Să nu ne răzbunaţi!

Mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia

Lansare de carte şi proiecţie video

Joi, 24 mai 2012, de Înălţarea Domnului, la ora 18.00, în sala mică „Liviu Oros” a Casei de Cultură „Drăgan Muntean” din Deva vă invităm la o întâlnire cu monahul Moise – coordonatorul proiectului „Să nu ne răzbunaţi!” – o încercare de popularizare a mărturiilor despre suferinţele românilor în comunism.

Întâlnirea va cuprinde lansarea primului volum din ciclul omonim şi o proiecţie de film. Ambele materiale au ca subiect patimile trăite de românii din Basarabia.
Intrarea este liberă.

„Cu ani în urmă, m-am gândit să alcătuiesc un fel de Pateric cu figuri şi întâmplări deosebite din temniţele comuniste. Am citit memoriile celor trecuţi prin puşcării, am stat de vorbă cu foşti deţinuţi politici şi-am cercetat, săptămâni la rând, dosarele de la CNSAS.
Ulterior, un grup de oameni inimoşi a avut ideea construirii unei arhive video, cu filmări de nivel profesional, cu foştii deţinuţi politici. După aproape un an şi jumătate, s-au adunat sute de ore de filmare, cu mărturii foarte interesante.Viziunea Patericului s-a modificat substanţial şi cititorul are acum în mână o primă apariţie din seria „Să nu ne răzbunaţi!”. Sub acest titlu vor fi reunite cărţi cu mărturii (din interviurile filmate şi din ceea ce am adunat înainte) şi dvd-uri cu filme documentare. Acest prim volum ne pune în faţă drama celei mai pătimite părţi a pământului românesc, Basarabia.”
(monahul Moise)

Monahul Moise Iorgovan, de la Mănăstrirea Oașa, este coordonatorul cărţii „Sfântul închisorilor” şi al volumelor „Să nu ne răzbunaţi!”, acestea din urmă fiind rezultatul unui proiect de cercetare care povesteşte adevăruri zguduitoare din timpul regimului comunist, al deportărilor în Siberia şi despre ororile foametei din Basarabia anilor 1946-1947.

Nicolae Comănescu: DNA: Dust Narrative Analysis

Zorzini Gallery/ 15 martie 2012, ora 19.00.
Curator: Adina Zorzini

În data de 15 martie a.c, se deschide în Bucureşti Zorzini Gallery, un nou spaţiu dedicat artei recente şi contemporane: situată pe Str. Thomas Masaryk la nr. 31, galeria Zorzini se înscrie în categoria galeriilor comerciale şi este condusă în parteneriat de Adina Zorzini (director artistic şi programe culturale), Roxana Gamarţ (director PR şi comunicare) şi Andreea Mogoşanu (director administrativ şi marketing).

Zorzini Gallery se axează în primul rând pe introducerea şi promovarea artiştilor din România în circuitul artei internaţionale, dar este preocupată secundar şi de prezentarea punctuală a unor artişti internaţionali în contextul artei româneşti, iar din portofoliul acesteia fac parte momentan, fie în regim de exclusivitate fie de co-reprezentare, artiştii: Nicolae Comănescu, Andrei Gamarţ, Oana Lohan şi Floriama Cândea.

În proiectul DNA : Dust Narrative Analysis, Nicolae Comănescu prezintă cele mai recente lucrări din perioada Praf şi Pulberi, totodată şi ultimele din această serie caracterizată prin materialele de lucru neconvenţionale utilizate în pictură, care au inclus de-a lungul ultimilor cinci ani o varietate de prafuri şi pulberi obţinute manual de către artist din cenuşă de ţigări sau lemne, muştar, caramidă şi lut, pământ, noroi sau pulberi vegetale de diferite provenienţe, etc.
Din perspectiva formală, pe lângă trăsăturile caracteristice perioadei Praf şi Pulberi, lucrările prezentate în deschiderea galeriei Zorzini conţin şi trăsături stilistice şi cromatice specifice perioadei Rostopasca, grupare artistică activă între anii 1997 şi 2001, din care Nicolae Comănescu a facut parte ca membru fondator; proiectul DNA: Dust Narrative Analysis se situează astfel la limita dintre realismul prafului şi a pulberilor şi expresionismul rostopasc.
Cele 11 lucrări concepute pentru deschiderea galeriei Zorzini vor fi integrate unei scenografii murale care va acoperi toate suprafeţele de expunere, ca o dublă transgresie a unei realităţi specifice şi a unui timp concret şi, care dau întregului proiect o dimensiune teatrală, de baroc contemporan; astfel, prima transgresie rezidă în încălcarea cadrului pânzei pictate şi continuarea reprezentării pe zidurile galeriei, în timp ce a doua constă în trecerea de la o imagine de sine stătătoare la un timp pasager al reprezentării, respectiv de la imaginile de lungă durată ale pânzelor la pictura pereţilor care va dispărea odată cu încheierea expoziţiei.

