Akron Art Museum din Ohio

Norul ce pluteşte peste Muzeul Akron

Conceptul de muzeu s-a schimbat radical faţă de vremea „cabinetelor de curiozităţi” ale lui Rudolf al II-lea sau Ferdianand al II-lea, din secolul al XVI-lea. Muzeul a devenit astăzi nu numai un loc de expunere, depozitare şi conservare a operelor, dar şi un concept urban.

Scriam nu cu multă vreme în urmă despre Muzeul Confluenţelor din Lyon şi despre autorul lui, celebrul studio de arhitectură vienez „Coop Himmelb(l)au” (Firma Himmelb(l)au şi muzeele viitorului), cunoscut pentru experienţa sa în construirea sau redesenarea unor muzee celebre, între care „Akron Art Museum” din Ohio ocupă un loc important.

Muzeul de Artă Akron şi-a deschis pentru prima dată porţile la începutul anului 1922, sub numele „Akron Art Institute”, în două încăperi ale unei biblioteci publice. El a fost găzduit apoi într-o clădire de secolul XIX, în stilul Renaşterii italiene, construită în 1899. Când s-a decis extinderea muzeului, la începutul anilor 2000, concursul a fost câştigat de „Coop Himmelb(l)au”, acesta fiind primul lor proiect în Statele Unite. Noul muzeu, deschis în 2007, găzduieşte, pe lângă expunerea permanentă, expoziţii temporare de artă naţională şi internaţională.
Cei 5.900 de metri pătraţi ai clădirii au fost concepuţi astfel încât să integreze vechea construcţie, arhitecţii propunându-şi să creeze în jurul ei un spaţiu public care să lege oraşul şi muzeul, folosind elemente vizuale surprinzătoare şi elegante. Clădirea este compusă din trei părţi.

Vechea clădire a Muzeului Akron

Punctul vizual central al „Akron Museum”, numit „Crystal”, este o sală din sticlă, ce serveşte drept spaţiu de primire şi face în acelaşi timp legătura între clădirea veche şi cea nouă, între sălile de expoziţie şi cele dedicate programelor educaţionale, evenimentelor publice sau administraţiei, bibliotecii, cafenelei sau librăriei. Faţetată, aşa cum arată şi numele, ea este scăldată în lumină şi asigură o continuitate exterior-interior. Este un amplu spaţiu flexibil, care poate fi folosit şi pentru banchete, festivaluri de artă, diverse alte evenimente. Ideea tradiţională a sălii de banchete ca un spaţiu izolat, închis se dizolvă într-o experienţă publică, vizibilă. „Crystal” dispune de zone microclimatice determinate de analizarea tipului şi duratei ocupării diferitelor arii. Eliminând nevoia de climatizare a întregului spaţiu şi focalizând energia în zonele ocupate de un număr mare de persoane, se reduc costurile şi cantitatea de energie folosită. În acelaşi timp, energia necesară iluminării, încălzirii, climatizării este diminuată de deschiderea amplă către lumina naturală. Corpul şi locaţia celorlalte două corpuri, „Galeria Box” şi „Acoperişul-nor”, protejază partea de sud a corpului „Crystal”, expusă direct luminii solare. Capacitatea de reflectare a materialului faţadei „Galeriei Box” măreşte nivelul de iluminare naturală şi reduce nevoia unor surse puternice de lumină artificială.
„Gallery Box”, care cuprinde galeriile „Arnstein”, „Haslinger”, „Bidwell” şi „Isroff”, este rezervată expoziţiei permanente şi celor temporare. Este un paralelipiped monolitic, îmbrăcat în metal. Interiorul are foarte puţine coloane, fiind astfel şi el flexibil şi permiţând strategii expoziţionale diverse. Un ascensor puternic aduce lucrările de foarte mari dimensiuni din spaţiile de depozitare în cele de expunere. În galerii nu există lumină naturală, încercându-se astfel o mai bună conservare a picturii.

Acoperişul Nor se întinde peste construcţia veche şi cea nouă

Podelele acestor două corpuri ale clădirii, „Gallery Box” şi „Crystal”, sunt formate din dale turnate în care există conducte de apă, care poate fi caldă sau rece, schimbând temperatura spaţiului într-un mod mai eficient decât sistemele de aer condiţionat.

