul perfect – pe părintele Arsenie. Cum noi locuiam în Constanţa, drumul până la Mânăstirea „Sfânta Maria de la Techirghiol era scurt, iar mama mergea acolo din 1976, de când a venit părintele Arsenie. Aşa că mânăstirea a devenit a doua mea casă. Părintele m-a adoptat din prima clipă şi chiar obişnuia să spună că sunt fetiţa lui.

– Erau mulţi copii pe-acolo?

Da. Dar eu, fiind mai bolnavă, stăteam mai mult decât toţi ceilalţi care veneau în vizită şi plecau. Eu eram o prezenţă constantă. Şi părintele s-a apropiat ca un bun păstor de oaia cea mai chinuită, cea mai cu probleme, şi nu numai că m-a vindecat fizic, dar m-a şi format ca om. El mi-a acompaniat copilăria şi adolescenţa, aşa că atunci când am plecat la facultate, la Bucureşti, am simţit că primisem tot ce se putea de la el şi că din acel moment încolo mai rămânea să desăvârşesc eu munca părintelui cu mine. Trebuia să-mi duc viaţa pe cont propriu.

– Ai simţit că ţi-a dat drumul în lume?

Da. Dar mai acut decât oricând am simţit asta acum, de curând, când părintele „a plecat”. A avut grijă să plece de-abia după ce şi-a văzut copiii spirituali formaţi. Eu mă gândeam mereu cu groază la „plecarea părintelui. Pentru că atâta vreme cât trăia mă simţeam în siguranţă, ca un copil care ştie că poate face orice prostie pentru că se va găsi mereu prim preajmă tata sau mama să o dreagă. Părintele Arsenie a fost mereu plasa mea de siguranţă. Acum simt însă că, deşi nu mai am sub mine o plasă de siguranţă, nici nu mai am nevoie de ea. Pentru că pe mine, în timpul vieţii sale, părintele m-a învăţat să zbor.

– În tot timpul ăsta, de când ai venit la Bucureşti şi până la moartea părintelui, ai mai fost pe la el?

Da, dar mult mai rar. Am trăit un moment foarte emoţionant când, în 1993, m-am întors să-l vizitez de ziua lui. El era născut de Sfânta Maria Mare, pe 15 august, şi atunci era şi hramul mânăstirii. Am ajuns acolo, unde erau, bineînţeles, mii şi mii de oameni care veniseră la hram. Eu eram undeva amestecată prin marea aia de lume şi, cu toate astea, părintele m-a văzut sau m-a simţit. Cert este că m-a strigat pe nume în gura mare în mijlocul slujbei. A întins mâna către mine şi până nu s-a făcut cărare ca să ajung la el nu a mai spus nimic. Totul s-a oprit în jur, lumea s-a dat deoparte până am ajuns la el să-mi strângă mâna.

– Când i-ai spus că vrei să dai la Arte Plastice, ce părere a avut?

El a fost, cred, cel mai fericit. Eu muncisem mult, fusesem olimpică la limba latină. Făcusem Facultatea de Litere, la limbi clasice, eram pregătită pentru o carieră de traducător din clasici când, deodată, spre surprinderea tuturor, am decis să fac Arte Plastice. Atunci când i-am spus părintelui de decizia mea pentru prima dată, mi-a povestit cum el în puşcărie, când era disperat, desena. A fost momentul în care mi s-a arătat ca om, cu pasiunile lui.

– Ţi-a arătat desenele lui?

Nu numai că mi le-a arătat, ci chiar mi le-a dăruit. Şi eu le păstrez ca pe cele mai preţioase daruri.

– Înseamnă că ţinea foarte mult la tine. De ce l-ai vizitat atât de rar în ultimii ani?

Când am plecat eu, el era deja bătrân, foarte vioi, dar bătrân, şi am simţit că primisem deja atât de mult de la el încât ar fi fost un mare egoism din partea mea să nu las ca timpul cât i-a mai rămas să şi-l dedice altor oameni care aveau atunci mult mai multă nevoie de el. Eu am beneficiat mereu de el, ca un copil cu părinţii acasă. Dar erau atâţia copii orfani, să le spunem, care aveau nevoie de un părinte.

– Şi totuşi, chiar şi tu, mai târziu, ai trecut printr-o boală teribilă. Ai avut cancer, dar te-ai vindecat. A doua ta tămăduire, cea de cancer, a mai avut vreo legătură cu părintele?

Da, evident, pentru că el îmi modelase în copilărie cred că până şi celulele. El mi-a format, prin credinţa pe care mi-a insuflat-o, un soi de mecanism de autovindecare.

– Cu acest mecanism spiritual lucra şi asupra propriului corp?

