„Jocul” cu imaginea

Camera obscură de pe ecran

În rândul artiştilor plastici de azi există o reticenţă a acestora vizavi de arta realizată prin tehnica procesării computerizate, respingere mai mult sau mai puţin justificată. Mai de grabă, poate fi vorba despre o rezervă sau o prudenţă profesională care se datorează, pe de o parte problemelor tehnice neacceptate şi, de cealaltă parte, a necunoaşterii.

Lipsa unor lucrări convingătoare de artă computerizată poate justifica, într-un fel, această atitudine. Această atitudine este şi consecinţa unui refuz vehement din partea unei generaţii de plasticieni ce nu acceptă, nici în ruptul capului, că estetica artei s-a transformat o dată cu evoluţia tehnicii. De altfel, această atitudine o putem urmării de-a lungul întregii istorii a artelor; reticienţa celor cu idei conservatoare fiind una de respingere în faţa manifestărilor pe care le propunea avangarda. Generaţia din care fac parte, o generaţie care a prins sfârşitul perioadei comuniste la vârsta maturităţii pentru a conştientiza „încorsetarea” la care era supusă lumea artistică, dar având în acelaşi timp tinereţea şi revolta de a se fi integrat sistemului, a răspuns cât se poate de rapid şi deschis la folosirea noilor mijloace de exprimare vizuală şi informală, care după 1989 au adus în mentalitate sentimentul libertăţii. Computerul şi internetul au însemnat un pas către libertatea de exprimare a ideilor pe care le aveam. Computerul a devenit treptat un instrument obişnuit ce s-a integrat mijloacelor vizuale la care artistul apelează tot mai mult pentru a se exprima. Mai mult, mediul virtual de exprimare este extrem de eficient în rezolvarea unor probleme imediate, cum ar fi, de exemplu, realizarea unei coperţi de carte, a unui afiş, tehnoredactarea unui text cu imagini, prezentarea unei lucrări ştiinţifice etc.

Sigur, mulţi vor susţine că un instrument cu ajutorul căruia un artist se exprimă nu poate fi altceva decât un instrument. La fel ca pensula sau dalta. De cealaltă parte se afla efortul creator şi imaginaţia artistului ce propune un dialog cu sine şi ceilalţi. Într-o mare măsură aşa şi este. Computerul foloseşte un limbaj al cărui cod trebuie descifrat pentru ca, în cele din urmă, să devină parte componentă a unui dialog, al procesului de comunicare. Herbert W. Franke, unul din inventatorii termenului de „computer art” a fost întrebat dacă: „Imaginea creată cu ajutorul computerului este cu adevărat artă?”. Răspunsul acestuia a fost: „Am putea întreba la fel de bine dacă sunetele obţinute cu ajutorul unei viori reprezintă muzică? În ambele cazuri se utilizează unelte pentru a produce artă”.

Faptul că fotografiile digitale pot fi uşor realizate, procesate şi arhivate sau chiar transferate, nu înseamnă nimic din punct de vedere artistic. Puţini dintre utilizatorii de computer au utilizat efectul de relief al unei imagini procesate prin tehnici clasice sau cel al solarizării de odinioară, procese laborioase care presupuneau realizarea unui negativ pe hârtie fotografică. Acum lucrurile stau ceva mai simplu. Cu ajutorul un singur click pot fi aplicate aceste efecte prin intermediul unor programe care nu sunt altceva decât o cameră obscură transpusă pe un ecran şi, mai mult, imaginile pot fi transmise pentru a fi văzute de un număr foarte mare de oameni. Aş putea spune, glumind, că Leonardo da Vinci, dacă ar fi descoperit printul şi-ar fi multiplicat Gioconda şi nu ar mai fi aşteptat secolul al XX-lea pentru ca ea să devenină atât de cunoscută.

Computerul şi capacitatea lui de a combina realitatea vizuală şi virtuală – atât 2D cât şi 3D – devine fascinantă şi acaparatore în momentul în care învăţăm „limbajul” codificator al acestuia. Arta digitală depăşeşte limitele fireşti ale artistului pentru a impune un soi de dialog între creator şi instrument, o relaţie, putem spune, cu o unealtă, legătură fără precedent în actul de creaţie, proces care până nu de mult era rezervat doar omului. Este vorba de o colaborare între imaginar şi „nelimitările” oferite de o „maşină”. Se schimbă nu doar datele tehnice ale „imaginii” dar şi patternul ei invizibil, simbolic şi chiar filosofic.