Tema aleasă de Nicolae Comănescu pentru acest solo show este peisajul post industrial pe care comunismul l-a lasat în urmă pe întreg teritoriul României, ca o moştenire lugubră a impulsului schizofrenic de a construi, a maniei compulsive de urbanizare: arhitecturile mutante grefate pe terenuri naturale, structurile megalomanice din interiorul oraşelor precum Bucureştiul, ruinele bizare şi deteriorate ale elanului constructivist abandonat după ’89, se regăsesc toate în DNA: Dust Narrative Analysis şi toate produc o naraţiune halucinantă a panoramei arhitectonice din istoria recentă a României. (Adina Zorzini)

Ultimii pictori ai lui Mao

Mărturii şi confesiuni

Artiştii care l-au pictat pe „Marele Timonier” în China anilor ’70 evocă condiţiile realizării acestei industrii picturale ce ilustra puterea.

Considerat unul dintre reprezentanţii majori ai expresionismului chinez, Yuan Yunsheng, născut în 1937, a realizat numeroase portrete oficiale ale lui Mao, ale brigăzilor de soldaţi şi ale unor membri ai partidului comunist. Pentru a-l ajuta în predarea artei, el a colectat numeroase obiecte vechi care îl înconjoară în atelierul său glacial dintr-o periferie a Beijingului.

Totul a început prinr-o întâlnire la Shanghai. Hadrien de Montferrand, un tânăr galerist francez instalat la Beijing, susţine o conferinţă despre artă în China în faţa membrilor SIAF (Asociaţia pentru difuzarea internaţională a artei franceze). În final a menţionat expoziţia organizată de el „1955-1975: 20 years of portraits”, cu portrete semnate de pictorii oficiali ai lui Mao. Catalogul cuprinde foarte frumoase schiţe relevând o artă academică, studii pregătitoare ale unor mari compoziţii relatând cele mai glorioase întreprinderi ale tânărului Mao.
Ideea organizării ei „a pornit de la o curiozitate. Un artist chinez care îmi este prieten mi-a povestit că arta tradiţională a fost la un pas de dispariţie într-un anumit moment şi că Văduva lui Mao a hotărât că artiştii nu-şi mai pot semna pânzele”. Expoziţia cuprindea lucrări ale unor artişti cu vârste cuprinse între 70 şi 92 de ani. Exponatele erau schiţe ale unor tablouri expuse la Muzeul Naţional din Beijing, iar subiectele lor se înscriau propagandei. Printre artişti, Yuan Yunsheng, celebru pentru că a realizat primul mare tablou cuprinzând nuduri feminine, destinat aeroportului din Beijing.

Toţi artiştii prezenţi în expoziţie erau colaboratorii unui regim totalitar, pictorii unei puteri politice care a comis cele mai crunte atrocităţi. Mulţi dintre ei trăiesc încă. Adesea bogaţi, vechi profesori ai Academiei de Arte Frumoase din Beijing, au fost rareori îndepărtaţi din funcţii. Pereţii atelierelor lor afişează astăzi unele dintre cele mai frumoase realizări ale lor, în unele cazuri, marine postimpresioniste şi portrete abile, în altele, lucrări abstracte. Totuşi, niciunul nu a devenit un reprezentant al artei revoluţionare. Atelierelor lor sunt risipite în întregul oraş.

