laBOMBA

Istoria Centrului Comunitar

Marţi – 26 IULIE 2011, orele 9:00, a avut loc evacuarea Centrului Comunitar pentru Educație Creativă și Artă Activă laBOMBA.

Calea Rahovei 194, sector 5, București

Inițiativa „Ofensiva Generozității” lansează FĂRĂ SPRIJIN – proiect de educație creativă și artă activă pentru comunitate versus proprietate, pentru spații comunitare și culturale, pentru reprezentare directă, împotriva distrugerii sistematice a țesutului social din România și în ultimă instanță, împotriva statului român care și-a abandonat cetățenii.

Nu ne împotrivim evacuării din spațiul fizic, ne împotrivim evacuării conceptului de artă activă – artă comunitară, comunitate și lucru împreună, educație creativă și dezbaterii publice, chiar dacă spațiul fizic în care aceste lucruri s-au întâmplat în ultimii 3 ani nu mai există de marți dimineața – 26 iulie 2011. Mutarea într-un alt spațiu al Centrului Comunitar laBOMBA ar delegitima întreg demersul și și-ar pierde scopul, apariția lui fiind o necesitate exprimată de către comunitate și articulată cu sprijinul artiștilor implicați. Evacuarea Centrului plasează întreaga comunitate într-o poziție extrem de vulnerabilă – dispariția acesteia devine astfel o chestiune de câteva luni de zile. Paradoxal, Centrul Comunitar laBOMBA a fost câștigat în instanță și evacuat de către o firmă de avocatură pe lângă care funcționează și Centrul de Artă Contemporană LC Foundation (Lucia Cherecheș Foundation) – www.lcfoundation.ro – lămuritor pentru felul în care se întâlnesc tendințele corporatiste din business și arta conformistă și comercială.

Pe tot parcursul derulării proiectelor realizate de Ofensiva Generozității, în perioada 2006 – 2011, s-au făcut cereri, aplicații, prezentări și propuneri de parteneriat atât autorităților locale – Primăria Capitalei, Primăria Sectorului 5, Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București, cât și naționale – Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, pentru sprijinirea demersului și a posibilității de dezvoltare și continuare a activităților. Pe lângă faptul că de cele mai multe ori nu s-a primit niciun răspuns, în momentul inițierii unui dialog, orice posibilitate de materializare a unei colaborări a fost blocată fie de sistemul birocratic, fie de situația neclară a litigiului în care se afla spațiul Centrului Comunitar laBOMBA. Timp de cinci ani de zile, nici autoritățile locale nici cele naționale nu au putut găsi o soluție de asumare și preluare a unui program ce suplinea lipsa oricăror activități cultural educaționale, drepturi pe care statul este obligat să le asigure prin constituție, atât în zona Rahova Uranus, cât și în căminele culturale din România, program și metodă puse la dispoziție de către Inițiativa Ofensiva Generozității.

Inițiativa Ofensiva Generozității a pornit proiectele de artă comunitară în zona Rahova-Uranus în august 2006. Centrul Internațional pentru Artă Contemporană lansa în iulie 2006 un call for projects pentru zona Rahova Uranus, zonă în care urmau să-și mute sediul. Maria Drăghici și Bogdan Georgescu au documentat timp de o lună de zile cartierul Rahova, pentru scrierea aplicației. În timpul procesului de documentare și a experiențelor avute la fața locului au realizat că procesul de gentrificare în zonă este deja puternic și că scopul proiectului trebuie să fie reprezentarea și mediatizarea unei comunități care avea să dispară fără vreo mărturie a prezenței lor timp de 50 de ani.

Astfel, Drăghici și Georgescu decid să răstoarne situația propusă de CIAC cu sprijinul corporațiilor DC Communication și Headvertising în favoarea comunității Rahova Uranus, și să lanseze proiectul cu toate activitățile lui în ultima zi pentru depunerea dosarului în concursul lansat de CIAC, asumându-și realizarea lui indiferent de rezultatele selecției. Proiectului i se alătură și Irina Gâdiuță, regizor. Astfel ia naștere proiectul HARTA SENSIBILĂ – proiect de artă comunitară construit pe dezbateri publice după modelul speaker’s corner, documentarea ficționalizată a zonei – oamenii își povesteau istoriile în spațiul real ca și cum acesta nu ar mai fi existat deja, acțiuni comunitare – curățarea parcului, vizite la primărie, spectacole de teatru comunitar și instalația video pe trei canale Harta Sensibilă. Toate activitățile proiectului au avut loc în scuarul din intersecția Căii Rahova cu strada Sabinelor. Mutația majoră în acest demers artistic cultural se realizează prin concentrarea atenției pe lucrul cu oamenii, produsele artistice fiind consecințe ale acestui proces creativ de lucru pentru reprezentare prin artă. Documentarea și arhivarea tuturor evenimentelor și activităților se constituie în Arhiva Urbană Informală a Ofensivei Generozității.