Coop Himmel b(l)au – proiectul Akron Art Museum

„Acoperişul-nor”, lung de 100 de metri, cu armătură de oţel şi aluminiu, pe care un critic l-a descris drept „un aligator mecanic”, se întinde deasupra construcţiei vechi şi a celei noi, dând unitate ansamblului şi creând, în acelaşi timp, o emblemă a centrului oraşului. El planează deasupra clădirii creând o anvelopă difuză datorită masei şi materialelor delicate din care este construit. Protejează spaţiul interior şi umbreşte spaţiul exterior. „Norul” poate fi văzut de pe bulevardul principal al oraşului, dar şi din părţile mai îndepărtate ale acestuia. Evenimentele muzeale, cum ar fi concertele sau banchetele în aer liber, pot fi găzduite sub acest acoperiş, în „Parcul urban de Sculptură”, peisaj artificial în care vizitatorii se pot bucura de artă din înaltul oraşului. Muzeul devine astfel o zonă hibridă care se deschide către exterior sau poate primi în interiorul său oraşul. O scenografie care introduce o suprafaţă continuă ce leagă interiorul şi exteriorul pornind de curtea aflată între clădirea originală şi noua construcţie până la nivelul superior al grădinii de sculpturi, culminând cu terasa, ea însăşi o sculptură şi cu acoperişul. Continuitatea peisajului între toate spaţiile destinate diverselor evenimente devine configuraţie spaţială în jurul zonei „Crystal”.

Faţada Muzeului de Artă Akron

Extinderea spaţiului a permis etalarea unor opere majore ale artei americane, rar văzute de public înainte cum ar fi, de exemplu,  „Surf” de Elliot Torrey, artist american format în Franţa, prima lucrare intrată în colecţiile Institutului de Artă Akron, în anul 1923.
Muzeul Akron din Ohio se înscrie în problematica proiectelor iniţiate la sfârşitul anilor ’90 de „Centrul UFA Cinema” din Dresda, vizând crearea unor spaţii publice prin intermediul arhitecturii. Construcţia lui păstrează fragmentarea volumelor şi metaforele climatice caracteristice firmei „Coop Himmelb(l)au”. În intenţia arhitecţilor, edificiul joacă rolul unui reper urban, un punct de tensiune în spaţiul amorf al oraşului. Din acest punct de vedere, clădirea este o reuşită, dar spaţiile de expoziţie au fost criticate pentru aspectul lor oarecare, pentru lipsa luminii zenitale, chiar atunci când sunt situate la etaj, ceea ce nu răspunde exact exigenţelor unui muzeu.

Să construieşti sub cerul albastru

Suprafeţele mari de sticlă scaldă în lumină Crystal

În efervescenţa anilor ’60 – studioul de arhitectură a fost înfiinţat în 1968 -, Helmuth Swiczinsky şi Michael Holzer, fondatorii lui, au optat în alegerea numelui pentru un joc de cuvinte: coop (spirit cooperant), himmel (cer), blau (albastru) şi bau (a construi). Într-o machetă utopică, ei imaginau un oraş în rezonanţă cu viaţa organică şi psihică pe care o adăposteşte. O performanţă le-a schimbat perspectiva asupra percepţiei spaţiului: călătoria lor într-un mare balon gonflabil pe deasupra Vienei. „Arhitectura noastră”, scriau ei atunci, „nu are un plan fizic, ci unul psihic. Nu mai există pereţi. Spaţiile noastre sunt baloane care palpită. Pulsul nostru devine spaţiu şi figura noastră, faţada imobilului”. Ei au inventat pe hârtie un nor locuit graţie unei inginerii complexe care l-ar fi împiedicat să se risipească.
Era în toate acestea o încercare de a se desprinde din constrângerile arhitecturii clasice, de a configura proiecte care să transcrie lumea aşa cum este ea percepută prin emoţiile arhitectului. „Între meandrele psihismului lor şi haosul peisajului modern, arhitecturile lor păreau atunci să nu poată îmbrăca decât forme sinuoase sau destructurate”, aprecia criticul Emmanuel Caille. De altfel, în expoziţia „Despre arhitectura deconstructivistă”, de la Muzeul de Artă Modernă din New York, din 1988, Helmuth Swiczinsky şi Michael Holzer apar alături de Frank Gehry, Libeskind şi Zaha Hadid.

Relaţia exterior-interior datorată acoperişului-nor

În 1993, „Coop Himmelb(l)au” a primit comanda pentru Groninger Museum. Rezultatul a fost un proiect mai aproape de dispozitivele artiştilor contemporani decât de normele strict raţionale ale arhitecturii. În acest muzeu, arhitecţii au realizat pentru prima dată, la scară mare, concepţia lor despre spaţiu care „explodează” din carcasa funcţionalistă în componente fragmentate.