Fotografia marii compoziţii Inima ta îţi vorbeşte, de Yuan Yunsheng

Ma Changli trăieşte într-un apartament dintr-o vastă reşedinţă securizată. A fost format în realismul anilor ’50 de un profesor care studiase în Franţa şi de un altul venit din Rusia. Licenţiat în 1953 al Academiei de Artă, s-a remarcat prin tehnica sa şi prin desenele nervoase cu figuri de ţărani şi muncitori. Unul dintre primele sale tablouri, „Conducătorii Uniunii Sovietice”, îi reprezintă pe Marx şi Engels în faţa gării din Berlin. „Ca în fiecare an, povestea el unui jurnalist francez, ni se cerea să realizăm patru-cinci portrete ale lui Mao pentru Piaţa Tiananmen, care să amintească faptul că aici proclamase el crearea Republicii Populare Chineze, la 1 octombrie 1949. Existau patru tipuri de portrete: tânăr, din faţă, trei sferturi sau cu pălărie. În fiecare an, era curăţat cel existent sau, dacă era deteriorat, era ales cel mai bun dintre cele realizate”.

Cel al lui Wang Guodong, pictat în 1964, apoi refăcut în 2002, de Ge Xiaoguang, care marca intrarea în „Oraşul de purpură interzis”, îl reprezenta din faţă, într-o poziţie aleasă cu grijă pentru a arăta că „urechile lui sunt gata tot timpul să asculte cererile poporului”. Nici un artist nu l-a însoţit pe Mao în „Lungul Marş”, un periplu de peste un an, al Armatei Roşii chineze şi al unei părţi a conducerii partidului comunist, în 1934, pentru a scăpa de Armata Naţională Revoluţionară a lui Cian Kai Shi, în timpul războiului civil. În timpul acestui marş, Mao s-a afirmat drept şef al comuniştilor chinezi. Şi foarte puţini au fost alături de el în timpul Marii Cotituri dinainte de 1958-1962, în care au pierit mii de persoane. Abia la mijlocul anilor ’70, Muzeul Naţional al Chinei a comanat 10 picturi de mari dimensiuni care să glorifice regimul şi pe şeful lui recent dispărut.

Portretele oficiale, la muzeu

Yuan Yunsheng, Portret de marinar

„L-am întâlnit pe Mao de mai multe ori, dar târziu, mai ales la reuniuni oficiale, îşi aminteşte Ma Changli. În 1975, l-am reprezentat tânăr în «Strângerea recoltei de toamnă», un tablou lung de patru metri care este încă în holul Muzeului din Piaţa Tiananmen. Nu eram plătiţi pentru aceste opere pentru că aveam deja salariile de profesori. Lucrul cel mai caraghios în această poveste este faptul că, în anii ’80, muzeul ne-a cerut să semnăm o scrisoare de renunţare la drepturile de autor pentru a fi sigur de proprietatea asupra tablourilor. Trebuie spus că, în aceeaşi perioadă, un tablou al lui Liu Chun-hua, recuperat de familie, a fost vândut cu peste 600.000 de euro”.