Cu un an-doi în urmă, nu mai ştiu exact, când părintele a trebuit să fie supus unei operaţii pe coloană, medicii l-au avertizat că e posibil ca inima lui să cedeze dacă îi fac anestezie. Şi atunci, el le-a zis să-l opereze pe viu, să lase restul în grija lui. Chirurgii l-au operat, operaţia a reuşit şi chiar şi după externarea părintelui în tot salonul zile întregi a mirosit a mir.

– Până la urmă, era şi el un om din sânge şi carne. Îşi arăta şi slăbiciunile trupeşti?

Da. Puţină lume ştie că el era surd şi purta aparat auditiv. Indiferent însă de faptul că nu auzea fizic, nu greşea niciodată la nivelul răspunsului. Îţi punea mereu, fără greş, diagnosticul perfect. Pentru că, de fapt, auzea şi vedea totul chiar dincolo de realitatea fizică. Îmi amintesc că eram la spovedanie şi mi-a fost ruşine să spun cu voce tare un păcat. Dar l-am spus în mintea mea. Şi atunci, părintele m-a pocnit cu crucea aia a lui mare de fier în cap. „Am auzit-o şi pe-asta”, a spus el şi mi-a mai dat o lovitură cu crucioul ăla.

– Ce părere avea părintele despre călugării aceia morocănoşi care promovează mortificarea trupului?

Nu era niciodată de acord cu aceste lucruri. Ba chiar era de părere că este păcat să nu ai grijă de trupul tău. El se oprea din spovedit oamenii ca să mănânce, ca să doarmă. Dacă nu i-ar fi dat trupului său cele necesare, ar fi ars mult mai repede, s-ar fi prăpădit şi mulţi oameni ar fi rămas fără ajutor. În plus, nu-i plăceau călugării nespălaţi sau cei care făceau exces şi paradă de evlavie. Ţin minte că, pe cât era el de bun şi de cald de obicei, de cum vedea un anume aspirant la călugărie, începea să-l ocărască şi să-l alunge din mânăstire. L-am întrebat de ce se poartă aşa şi mi-a spus că omul acela îşi părăsise familia, că lăsase fără ajutor pe lume o nevastă şi doi copii şi că locul lui nu era la mânăstire, ci lângă ai lui, şi că aşa-zisa lui evlavie nu era altceva decât iresponsabilitate. Spre deosebire de alţi călugări foarte aspri, cum am găsit, de pildă, pe la mânăstirile din Moldova, părintele Arsenie avea o infinită înţelegere faţă de păcatele omeneşti, dar nu putea suferi evlavia ipocrită şi răutatea.

– Care e învăţătura cea mai preţioasă pe care ţi-a dat-o părintele?

Să fii mereu prezent în viaţa ta, în fiecare clipă, şi să te bucuri de fiecare zi. Atunci când eşti prezent în spiritul şi-n trupul tău nimic rău nu ţi se poate întâmpla. Mi-a povestit de pildă cum la puşcărie, cei care nu cedau la anchetă erau puşi în nişte frigidere mari. Erau ţinuţi acolo de la câteva ore la o zi întreagă. Unii mureau, alţii cedau. Ei bine, pe părinte l-au ţinut două zile, iar el n-a murit. Văzând că nici după aceea nu se dezice de credinţa lui, l-au mai băgat încă o zi. A stat trei zile şi trei nopţi în frigider şi-mi povestea că avea grijă să nu adoarmă, se ruga necontenit şi se concentra să fie mereu prezent, mereu acolo, în trupul lui, conştient de fiecare clipă. El ştia că moartea va veni cândva, dar nu aşa. Nu concepea moartea altfel decât ca pe o trecere paşnică la Domnul, ca pe o plecare liniştită înspre lumină. (Interviu realizat de Gabriela Lupu)
SURSA: romanialibera.ro
Citiţi şi articolulul: Cu Iuliana Vâlsan în landoul tuturor copilăriilor lumii

Moda, artă sau moft?

Moda între util şi frumos

Dumnezeu a creat-o pe Eva dintr-o coastă a lui Adam. Dumnezeu a creat, însă, femeia goală. Eva s-a împodobit cu o cingătoare de frunze, iar prin acest gest a creat cea mai putenică şi, în aelaşi timp, tiranică artă: moda.
Montesqueieu spunea „Societatea femeilor strică moravurile şi formează gustul. Dorinţa de a plăcea, mai mult decât altele, dă naştere podoabelor, iar dorinţa de a plăcea mai mult decât tu însuţi, dă naştere modei”.