Dacă arhitecţii vienezi n-au realizat încă decât două muzee, ei au în studiu numeroase alte proiecte. De altfel, cele două elemente, cristalul şi norul, se regăsesc în Muzeul de la Lyon. Studioul pregăteşte acum construcţia unui alt muzeu la Shenzhen, lângă Hong Kong, care va reuni două corpuri în jurul unei spirale, spirală ce se regăseşte şi în viitorul muzeu Strongoli de lângă Crotona, în Calabria. La Tell el-Daba, în Delta estică a Nilului, este prevăzută construirea unui Muzeu arheologic, al cărui design derivă din piramidă, dar evocă şi o ridicare tectonică. Cu aparenţă fragmentată, proiectul propune, la interior, unificarea spaţiului printr-o rampă descendentă în pantă lină.
(Victoria Anghelescu)
SURSA: Cotidianul.ro

Premii internaţionale pentru Coop Himmelb(l)au

Vara aceasta, renumitul birou de arhitectură Coop Himmelb(l)au a fost distins cu două premii internaţionale: Red Dot Design Award pentru Los Angeles Area High School #9 şi Dedalo Minosse International Prize pentru BMW Welt din München.

Redăm mai jos, cu acest prilej, unul din cele două articole dedicate proiectelor câştigătoare, publicat în paginile revistei igloo habitat & arhitectură.

Los Angeles Area High School #9

Proiect: Coop Himmelb(l)au
Arhitect principal: Wolf D. Prix

„Dacă aş întreba orice elev «cum arată şcoala ta? unde mergi tu la şcoală?», mi-ar răspunde «aceea cu turnul ciudat şi ferestre rotunde». Asta e tot ceea ce îmi doresc”.
(Wolf D. Prix, într-un interviu pentru revista
Architectural Record)

Curtea școlii, cu biblioteca, cafeneaua și teatrul. Foto: © Lane Barden

Copil fiind (şi cutreierând sistemul educaţional mioritic) eram pus agasant de frecvent în faţa întrebării: „Şi ce credeţi că a vrut să ne spună autorul aici?”. Era o întrebare fioroasă, care nu putea decât să te încuie şi să îţi canalizeze eforturile exclusiv în încercarea de a te pune în pielea autorului, în loc să te gândeşti la valoarea obiectivă a operei din faţa ta.
Aşadar, prima idee care mi-a venit în minte la vederea Liceului nr. 9 din Los Angeles a fost: „ce-au vrut să zică autorii?”. Tuşa proiectului este una raţională, întrezărindu-se o stricteţe austriacă, o economie a resurselor plastice tipic americană şi câteva accente de excentricitate desprinse din „văzduhul albastru” deconstructivist.

Complexul scolastic este foarte prezent vizual pe autostrada 101 (vis-a-vis de Catedrala „of our Lady of the Angels” a lui Rafael Moneo) graţie unui turn sculptural înconjurat de o spirală metalică – mai are rost să vă spun? – de forma cifrei 9 văzută de sus. Cu toate acestea, nu este dezvoltată pe înălţime, ci are chiar o organizare destul de aşezată şi conservatoare, corpurile de clădire, dispuse perimetral pe un sit înălţat faţă de nivelul străzii, ceea ce îi acordă intimitate sporită şi o poziţie privilegiată în zonă. Turnul are funcţia de „antenă” îndreptată spre oraş, el pe de o parte fiind un reper vizibil din afară şi, în acelaşi timp, un punct de observaţie înalt, datorită unei săli de conferinţe ce ar trebui să ocupe paralelipipedul din vârf. Situl este ocupat de 7 clădiri, din care 4 sunt aşa-zisele „academii”, adică specializările oferite elevilor: arte vizuale, teatru, dans sau muzică.

Detaliu al fațadei cu geamuri rotunde. Foto: © Lane Barden

Inedită în cadrul programului este o sală-auditorium cu locuri pentru 1 000 de spectatori, care este oferită publicului larg, are intrare separată şi a fost gândită ca o sursă de venit în plus pentru şcoală şi ca un spaţiu cultural pentru oraş. Deasupra sălii de spectacole se află turnul sus-amintit. Corpul deconstructivist cu intrare şi foyer este orientat înspre spaţiul public, tocmai pentru a permite accesul din afara campusului şi este şi el un semnal.