Un alt artist, Yuan Yunsheng, este considerat astăzi părintele Expresionismului chinez. Foarte cunoscut în China, a fost profesorul lui Huang Yong-Ping, formidabilul sculptor chinez contemporan care trăieşte la Paris. Atelierul lui Yuan Yunsheng aminteşte de depozitul unui muzeu. Mari picturi figurative recente, întoarse de la o expoziţie din Germania, desene ce amintesc şederea sa în Statele Unite în anii ’80 şi întâlnirile cu Willem de Kooning şi Robert Rauschenberg, pentru că Yunsheng ţine să amintească faptul că nu a fost numai un pictor oficial al lui Mao. Li se alătură, pe imense mese şi în casete prinse pe pereţi, o incredibilă colecţie de sculpturi vechi. „Am cumpărat aceşti Buddha şi alte fragmente la Beijing de la familii aflate în dificultate financiară sau în timpul călătoriilor prin China. Timp de 8 ani, împreună cu arheologi, pictori şi sculptori am bătut 15 oraşe de provincie în căutarea a ceea ce credeam noi că ar trebui arătat în şcolile de artă pentru că sistemul nostru de învăţământ este calchiat pe cel din Occident. Am făcut deci relevee, mulaje, fotografii şi pregătim mai multe cărţi despre capodoperele artei chineze”. În ceea ce priveşte educaţia, Yuan Yunsheng a fost profesor timp de jumătate de secol. El însuşi a fost format de Konstantin Maksimov, un artist rus care îi invitase pe toţi profesorii din China să urmeze cursurile lui de la Beijing. Acolo aceştia învăţau cum să realizeze un portret după model, cum să-şi construiască o compoziţie pornind de la ierarhizarea personajelor… „Era, fără îndoială, un profesor de rangul al treilea în ţara sa, dar aici era considerat un mare profesor al realismului sovietic. La bibliotecă dispuneam de cărţi de artă care ne permiteau să-i cunoaştem pe Picasso şi pe Matisse”.

Mao în timpul Lungului Marş, afiş propagandistic

Prima mare comandă a lui Yuan Yunsheng a fost „Propria ta inimă îţi vorbeşte”, reprezentându-l pe Mao în mijlocul ţăranilor, dar ea a dispărut şi a rămas numai o fotografie a artistului în faţa pânzei. Apoi, ca şi Ma Changli, a realizat numeroase desene cu ţărani, marinari şi soldaţi din Shangxi. Aceste imagini de tovarăşi comunişti, detaşându-se pe fondul hârtiei, datează din anii ’70 şi au forţa desenelor lui Menzel şi Schiele. „Am devenit apoi profesor în cluburi muncitoreşti, ceea ce mă proteja şi mă lăsa să fac lucruri mai puţin academice. Nu exista desigur un atelier şi trebuia să lucrez în sălile de clasă. Desenele realizate în provincia Yuan au fost adesea reproduse în ziarele locale de propagandă”. În 1980, el a devenit profesor la Şcoala de Artă din Beijing. I s-a cerut atunci să realizeze cea mai mare din cele şase fresce ale aeroportului nou construit. Ca întotdeauna, exista un control pentru a verifica conformitatea subiectului cu criteriile stabilite de partid. Toate costumele personajelor răspundeau convenţiilor. „Dar, într-o după-amiază, când toţi examinatorii plecaseră la o întâlnire politică, am repictat personajele, dar nud. A fost evident un scandal. Mi s-a cerut să pun foi de hârtie peste nuduri. Când Den Xiao Ping a venit să inspecteze fresca, toată lumea tremura, dar el mi-a zis să le las aşa pentru că ştia că artiştii au nevoie de un pic de libertate şi pentru că îşi făcuse studiile în Franţa. În lunile care au urmat, o mulţime de oameni veneau să vadă prima scenă cu nuduri dintr-un loc public”. Ca dovadă a gloriei sale, Yuan Yunsheng desenează pe rulouri de hârtie albă această frescă lungă de 20 de metri care tronează încă în atelierul său.

Desenele au intrat în cele mai reputate colecţii, cum ar fi cea a lui Liu Yi Qian, a cărui soţie, Wang Wei, va deschide în curând „Long Museum” la Shanghai, sau colecţia băncii „Minsheng” sau a societăţii de asigurări „Taikang” din Beijing. Iar unul dintre desenele pregătitoare ale frescei de la Aeroport a atins peţul de 2.500.000 de euro la „Guardia”, casă de licitaţii din Beijing, în noiembrie 2010.