Acest articol nu este o incursiune în istoria modei sau o analiză a evoluţiei costumului. Moda este un miraj cultural care aparţine societăţii ca un fenomen cultural, economic, politic şi, de ce nu, sexual. Curentele care ilustrează acest fenomen trebuie lăsate în seama analizei specialiştilor din domeniu. În cadrul Facultăţii de Arte Decorative, pe care am absolvit-o, am fost coleg cu cei din departamentul Textile. Arta modei este o formă importantă de impunere a statutului unei persoane în societate. În aceste condiţii am putut constata că majoritatea colegilor din acest departament visau să urmeze cursurile acestei secţii,  cu toate că, din punct de vedere al libertăţii de creaţie, secţiile Imprimeuri şi Contexturi sunt mult mai puţin restrictive. Precum ceramica, moda este legată de scopul utilitar. Sigur, imaginaţia joacă un rol important în proiectarea unui costum, dar o cerinţă în realizarea acestuia este cea de a răspunde unei necesităţi. Un veşmânt este produs pentru o anumită categorie socială şi este purtat în cadrul unui eveniment. Oricât de creativ ai vrea să fii, o haină răspunde construcţiei anatomice a omului. Atunci, se pune întrebarea de ce moda este atât de seducătoare între arte, dacă  procesul creativ din domeniul acesteia este limitat?

Unii susţin că femeia recurge la aceste artificii pentru a-l seduce pe bărbat, alţii susţin că acesta este obiectul admiraţiei sale permanente, iar alţii, satirizând totul, că ea doreşte să-şi scoată din sărite semenele.

Dacă femeia este frumoasă şi plină de însuşiri, iubirea ei este o formă a dreptăţii. Dacă este urâtă şi are „defecte” este o formă de bunătate. A plăcea bărbaţilor şi a-şi plăcea ei însăşi este scopul oricărei femeii. A presupune că moda este capricioasă este un fals. Moda este determinată de o singură lege – necesitatea. Comparate cu moda toate celelalte arte pot părea gratuite pentru că nu ţin de caracterul indispensabil al utilului. Moda, folosită la valoarea ei maximă, devine o armă. În fiecare zi sunt inventate mijloace noi deoarece surpriza constituie un bun mijloc al luptei. Grăbită să descopere defectele altora, femeia se va strădui să le ascundă pe ale ei. Între artificial care acoperă şi natural care dezvăluie, femeia nu va şovăi să aleagă artificialul. Toate artificiile modei: veşmintele, fardurile şi parfumurile, ţin de un scop unic, cel de a fi imaginea dorinţei.

Să te faci frumoasă este rodul unor observaţii atente şi a unei munci de transfigurare veche de când lumea. Nefertiti petrecea ore întregi pentru a se îmbăia cu ape şi esenţe frumos mirositoare. Alifiile făcute din ierburi, uleiuri de ricin sau palmier, untură, unt şi prafuri metalice aveau rolul de a apăra pielea de razele solare, înţepături de insecte, vânt şi frig. Regina Cleopatra a fost considerată drept una dintre cele mai frumoase femei din lume, cu toate că reprezentările ei de pe monede o înfăţişează cu un nas mare şi coroiat, având un chip comun. Cert este că a reuşit să „cucereasă” doi împăraţi romani, pe Cezar şi Marc Antoniu, apelând la înzestrările ei naturale inteligenţa şi ambiţia, dar şi farmecul ei irezistibil…şi, probabil artificial.

Coafura a exprimat un semn al puterii şi statutului social. Artificiile care ţin de a te înfrumuseţa au impus în cultura europeană un model pudic. Elementele naturale precum sânii, şoldurile sau picioarele nu erau expuse în public decât în spatele unor cosmetizări. Dantele, broderile şi materiale de relief, bijuterii şi accesorii ale costumului au contribuit la acelaşi obiectiv: amplificarea frumuseţii celor care le purtau. Franţa a introdus un fel de fantezie tipică, fără a schimba moda din alte ţări, dar care a creat stilul francez ce va deveni de referinţă mai târziu. Se spune că tendinţele vestimentare sunt indicatori economici foarte buni. Atunci când fustele se scurtează preţurile cresc!

Fusta scurtă a apărut în anul 1966, atunci când britanica Mary Quant a produs pentru prima dată rochii mini şi fuste care au fost stabilite la 6-7 centimetrii deasupra genunchiului. Verificând calităţile ademenitoare ale ciorapilor de mătase, femeia a folosit această armă eficace, fiind tentată să-şi valorifice impactul erotic. În secolul al XXI-lea pantalonii, care erau mai comozi, au devenit foarte la modă pentru femei. Nimeni nu se poate sustrage evoluţiei modei. Chiar cei mai refractari indivizi urmează curentul fără să vrea. Cu toate acestea, în mod normal, aceste eforturi dispar când este restabilit firescul natural: darul nudului feminin. (Grigore Roibu)