După încheierea proiectului Harta Sensibilă și a intervenției susținute de CIAC, cei trei și-au dat seama că este esențial pentru comunitate continuarea demersului și a lucrului cu oamenii pe termen lung. Pentru Construiește-ți comunitatea! proiect realizat în 2007 se implică deja zeci de voluntari – artiști, jurnaliști, sociologi, antropologi. În cadrul acestui proiect cei trei își propun și crearea unui Centru Comunitar pentru coordonarea activităților proiectului și tot în cadrul acestui proiect sunt inițiate atelierele de educație creativă pentru comunitatea copiiilor din zona Rahova Uranus.
În urma proiectului Construiește-ți comunitatea! și a impactului atelierului de educație creativă pentru copii prezentat în concertul Biluna Jam Session, Cristina Eremia și Marin Eremia (deținătorii discotecii laBOMBA din zonă) invită artiștii implicați să continue activitățile în spațiul discotecii care își încetează activitatea de club. Astfel, ia naștere primul Centru Comunitar pentru Educație și Artă Activă din România, la inițiativa unei comunități defavorizate, subreprezentate educațional și cultural. Centrul va avea deschiderea oficială în iulie 2009, în urma unui proces de lucru cu comunitatea și de reconversie a fostei discoteci în centru comunitar și atelier de croitorie.

Începând cu 2008 și până în prezent, Inițiativa Ofensiva Generozității lansează o dublă strategie de construcție comunitară și diseminare a metodei de lucru, pe de o parte prin proiectele derulate și realizate în comunitatea Rahova Uranus, în laBOMBA (Flexible, Laboratorul Urban Mobil, Biluna Jam Session, Născut în Rahova, DRUM, Parada Femeii Evacuate, Improvision on generosity, Ziua Cartierului), pe de altă parte proiecte realizate în alte zone ale țării cu scopul construcției comunitare, diseminării experienței dobândite în Rahova și pentru crearea unei rețele de centre comunitare în România (Evacuarea Casei Studenților din Timișoara, Turneu la Țară, Kickstart Limanu, Casa Poporului). Toate aceste proiecte au în continuare ca scop înființarea Centrului Resursă pentru Educație Creativă și Artă Activă. Bazat pe experiența centrului pilot laBOMBA, Centrul Resursă cuprinde trei componente: Centrul Comunitar pentru Educație și Artă Activă laBOMBA Rahova-Uranus, model pentru crearea unei rețele de centre comunitare în România, Centrul de Teatru Comunitar C.T.C. și Școala de Practică și Teorie Documentară Film Doc.

www.labombastudios.ro.
www.turneulatara.blogspot.com
www.ofensivagenerozitatii.blogspot.com
contact: Irina Gâdiuță – 0721649746 – gandiuta@gmail.com
Bogdan Georgescu – 0720469021 – bogdangeorgescumail@yahoo.com

DOCUMENT
Susținerea Centrului Comunitar pentru Educație Creativă și Artă Activă laBOMBA

„Soarta caselor de cultură, a căminelor culturale și a dotărilor culturale cu vocație comunitară este măsura distrugerii țesutului social în România. Efectele nu sunt doar culturale (anti-), ci și economice și, în sens larg, antropologice. Utopia “La Bomba” a existat pentru o clipă. Distrugerea ei o transformă în metaforă și model. Sunt necesare politici culturale de nivel național care să ducă la refacerea rețelei de spații culturale fără de care asigurarea constituțională a accesului la cultură în calitate de creator și consumator a fiecărui cetățean rămâne o vorbă fără acoperire.”
Nicolae Mandea – regizor, decan al Faculății de Teatru din cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” București