Poemele Lungului Marş

Mao în timpul Lungului Marş

Artiştii Lin Gang şi soţia sa, Pang Tao, locuiesc într-o casă orange, căreia îi schimbă culoarea în fiecare anotimp. El a studiat timp de 6 ani în Rusia la Institutul „Repin” din Leningrad. Ea s-a format la Beijing. În 1977, cei doi au pictat „Poemele Lungului Marş”, arătându-l pe Mao călărind în munţi. „Am ales acest episod din motive politice, precizează Pang Tao. Ca şi alţi pictori, eram trimişi la câmp în anii care au urmat Revoluţiei culturale din 1966, departe de fiica noastră, care trebuia să rămână în oraş. Credeam că nu va dura mult, dar a durat trei ani. Din 1973 în 1976, am refuzat să pictez ceea ce mă îndepărta de ea. Cu prim-ministrul Chou En-lai nu mai era acelaşi lucru. Era accesibil şi avea relaţii bune cu artiştii. De aceea l-am pictat de trei ori. Pentru Mao, având în vedere greşelile lui, am preferat să reprezentăm scena în care şi-a găsit inspiraţia, mai curând decât una politică”.

Ca toate comenzile epocii, şi aceasta a fost supusă unui control, dar Lin Gang şi Pang Tao şi-au permis unele libertăţi. „Mai întâi, figura unui tânăr soldat din spatele lui Mao nu era conformă cu realitatea faptelor. Apoi, l-am prezentat în timp ce bătea ritmul cu mâna dreaptă, ca un poet care îşi ritmează versurile. În sfârşit, Lin Gang l-a pictat din faţă, surâzând, dar mi-a cerut să găsesc fotografii ale lui Mao tânăr în reviste şi ziare. Am descoperit un clişeu mai original în care era văzut din spate. Am optat pentru această atitudine mai puţin oficială, cu privirea pierdută către planul de fundal al tabloului”. Pang Tao nu-şi alege cuvintele când vorbeşte despre această epocă şi îşi aminteşte că era sfătuită să se teamă când declara prea deschis gândurile ei despre regim, spre marea disperare a soţului ei.

Graţie distanţării lui Yuan Yunsheng, curajului lui Pang Tao şi aluziilor altor artişti, viziunea despre aceşti pictori oficiali s-a schimbat oarecum. În această relaţie de strânsă dependenţă între artă şi putere, se desenează mici zone de rezistenţă puţin cunoscute. Desigur, ele trebuie regăsite în spatele tuturor comenzilor încremenite pentru „Gloria Marelui Timonier”. (Victoria Anghelescu)
SURSA: Cotidianul.ro

Orchestra tranziţiei în filmul lui Radu Mihăileanu

Dialogul dintre culturi

Este ziua Globurilor de Aur. Decernarea premiilor va avea loc astăzi, în Beverly Hills. Românii au toate motivele să aibă emoţii. Filmul „Concertul”, regizat de Radu Mihăileanu, a fost nominalizat pentru cel mai bun film străin, concurând la această categorie cu: „Biutiful” (Alejandro González Iñárritu), „The Edge” (Alexey Uchitel), „I am love” (Luca Guadagnino), „In a better world” (Susanne Bier). Concertul, este cel mai nou film regizat de Radu Mihăileanu, fiind o combinaţie între „Train de vie” şi „Trăieşte. Filmul a fost difuzat de postul HBO în Ajunul Crăciunului şi reluat acum, în seara decernării premiilor.

Radu Mihăileanu a părăsit România în anul 1980, în timpul unei călatorii în Israel. A locuit o perioadă în Canada, stabilindu-se în cele din urmă în Franţa. O falsă Orchestră Balşoi, care în anul 2001 a făcut un turneu în altă ţară este o realitate. Realitatea a fost, însă, pretextul pentru o poveste documentată de Mihaileanu şi co-scenaristul Alain-Michel Blanc la Moscova. Faptul că Radu Mihăileanu este născut în România (23 aprilie 1958), că foloseşte actori români, că a filmat în România şi are legături cu vecinii noştri de la est, face ca filmul să aibă un aer românesc. Obiceiurile balcanice, cum ar fi de exemplu: lipsa punctualităţii, statul la coadă, impovizaţia ca ultimă soluţie de ieşire din criză, accentuează această senzaţie. Realizat după un scenariu cu tente comice, filmul are ca subiect povestea unui dirijor care, la 25 de ani după ce a fost dat afară de sovietici din orchestra Teatrului Balşoi, pe motiv că refuzase să concedieze instrumentiştii evrei, găseşte o soluţie pe cât de surprinzătoare, pe atât de îndrăzneaţă, pentru a cânta din nou alături de foştii săi colegi – cea de a pretinde că este dirijor la Balşoi, pentru a susţine un concert la Paris. Povestea orchestrei de acum 30 ani pusă pe liber din raţiuni anti-semite, care îşi recapată demnitatea graţie dirijorului său, printr-un turneu la Teatrul Chatelet din Paris este un subiect de film pentru public. „Filmul e multicultural, ca aproape toate filmele mele în care e vorba despre dialogul dintre culturi. Se spune despre cei din Est că sunt barbari, iar despre vestici că sunt civilizaţi. Eu cred că există un dialog între aceste culturi şi că din el se naşte, aşa cum spune personajul central al filmului, armonia perfectă. Eu sunt un evreu român care a emigrat în Occident. Vesticii m-au învăţat foarte multe, dar cred că şi eu pe ei”, spune Radu Mihăileanu.