Avem de-a face cu o realitate vizuală ce a devenit o nouă expresie artistică, o hiper-realitate, o post-realitate, o meta-realitate, la care se adaugă libertatea de „navigaţie”, prin imagine şi cu ajutorul ei. Estetica virtualului vizual ca parte componentă a tehnologiei de comunicaţie s-a impus, incluzând estetica tradiţională de „muzeu”, desigur virtual. Toate acestea datorită faptului că prezentarea muncii unui artist se face uşor în era digitală şi informaţia este extrem de rapid accesibilă unui număr din ce în ce mai mare de utilizatori ai internetului. În locul modelului vechi al dependenţei se configurează acest tip de fluxuri, în care difuziunea de masă a imaginilor scurtcircuitează decalajele, iar persoanele părăsesc culturi „de baştină”, poposind cu bagajul lor spiritual în miezul unor culturi avide de înnoire.
Arta virtuală din zilele noastre, dincolo de tehnologia pe care o presupune şi modificările aduse esteticii, are la origini fiinţa umană care o propulsează. Artistul nu şi-a pierdut nici autoritatea, nici profesionalismul. Are însă o autoritate ce se bazează pe folosirea altor mijloace şi instrumente pentru a-şi exprima ideile. Arta s-a democratizat, coborând din lumea spiritului şi a metafizicului de „atelier” în lumea tehnologiei. Calitatea vieţii în societăţile dezvoltate este direct legată de ingeniozitatea şi resursele de care dau dovadă elitele capabile să rezolve diverse probleme. Găsirea acestor soluţii implică utilizarea computerului. Vrem sau nu vrem să recunoaştem, trăim o eră a informaţiei care tinde să devină o eră a supraîncărcării cu informaţie.
Supunerea la rigorile inteligenţei încorporate în „hard”- ul şi în „soft”- urile maşinii, sau instrumentului de lucru, este obligatorie şi se dovedeşte a fi o barieră aproape imposibil de depăşit. Soluţiile pentru depăşirea conflictului vin, ca întotdeauna, din talentul, tenacitatea, curajul, reflexivitatea, dar şi cultura celui care crede în virtuţiile comunicaţionale ale artei.

Dincolo de forme exotice, culori, multimedia şi provocări se află, în fond, sensibilitatea, dar şi forţa artistului ce vrea să facă posibil să se vadă ceea ce nu se poate vedea decât prin intermediul operei lui originale. Acest palier al viziunilor postmoderne, imposibil de numit, ca apoi să fie „etichetat” cu mijloace „clasice”, reprezintă, în ultimă instanţă, mesajul subtil, expresiv şi original, pe care artistul reuşeşte să-l descopere şi să-l includă în „jocul” său cu imaginea. (Grigore Roibu)
Surse bibliografice: Nicolae Macovei –  Digital art (Flacăra nr.1-2/ianuarie-februarie 2007)

Steve Jobs: „Am sperat că voi stimula creativitatea”

Diferite domenii ale artelor cum ar fi, de exemplu, Computer arts, Mail-art sau Digital art au găsit în mediul virtual un prieten. Alte domenii ale artelor au găsit computerul ca fiind un duşman. Reticenţa unor artişti faţă de computer este într-o oarecare măsură justificată. Computerul şi programele pe care le oferă acesta transformă mediul real, devenind  instrumente complexe cu ajutorul cărora un artist se poate exprima folosind aşa zisa „estetică a vizualului în spaţiul virtual”, ca parte componentă a tehnologiei postmoderne de comunicaţie. Pentru mulţi artişti computerul nu este decât un instrument, la fel ca pensula, lutul sau dalta. Dar, pe de altă parte, capacitatea computerului de a combina realitatea vizuală şi virtuală – atât 2D cât şi 3D – devine acaparatoare. „Eliberarea comunicaţiei” şi liberalizarea ei este rodul unei munci care îşi are originea încă din Antichitate când oamenii au înţeles importanţa semnalizării la distanţă. La sfârşitul veacului trecut câţiva oameni au schimbat lumea, iar arta şi estetica ei s-au adaptat şi, în consecinţă, s-au transformat fundamental şi ireversibil. Unul dintre cei care a contribuit la schimbarea majoră a societăţii, alături de Shawn Fanning (fondatorul Napster – care va da naştere la YouTube), Mark Zuckerberg (Facebook), Matt Mullenweg (WordPress), Jimmy Wales (fondatorul Wikipedia) sau Craig Newmark Alexander (Craiglist) este Steve Jobs. Povestea îşi are începutul în anul 1970 când Steve Jobs, Steve Wozniak, Mike Markkula şi alţii au conceput, dezvoltat şi comercializat unele din primele rânduri de calculatoare personale, Apple II serie şi mai târziu Macintosh. La începutul anilor 1980, Jobs a fost printre primii care a văzut potenţialul comercial al mouse-ului. Steve Jobs a fost fondator şi preşedinte Apple până recent, când, la vârsta de 56 de ani, din cauze medicale, fiind diagnosticat ca având cancer şi-a anunţat demisia din funcţia de director general al Apple. Realitatea net prezintă trei poveşti din discursul impresionant al lui Steve Jobs, ţinut în faţa studenţilor de la Universitatea din Stanford, în anul 2005, din care am selectat un fragment.