„Spațiul fostei discoteci laBOMBA a fost transformat în Centrul Comunitar pentru Educație și Artă Activă. Am fost întrebați de ce am păstrat numele. “Pentru că a explodat cultura în ea”, au zis unii. La trei ani de la această reconversie unică pornită din inițiativă privată (în contextul în care în România procesul este exact invers – casele de cultură se transformă în discoteci) “bomba” care a găzduit trei dintre cei cinci ani de proiecte Ofensiva Generozității în Rahova-Uranus este pusă în stradă. Amorsată.”
Irina Gâdiuță – regizor și facilitator comunitar

„Am început în 2006 prin răsturnarea unui demers în favoarea oamenilor din zonă al unei corporații prin care încerca să-și faciliteze prin mici proiecte culturale accesul în zona Rahova-Uranus, unde urmau să-și deschidă un nou sediu. Am înțeles imediat că nu e loc de vreun orgoliu artistic sau vreun produs artistic în contextul dat și în situația limită pe care o descopeream la fața locului. În același timp, din prima întâlnire cu oamenii din zonă le-am spus că nu avem cum să rezolvăm problemele cu care ei se confruntă, nu am promis nimic, dar le-am propus să lucrăm împreună, noi cu instrumentele noastre pe care le-am pus tuturor la dispoziție, ei cu poveștile și istoriile lor. Ce se întâmplă prin evacuarea laBOMBA și implicit prin refuzul oricăror autorități de a intra în parteneriat și a disemina principiul și metodele de construcție comunitară descoperite în Rahova Uranus, este o decapitare a unei comunități și exprimarea disprețului maxim al autorităților pentru tot ceea ce înseamnă comunitar, educațional, social, uman. Fără nicio remușcare. Demersul Fără sprijin a fost tot timpul ăsta asul nostru din mânecă. Vom contiuna fără sprijin, păstrându-ne libertatea de expresie, posibilitatea de stabilire a principiilor și condițiilor de muncă, într-o autonomie declarată în raport cu un stat care te ignoră pentru că poate și pentru că majoritatea vrea să rămână imparțială, majoritate care confundă echidistanța cu ignoranța și care diluează orice pornire de solidarizare și protest.”
Bogdan Georgescu – regizor și facilitator comunitar

„Atenție ați călcat pe Bomba! Nu călcați pe Bomba! Comunitatea nu poate fi evacuată!
Arta maidaneză!”
Dan Perjovschi – artist vizual

„Centrul Comunitar laBomba este unul dintre foarte puținele spații din România care au reușit să adune împreună membri ai comunității Rahova-Uranus, artiști venind din medii diferite, jurnaliști, activiști sociali, voluntari din România și din străinătate. Într-un climat social în care solidaritatea este descurajată în mod programatic, Centrul laBomba a desfășurat proiecte care au demonstrat că aceasta este totuși posibilă atunci când există un concept puternic în spate. Conceptul de artă activă a înlocuit lipsa oricărui sprijin material din partea unor instituții pasive care ar fi fost în măsură și care ar fi trebuit, prin însuși statutul lor, să ofere sprijinul necesar. Într-un stat care și-a abandonat cetățenii, condamnîndu-i practic la lipsa unei minime educații, la lipsa unui sistem de sănătate decent, la emigrație datorată imposibilității de a-și construi un viitor în țară, Centrul laBomba, prin toți oamenii care au reușit să se adune în jurul acestor concepte de artă activă, de artă comunitară a preluat efectiv cîteva dintre cele mai importante responsabilități ale statului român: educația și cultura. Comunitatea de creație și-a inventat din mers propriile metode de supraviețuire și de funcționare, demonstrînd astfel că, în definitiv, nu avem nevoie de un stat român așa cum este el în acest moment. Prin eforturile lor, membrii comunității de creație din Rahova-Uranus au reușit să facă proiecte care depășesc nu doar penibilele “proiecte sociale” supervizate de stat și devenite surse grase de venituri pentru unii sau alții. Tot ce s-a întîmplat pe parcursul a cinci ani de zile depășește evident minima putere de înțelegere a oficialităților române. Statul, prin reprezentanții lui, se dovedește a fi cu un secol în urma inițiativelor de acest gen.
Totuși, dacă evacuarea fizică se întîmplă sub ochii noștri, evacuarea simbolică este imposibilă. Harta sensibilă a acestei comunități solidarizate în jurul unor idei a fost trasată. Va trebui să îi urmeze altele bazate pe dezvoltarea principiilor descoperite în Centrul Comunitar laBomba. Statul român este, după cum se vede, atît de preocupat în a-și evacua cetățenii (dovadă numărul mare de tineri ce hotărăsc să plece din țară din cauza lipsei oricărei perspective) și în special pe cei care gîndesc în afara unor norme (dovadă evacuarea CNDB) sau pe cei care îl împiedică să își desfășoare afacerile dubioase în primul rînd din punct de vedere moral (dovadă evacuarea Centrului Comunitar laBomba, precum și ceea ce se întîmplă cu hotărîrile recente în ceea ce privește proiectul minier de la Roșia Montană). În acest fel însă, statul român își semnează singur hotărîrea de evacuare în plan simbolic. Căci cine mai are nevoie de un stat care nu doar că nu susține proiecte care îi aduc beneficii simbolice importante, ci hotărăște să le demoleze pentru a instaura singura valoare pe care este capabil să o înțeleagă: banul?”
Gianina Cărbunariu – regizor/dramaturg independent