Finalul filmului este diferit. Este de-a dreptul zguduitor. După primele acorduri ale orchestrei toată lumea din sală, la fel şi spectorii filmului, au impresia unui concert-dezastru. Timid în primele secunde, pe măsură ce partea solistică a vioarei intră în scenă ai senzaţia că ea a hotărât să transforme dezastrul în triumf şi transmite din priviri dirijorului şi orchestrei, că va fi acea interpretare unică. Privirile dintre violonista Anne-Marie Jacquet (Mélanie Laurent) şi Il Maestro, dirijorul Andrey Simonovich Filipov (Aleksey Guskov) sunt parcă clipele magice dintre doi îndrăgostiţi care s-au regăsit. Această magie se transmite orchestrei, publicului, spectatorului, culminând cu îmbrăţişarea dintre Andrei şi Anne-Mariela de la finalul „concertului perfect”.
Distribuţia filmului este ruso-francezo-română. Filmările au fost făcute la Paris şi Moscova dar, în cea mai mare parte, la Bucureşti.
Radu Mihaileanu a povestit pentru HotNews.ro cum a ajuns la alegerea Concertului nr. 35 de Ceaikovski pe care orchestra îl interpretează la Paris. Avea nevoie de un compozitor romantic rus şi a ajuns la Ceaikovski după ce a găsit un vinil cu David Oistrah, muzică ce s-a acordat pefect cu scenariul. „Muzica s-a potrivit atât în partea de crescendo, când instrumentiştii regăsesc încrederea în ei şi demnitatea umană, cât şi în solo-ul vioarei care trădează toată nostalgia sufletului slav” , precizează Radu Mihăileanu.

Pentru regizorul român comunismul nu e o boală de care te vindeci uşor. „Nu scăpam de el doar printr-o revoluţie. Este ceva mult mai profund. Tot ce pot face e să transform aceasta energie negativă în energie pozitivă, prin filme. Concertul este povestea unui om zdrobit de comunism care încearcă, împreună cu prietenii lui, să-şi îndrepte spatele...”, adaugă Radu Mihăileanu.

Chiar dacă un mic vânt de libertate sufla cu zece ani înainte de Perestroika, puterea comunistă reuşeste să cenzureze intelectualii. Regimul totalitar se teme că punctul de vedere al intelectualilor se propagă asupra maselor şi că aceştia din urmă se vor revolta. Filmul este o frumoasă metaforă. Faptul că am căutat pe Internet ce s-a scris despre film este dovada că nu poţi trece cu indiferenţă pe lângă această producţie cinematografică. Replicile, personajele şi muzica vorbesc dincolo de ceea ce sunt. O scenă simbolică din timpul filmului este cea a unui ţigan care ia arcuşul în mână şi face o demonstraţie de virtuozitate. Personajul este Caliu, liderul Tarafului din Clejani, care în film este vioara întâi a Orchestrei Balşoi. Caliu este în opinia regizorului „un geniu muzical şi un mare actor. Bucata muzicală din film a învăţat-o de pe un CD, iar în momentul în care a început să cânte Paganini, toată lumea – actorii ruşi şi francezi – au rămas cu gura căscată.” Tema filmului rămâne meditaţia amară pe seama istoriei recente, dar este şi un mod de „a striga lumii, că în ciuda a toate, suntem vii”, conchide Radu Mihăileanu într-un interviu. (Grigore Roibu)