Conceptul de organizare este, deşi nu în mod evident, inspirat din jocul de şah. Asemenea figurinelor din armata şahistului, fiecare piesă din sit îndeplineşte o funcţiune specifică şi este plasată strategic pentru a „ataca” un punct de percepţie, o posibilă slăbiciune sau o oportunitate. Până şi plastica celor 4 cutii academice este raţionalizată în aşa fel încât spectacolul faţadelor să apară îndeosebi acolo unde este maxim expus. Aşadar, un joc de şah bine calculat se întrevede în spatele compoziţiei de volume aparent risipite în incinta liceului.
Această curte, desenată mai curând ca o piaţă urbană decât obişnuitul maidan în care se face careul în fiecare dimineaţă, îşi adună fluxurile şi energiile în jurul unui mare trunchi de con înfipt excentric în pavaj, complet opac şi luminat zenital de un luminator – biblioteca, spaţiu al concentrării. Cafeneaua aflată în aceeaşi piaţă este ascunsă de o dală străpunsă de luminatoare ca nişte cutii înfipte şi ele în asfalt, iar restul clădirilor par de asemenea neliniştite, „mişcate” din peisaj. Fiecare corp de academie este, în câte un punct, ridicat de la sol prin jocuri ale terenului dimprejur sau datorită pantei naturale a terenului. Aceste corpuri, fie ele banale, reuşesc totuşi să iasă în evidenţă prin imensele ferestre rotunde ce pigmentează compoziţia faţadelor în dialog cu celelalte goluri dreptunghiulare obişnuite. Astfel de goluri luminează generos corpurile academice şi leagă aceste spaţii de curte, lăsând a se ivi câte ceva din holurile largi de la interior care servesc şi drept galerii de artă. Totuşi, numărul lor a fost redus din motive legate de buget, apărând numai în punctele favorizate. În aceeaşi idee, materialele, ce par destul de unitare la prima vedere, sunt de fapt gradate şi ele în funcţie de expunere, de la panouri scumpe de oţel pe cele trei figuri sculpturale ce dau identitate sitului până la cel mai ordinar stucco gri pentru faţadele mai dosnice ale academiilor. Este puţin frapantă o astfel de optimizare, în condiţiile în care obiectele care au ocazia să iasă în evidenţă apar de-a dreptul exuberante, iar punctele mai intime ale complexului sunt tratate cu minimum de resurse – idee ce accentuează tranziţia public-privat în interiorul sitului şi conduce din nou spre jocul de şah – maximum de efect cu minimum de efort, prin strategii spartane de „management al impactului vizual”.

Intrarea principală a școlii. Foto: © Roland Halbe

Vorbind de culori, paleta utilizată este, în general, una neutră, dar caldă, care influenţează în mod reţinut spaţiile, fără a influenţa traumatic şi utilizatorii. Fiecare specializare, cu spaţiile ei aferente, foloseşte câte o culoare diferită de accent, prezentă pretutindeni la interior.
Intrările în sit sunt marcate în funcţie de publicul aşteptat. Elevii vor urca o scară monumentală lată de 25 de metri, ce duce spre bibliotecă, printre două corpuri academice, pasaj în primul rând simbolic, către „cetatea didactică” ridicată de la nivelul solului. Intrarea publicului larg spre teatru se face printr-un corp de asemenea special, pus în valoare de un mic largo înaintea sa, pe colţul sitului.

Complexul în sine, prefigurat ca o Acropolă cu temple dedicate fiecărei arte, este totuşi deschis şi în strânsă legătură cu spaţii publice din jur. Această „deschidere” apare în ciuda elevaţiei terenului şi a dispunerii perimetrale a clădirilor, înfăptuită fiind de multitudinea de repere orientate sau vizibile dinspre exterior. Complexul este extrovertit, dar misterios faţă de oraş în acelaşi timp, iar în această tensiune îi stă calitatea compoziţională. Întrebarea care se pune în cazul de faţă nu este defel „ce au vrut să ne spună autorii?”, ci „cum au vrut autorii să funcţioneze educaţia într-un astfel de liceu?”.
Aceştia afirmă că „societatea viitorului va fi o societate a cunoaşterii” şi cred că „în viitor cunoaşterea nu se va mai afla în cadrul unor discipline închise, ci mai degrabă la punctele de intersecţie dintre diverse domenii ale cunoaşterii, cum ar fi ştiinţa, arta, economia şi etica. La fel, şcolile viitorului nu vor mai putea rămâne nici ele închisori pentru studiu, ci vor fi nevoite să ofere un spaţiu în care să aibă loc schimburi între elevi, alte instituţii şi public. În această reţea de schimb, arhitectura trebuie să ofere un loc de întâlnire pentru ca acest schimb să existe, precum şi puncte de identificare ce poziţionează şcoala în interiorul oraşului şi al societăţii.”

Biblioteca. Foto: © Lane Barden

În plus, există o responsabilitate în plus – un edificiu de învăţământ nu poate fi pe atât de subiectiv sau agresiv cum ar putea fi ceva ieşit din „mâna” biroului Himmelb(l)au, dar într-un stat guvernat de un action-star nici banalul nu se simte la el acasă. Aşadar, rezultatul, după cum se vede, este un mixaj între îndrăzneală şi reţinere, exuberanţă şi economie, pace şi agresiune şi, nu în ultimul rând, spirit European în context American. (Andrei Ivănescu)
Articol publicat în numărul 88 (aprilie 2009) al revistei igloo.
SURSA: iglooblog (unde găsiţi şi articolul BMW Welt, München… sau despre forţele dinamice în arhitectură, semnat de Viorica Buică).