„Is just ‘”KEEP ON GOING!” Cel mai important lucru este că suntem împreună!”
Maria Drăghici – artist vizual și facilitator comunitar

„N-aș vrea să sune melodramatic, dar se pare că laBomba va deveni cu totul “comunitară” exact în momentul în care va ajunge în stradă. Rahova-Uranus e o comunitate de evacuați și evacuabili. Istoria Ofensivei Generozității a început, acum șase ani, în stradă – nu va sfîrși, ci va continua în stradă, pentru că, la urma urmei, ceea ce-i dă identitate nu sînt pereții (și de-aia e vie, deci activă, și nu Teatru Național). Să squattăm, așadar, spațiul public – pe care avem din ce în ce mai puțin permisiunea să-l folosim. Atîta timp cît pentru cei statal responsabili acțiunile artistice din Rahova înseamnă doar impulsuri pentru piața imobiliară a cartierului, laBomba poate oricînd să se deplaseze, să squatteze, să se virtualizeze și să viruseze.”
Iulia Popovici – jurnalist

„laBomba a constituit un teritoriu comun de reprezentare publică pentru categorii de oameni şi categorii de proiecte, evacuate din lipsă de responsabilitate socială. În absenţa unor centre de educaţie contemporană, laBomba a avut rolul unui mediator cultural, care a creat un model viabil de coeziune comunitară. Un spaţiu de socializare a iniţiativelor pro-comunităţi nereprezentate. laBomba a fost un mod de gîndire atitudinală a unor politici culturale contemporane.”
Mihaela Michailov, dramaturg şi critic de artele spectacolului

„LaBomba este una din puținele inițiative cu adevărat de tip “grassroot” care în întreaga sa activitate încurajează actul artistic și cultural și a arătat prin exemple de bună practică cum acesta are un rol major în educație și crearea unui spirit de comunitate. O adevărată societate orientată spre includere și solidaritate se construiește doar prin încurajarea activităților comune, dincolo de bariere etnice, de naționalitate sau identitare de orice fel. LaBomba, prin activitatea ei generoasă și “ofensivă” arată că într-adevar se poate să construim o lume mai bună bazată pe incluziune și respect reciproc, și că arta și cultura au un rol major în această direcție. Activitatea LaBomba arată cum efectele marginalizării sociale sunt atenuate prin activități artistice și educaționale comune. Am fost și voi fi întotdeauna alături de LaBomba cât și de alți actori culturali independenți și le urez o bună continuare a activității, mai ales acum când au nevoie de sprijin moral dar și material. Sper să își poată găsi o nouă locație prin generozitatea posibililor mecena din București sau România.”
Alec Bălășescu – antropolog

„Un centru comunitar cu o activitate importantă este pe cale să fie distrus. În loc de soluții pentru o comunitate amenințată și defavorizată vom avea și mai multe probleme! Un spațiu de întâlnire, în care să fie adresate problemele unei comunități fragile este vital. Și este nevoie de acest spațiu acolo unde acești oameni au deja o istorie personală și simt că aparțin. O societate care exclude va ajunge la tensiuni inevitabile.”
Manuel Pelmuș – coregraf si participant la atelierele laBomba
SURSA: Modernism.ro

Interviu cu David Schwartz

„Arta are forţa de a ridica întrebări”