Cronica unei expoziţii

Cronica şi arta

Cum să vezi o expoziţie şi cum să citeşti ce se scriu alţii despre ea? Iată o întrebare la care voi încerca să răspund, din punctul meu de vedere. Prin intermediul meseriei pe care o am, cea de artist plastic licenţiat în: Istoria artei universale şi româneşti: orientări şi tendinţe în arta contemporană şi a cursului pe care l-am urmat între anii 1995-1996, un curs Civic Education Project despre Arta contemporană şi instituţiile ei şi Metodologii de analiză a operei artistice, aş fi îndreptăţit să vorbesc de pe această poziţie. Pe de altă parte am lucrat aproape  zece ani în presă, trecând prin mai multe departamente, atât tehnice cât şi al redacţiilor. Cu toate acestea nu m-am considerat niciodată un ziarist. Ceea ce am scris a fost opinia mea despre un eveniment, de obicei plastic. Contactul cu diverşi ziarişti m-a făcut să îi admir. Cunoscând această lume din interior a trebuit să accept, de multe ori, concepţii învechite, mai ales aparţinând generaţiei vârstnice. Generaţia tânără poate fi într-un conflict ideologic cu ziariştii care lăudau Epoca de aur. O astfel de divergenţă apare şi în rândul plasticienilor. Artiştii ce au terminat o anumită şcoală pot fi într-un conflict de idei cu cei care au fost formaţi în cadrul altei instituţii de învâţămănt. Deasemenea, generaţia tânără este cea care critică limbajul tradiţional şi convenţional al moştenirii culturale a vechilor maeştrii. Şi, nu consider că este nimic rău în asta. Când intrii într-o galerie şi vezi lucrările unui artist este normal să ai o opinie. Aceasta poate fi favorabilă sau dezabrobatoare faţă de artistul care expune. Se vorbeşte tot mai mult de un decalaj între înţelegrea codurilor de receptare, pe de o parte bazată pe valori tradiţionale şi, de cealaltă parte, pe noile modalităţi de exprimare a artelor, ceea ce duce la un conflict între artist şi public. Dezacordul dintre arta modernă şi public este o stare generală a lumii Occidentale, asupra căreia nu o să insist. România, până în anii ’90 era sub presiunea ideologiei comuniste, mult lăudată de ziariştii care scriau la Scânteia tineretului sau alte reviste „roşii” gen Steaua, Flacăra, Stegul ş.a. După anul 1989 aceşti ziarişti au continuat să scrie şi chiar să-şi adapteze articolele noilor cerinţe ale democraţiei şi presei libere. O să-i vedeţi aproape în toate redacţiile sau în cadrul unor publicaţii locale pe care le-au produs. Mulţi dintre aceştia au început să scrie despre cultură, artă, muzică şi desigur literatură, deoarece ei provin din rândul poeţilor de duzină care l-au preslăvit pe fostul dictator. Atunci când vedeţi o cronică plastică scrisă de un poet al vechiului regim, vă sfătuiesc să luaţi distanţă de ceea ce aşterne pe o pagină.

Acest tip de scriitor poate vorbi despre plastică, muzică şi toate celelalte arte, pentru simplu fapt că el a scris poezie sau proză, care în vechiul regim era de succes. Pentru aceşti cronicari trecuţi ai timpului prezent, dreptul la opinie intră într-o zonă interzisă. Ei sunt cei care au întotdeauna dreptate, deoarece deţin adevărul prin intermediul experienţei lor de analiză. Ei sunt cei care ne pot oferi codul de receptare a artelor. Ceilalţi sun cârcotaşi, lighioane sau alte animale rău voitoare care urmăresc să arunce cu noroi în tot ceea ce spun ei prin intermediul articolelor lor. Pentru a ancora arta în zonele ei de competenţă, greu de delimitat în zilele noastre datorită mutaţiilor care au loc, trebuie să înţelegem fenomenul plastic şi cel al criticii ca un instrument ce oglindeşte gradul nostru de civilizaţie. Avangardele s-au născut prin negare şi rupere de consens fiind rezultatul conflictului de valori. Într-o mare măsură cronicile sunt greu de atacat dincolo de nivelul lor speculativ. Una dintre explicaţiile pentru inexistenţa unor reviste de specialitate, pe diverse domenii ale artelor vizuale, este pusă pe seama reconfigurării obiceiurilor de lectură. În ziare, de obicei, pentru evenimente culturale se acordă un spaţiu de maximum 500 de caractere.