David Schwartz, are 25 de ani şi a absolvit UNATC Bucureşti, în anul 2007, specializarea regie teatru. El face parte din grupul independent de teatru tangaProject, înfiinţat în 2005 la iniţiativa colegilor lui Miruna Dinu, Bogdan Georgescu, Vera Ion şi Ioana Păun. Până acum au regizat şi au jucat în spaţii neconvenţionale cum ar fi, de exemplu, Grădina Capitol, Teatrul Luni de la „Green Hours” etc. Proiectul 13-15 iunie 1990, un proiect de cercetare şi performare a istoriei recente, iniţiat de David Schwartz în decembrie 2009, are la bază o serie de tehnici specifice genului de abordare documentară: interviuri cu principalii actanţi ai evenimentelor, referinţe la presa vremii, extrase din materiale video, mărturii, ateliere, discuţii.
Mineriadele, integra­rea rromilor, oamenii rămaşi fără case în urma reîmproprietăririlor sunt câteva dintre problemele „sensibile” abordate de regizorul David Schwartz în spectacolele sale. Membru al uneia dintre cele mai active proiecte teatrale, „tangaProject”,  regizorul a lucrat şi lucrează în sprijinul diverselor comunităţi.

În continuare vă prezentăm un fragment dintr-un interviu publicat în Romania liberă, din data 21.07.2011, realizat de Robert Balan.

„Dincolo de estetică, miza politică a artei
este, pentru mine, enormă”

Robert Balan: Ce înseamnă teatru comunitar?

David Schwartz: Teatrul comunitar este teatrul conceput şi realizat împreună cu o comunitate anume. În care membri ai comunităţii respective participă activ la întreg procesul de creaţie, uneori ca autori sau performeri, alteori prin feed-back-ul pe care îl oferă pe tot parcursul proiectului. Un teatru de reprezentare, care facilitează accesul la exprimare prin artă unor comunităţi şi indivizi de obicei nereprezentaţi. Un teatru ai cărui eroi şi spectatori principali sunt membrii comunităţii.

– În ultimi ani de facultate, voi, câţiva studenţi v-aţi dus în Rahova să faceţi teatru cu şi pentru oamenii de acolo. De ce? Nu visează orice student regizor  să monteze Shakespeare sau Cehov?

– Proiectele de artă comunitară despre care vorbeşti sunt „Rahova-Nonstop – spectacol în 25 de ore” şi „Construieşte-ţi comunitatea!”. Ambele proiecte au venit în continuarea proiectului „Harta Sensibilă”, iniţiat de Maria Drăghici, Bogdan Georgescu şi Irina Gâdiuţă, sub iniţiativa Ofensiva Generozităţii. Activităţile din zona Rahova-Uranus au fost continuate prin înfiinţarea în cartier a Centrului pentru Educaţie şi Artă Activă „LaBomba”.
Pentru mine, perioada petrecută în Rahova a fost o experienţă formatoare. La momentul respectiv nu mai experimentasem arta comunitară, nu ştiam exact la ce să mă aştept, cum este să faci teatru bazat pe poveştile oamenilor cu care lucrezi, cum este să te implici civic, nu doar ca artist, prin spectacol, ci şi ca activist social în problemele comunităţii, cum este să te implici la nivel uman în relaţii de prietenie cu membrii comunităţii.
Zona Rahova-Uranus m-a atras în primul rând pentru că ridica două probleme care mă interesau de atunci: problema proprietăţii raportată la lipsa spaţiului locativ şi problema discriminării pe criterii de etnie şi de clasă. Dincolo de aceste teme importante, era şi entuziasmul de a lucra împreună, în echipa tangaProject, care abia se coagulase şi încerca să îşi construiască propriul drum.
Despre dorinţa studenţilor de a face Shakespeare şi Cehov nu ştiu ce să spun. Din câte am observat, entuziasmul faţă de textele celor doi nu este foarte mare în rândul majorităţii studenţilor la regie.
Eu cred mai mult în teatrul bazat pe scenarii proprii, scrise în prezent, nu pe texte clasice. De altfel, majoritatea momentelor importante din istoria teatrului au implicat autori contemporani cu epoca.

– Ce aţi căutat la căminul de vârstnici Moses Rosen? Ce fel de centru aţi deschis acolo?