Critica de artă nu influenţează niciodată masele, ci se adresează unui grup restrâns de pasionaţi. Acum, acel grup e tot mai mic, pentru că există din ce în ce mai puţini dispuşi să citească articolele, dincolo de titlul lor. Influenţa mediilor asupra publicului, dar şi puterea unui critic versus cea a unui blogger, care, deşi uneori nespecializat, poate crea un curent de opinie în ceea ce priveşte un eveniment artistic. Oricine îşi poate spune părerea pe Internet, dar ar trebui să existe şi un anumit discernământ în a alege între părerea unui simplu spectator şi cea a unui expert. Această calitate o poţi dobândi vizitând expoziţii şi muzee, cu pasiune, având păreri, punând întrebări, uneori deranjante şi citind cărţi sau reviste de specialitate, lecturi în urma cărora să ai o părere originală şi avizată, dacă se poate cu umor şi nu cu încrâncenare, cu ironie şi mai ales cu o situare în context. Criticul aduce în atenţie ecuaţia receptării. Întotdeauna este importantă personalitatea publicului. Publicul poate accepta o părere ce aparţine altora chiar dacă nu este identică în raport cu cea personală. De multe ori am văzut oameni care acceptau valoarea artistică a unei opere de artă deşi nu erau încântaţi de produsul artistic al unui plastician. Sunt curios câţi apreciază, de exemplu, perioada cubistă a lui Picasso în defavoarea perioadei comerciale a lui Dali din SUA. Nu mai trăim de mult în epoca în care un singur critic putea decide soarta unei opere. Aveţi dreptul la opinie şi ea trebuie spusă apăsat şi clar. Aşa că intraţi în galerii, întrebaţi şi spuneţi-vă părerea, chiar dacă este critică şi, toate acestea, indiferent de ceea ce ar spune un aşa-zis „senior” al presei. (Grigore Roibu)

De salutat este apariţia cărţii lui Tiberiu Fărcaş, intitulată Colosul cu picioare de hârtie. O istorie subiectivă şi ilustrată a presei scrise din Cluj-Napoca, 1989-2010, publicată la Editura Eikon, la sfârşitul anului trecut. În cele 464 de pagini, Tiberiu Fărcaş nu face analize sociologice sau de caz, ci prezintă o „panoramă” a presei clujene, mai cu seamă a celei politice şi culturale. Lupta dintre vechi şi nou, tendinţele de debarasare şi emancipare de prejudecăţile comuniste apar la fiecare pas, mai cu seamă în presa de partid, unde confruntările de idei, polemicile şi patimile pot fi analizate de la om la om. Presa a avut rolul ei bun sau rău în acestă perioadă de tranziţie. Lucrarea semnată de Tiberiu Fărcaş nu este una critică, ci oferă prin intermediul ilustraţiilor repere din interiorul lumii gazetăreşti.

Presa  a fost sectorul cel mai dinamic din România postcomunistă. Volumul de faţă este în concepţia autorului, care a lucrat timp de 16 ani în presă şi comunicare (fiind specializat în Istoria Presei), „subiectiv”, deoarece este foarte greu de analizat acest domeniu agitat, cu obiectivitate, doar pe baza studiilor din arhive. „Trebuie să fii în inima presei scrise pentru ca să o înţelegi şi a tuturor resorturilor ei, cu tot ceea ce implică ea … de la editarea unui ziar, până la departamentele de distribuţie”, spune Tiberiu Fărcaş în nota autorului din deschiderea cărţii.
Lucrarea de faţă are un pronunţat caracter progazetăresc, fiind o pledoarie pentru munca de ziarist.