– Proiectul de artă comunitară „Vârsta4” este  coordonat de cinci artişti (Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Mihaela Michailov, Paul Dunca şi cu mine) împreună cu rezidenţii căminului Moses Rosen. Noi am ajuns la cămin prima dată cu intenţia de a juca acolo spectacoul „Faceţi loc!”. Însă, cunoscându-i pe oameni, interacţionând cu ei, ne-am dat seama că avem mult mai multe lucruri de învăţat unii de la alţii şi de experimentat împreună.
Programul, bazat exclusiv pe voluntariat, se desfăşoară deja de aproape doi ani, timp în care am organizat împreună ateliere de scris şi de story-telling, ateliere de desen şi colaj, am lucrat la două spectacole de teatru comunitar, în care rezidenţii îşi spun propriile istorii personale, am făcut două filme-document ale activităţilor noastre în cămin, am dansat şi am petrecut, tineri şi vârstnici, la concerte, sărbători şi aniversări. Pe scurt, am construit împreună o comunitate de creaţie.
Problema principală a vârstnicilor instituţionalizaţi este lipsa de activitate – această pasivitate, această absenţă, acest gol imens lăsat de abandonarea oricăror activităţi practice. Proiectul nostru vine tocmai în întâmpinarea acestei lipse. În momentul de faţă, în România şi nu numai, bătrânii sunt stigmatizaţi prin tot felul de prejudecăţi. De la vorba, cinică, curentă, „te caută moartea pe-acasă”, la discursul prezidenţial anti-pensionari şi împotriva celor „ne-productivi”. De fapt, vârstnicii sunt arhive vii, sunt depozitarii a sute şi sute de poveşti cu relevanţă personală, comunitară şi istorică. Iar importanţa lor este crucială pentru viaţa oricărei comunităţi. În plus, ca membri ai comunităţii evreieşti din România, unii dintre rezidenţii căminului Rosen sunt purtătorii unor istorii cumplite, ale mizeriei, persecuţiei şi discriminării din perioada interbelică şi belică, fenomene de multe ori ne(re)cunoscute în spaţiul public autohton.
Acum, la aproape doi ani de când lucrăm la cămin, am lansat Centrul de Artă Comunitară „Vârsta4”, care îşi propune permanentizarea acţiunilor noastre comune, dar şi programe noi, concentrate pe trei direcţii: înfiinţarea unei biblioteci-arhivă a centrului; demararea unui program de rezidenţe pentru alţi artişti şi voluntari interesaţi; diseminarea programului în alte cămine de vârstnici.

– Ai făcut un spectacol despre mineriade? De ce?

– Spectacolul „Capete înfierbântate” este parte dintr-un proiect de cercetare şi performare a istoriei recente, demarat împreună cu Mihaela Michailov. Ne interesează felul în care este scrisă, rescrisă, manipulată şi uitată istoria. Felul în care elitele politice şi intelectuale, care, la noi, din păcate, împart de multe ori acelaşi discurs, acaparează şi falsifică în interes personal istoria, promovând un tip de memorie oficială. În munca la acest spectacol, concentrat pe represiunea din 13-15 iunie 1990, aşa-numită mineriadă, am încercat să cercetăm cu posibilităţile noastre, căutând alternative şi completări la acest discurs oficial.

– Care au fost reacţiile în urma acestui spectacol?

– Reacţiile au fost variate, ca la orice spectacol. Unii au fost impresionaţi, alţii au acuzat că pactizăm cu „intelectualii”, alţii, dimpotrivă, s-au supărat că nu sunt reprezentaţi „intelectualii adevăraţi”. Cred că toţi au dreptate. Când vorbeşti despre un eveniment istoric de asemenea amploare, mai ales când eşti covârşit de abundenţa materialului documentar, este practic imposibil să prezinţi toate perspectivele.
Cele mai violente reacţii, de la acuze de oportunism la insulte rasiste, le-am primit însă pe internet, la recenziile spectacolului. Ele au venit de la indivizi supăraţi de unele adevăruri incomode despre care vorbim în proiect – persecuţia romilor în cadrul mineriadei din 1990 sau stigmatizarea şi oprimarea minerilor, post-mineriadă.

– În spectacolele tale ai atacat mereu probleme „sensibile”? Crezi că se poate schimba ceva în percepţia publică prin intermediul artei?

– Da, cred că arta are forţa de a ridica întrebări, de a pune probleme, de a provoca şi rezolva conflicte, de a dezvolta o gândire critică atât de necesară în acest moment. De asemenea, cred că este foarte important rolul de coagulare comunitară şi valoarea de exemplu pe care o poate avea un demers artistic. Dincolo de estetică, miza politică a artei este, pentru mine, enormă.

– Cum îţi faci documentarea pentru spectacole? Şi cât din poveştile reale rămâne la sfârşit în spectacole?

– Procesul de documentare este diferit în funcţie de spectacol. În general, se bazează atât pe interviuri, cât mai ales pe o observare atentă a realităţii documentate. Documentarea, în special în cazul proiectelor cu miză comunitară, înseamnă în primul rând un timp lung petrecut împreună cu oamenii care generează poveştile din spectacole. Practic, toate activităţile unui proiect, de la dezbateri publice la facilitarea relaţiilor comunităţii cu autorităţile, de la petreceri la repetiţii, devin surse de documentare. Sigur, la „Capete înfierbântate”, rapoartele oficiale citite, presa vremii, materialele audio-video din perioada respectivă, au fost de asemenea surse esenţiale. Aşa cum, pentru „Declar pe propria răspundere”, un solo-performance bazat pe povestea reală a Alinei Şerban, jurnalul actriţei a fost un element de bază în documentare.
Există foarte mult material documentar care nu se vede în spectacolul final. Spectacolul este, de obicei, doar o componentă a proiectelor la care lucrez, iar procesul de documentare poate naşte şi alte forme de exprimare – dezbateri publice şi discuţii, filme documentare etc.

– Deşi ai lucrat puţin şi în teatre finanţate din bugete locale, majoritatea proiectelor le-ai făcut în regim independent. Se poate trăi din asta? Există fonduri? Vii cu bani de acasă?

– Nu, cu siguranţă nu poţi trăi în România (din câte am înţeles, nici în alte ţări…) exclusiv din teatru independent. Desigur, când spun teatru independent mă refer la un teatru anti-main-stream, care nu face compromisuri şi în care miza este una etică sau politică, nu financiară. Pentru spectacolele independente comerciale se găsesc cu siguranţă bani.
Fondurile disponibile pentru proiecte de teatru, de artă în general, sunt ridicol de mici şi foarte greu de accesat. Munca de completare şi depunere a unei aplicaţii poate fi mai dificilă (şi evident mult mai neplăcută şi inutilă!) decât munca la realizarea proiectului.
S-a întâmplat să vin şi cu „bani de acasă”, dar în ultima vreme încerc să găsesc formule de lucru cât mai ieftine.

– E publicul suficient de deschis pentru noi forme artistice?

– Cred că publicul este întotdeauna deschis. Prima problemă este însă ca artiştii să ştie cărui tip de public i se adresează şi care sunt problemele acelui public. Şi să construiască spectacolul în funcţie de aceste coordonate. A doua problemă este, cred eu, cucerirea unor noi categorii de public. Antrenarea ca spectatori şi participanţi în proiecte artistice a unor oameni ignoraţi, în general, în arta contemporană românească. Este vorba, de exemplu, de elevi şi studenţi, de categoriile sociale sărace şi fără studii, sau de unele minorităţi etnice. Toate aceste categorii au nevoie de propriile spectacole care să îi cointereseze şi să îi reprezinte.

– La ce mai lucrezi?

– În prezent lucrez la căminul Rosen împreună cu Vlad Petri, fotograf, primul artist în rezidenţă la Centrul „Vârsta4”, la un atelier de fotografie comunitară, în care mai mulţi rezidenţi documentează viaţa de zi cu zi în cămin.
După acest eveniment, voi pleca împreună cu Mihaela Michailov în Valea Jiului, pentru a continua documentarea pentru proiectul „Capete înfierbântate”. A doua etapă de lucru va documenta viaţa minerilor şi locuitorilor din Valea Jiului post-mineriade.

– Nu te-a tentat niciodată să te apuci de film?

– Ba da, în acest moment mă interesează în special filmul documentar şi filmul ca metodă de auto-reprezentare comunitară.

– Filme preferate, regizori preferaţi?

– Regizori preferaţi nu am. Am o mulţime de filme importante pentru mine, de două categorii. Încerc să enumăr câteva: unele care mi-au direcţionat adolescenţa: „Hair” şi „The People vs. Larry Flynt” de Milos Forman, „Brazil” de Terry Gilliam, „Usual Suspects” de Bryan Singer, „Dogville” de Lars von Trier; altele pe care le consider importante acum: „Modern Times” şi „The Dictator” de Charlie Chaplin, „Caché” de Michael Haneke, „Elephant” de Gus Van Sant, „Videocracy” de Erik Gandini, „Encounters at the End of the World” de Werner Herzog. (Interviu realizat de Robert Balan)
SURSA: romanialibera.ro