Incredibila poveste a lui Steve Jobs, relatată chiar de el

„Trebuie să ne urmăm visele”

Site-ul TMZ.com a publicat imagini cu Steve Jobs care pare foarte bolnav. Fotografiile ar fi fost realizate la două zile după ce grupul american Apple a anunţat miercuri demisia patronului şi cofondatorului, aflat în concediu medical din ianuarie 2011. (Vezi pozele aici)

Trebuie să ne urmăm visele şi să facem ceea ce ne place, trăind fiecare zi ca şi cum ar fi ultima”. E îndemnul lui Steve Jobs, unul dintre cei mai bogaţi oameni de pe planetă şi fondatorul Apple.
În urmă cu şase ani Steve Jobs vorbea în faţa unor absolvenţi ai universităţii Stanford. El le-a spus acestora trei poveşti care să-i inspire în viaţă.

Prima poveste este despre conexiuni

Am renunţat la Reed College după primele şase luni, dar am rămas în facultate încă 18 luni, după care am plecat. De ce am renunţat?

Am început să renunţ înainte de a mă naşte. Mama mea biologică a fost o tânără necăsătorită, absolventă de facultate care a decis să mă dea spre adopţie. A simţit că ar trebui să fiu adoptat de către doi absolvenţi de facultate şi a aranjat în aşa fel încât la naştere să fiu adoptat de un avocat şi soţia lui. Doar că atunci când m-am născut ei s-au răzgândit şi au spus că îşi doresc o fetiţă. Aşa că părinţii mei, care erau pe lista de aşteptare au primit un telefon în mijlocul nopţii şi au fost întrebaţi dacă îşi doresc un băiat, iar răspunsul lor a fost afirmativ. Mama mea biologică a aflat mai târziu că mama adoptivă nu a terminat niciodată facultatea, iar tatăl meu nu a terminat liceul. A refuzat să semneze actele finale de adopţie. A făcut-o câteva luni mai târziu când părinţii mei i-au promis că într-o zi voi merge la colegiu.
La 17 ani am mers la facultate. Dar din naivitate am ales o facultate care era aproape la fel de scumpă ca şi Stanford şi toate economiile părinţilor au fost cheltuite pe studiile mele. După şase luni, nu am mai înţeles rostul facultăţii. Nu aveam nici o idee despre ceea ce aş vrea să fac în viaţă şi nici felul în care facultatea m-ar putea ajuta să îmi dau seama ce îmi doresc. Şi uite aşa am cheltuit toţi banii părinţilor, pe care îi strânseseră o viaţă întreagă. Am decis să renunţ şi să cred că totul va fi bine. A fost destul de înspăimântător la acea vreme, dar privind în urmă a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată. (…)
Şi tot ce am îndurat pentru a-mi urma curiozitatea şi intuiţia s-a dovedit a fi nepreţuit mai târziu. Să vă dau un exemplu: Reed College în acea vreme oferea cele mai bune cursuri de caligrafie din ţară. În campus orice poster, fiecare etichetă de pe sertare era scrisă de mână cu o caligrafie impecabilă. Pentru că am renunţat şi nu trebuia să particip la orele obişnuite, am decis să mă duc la cursurile de caligrafie pentru a învăţa să scriu frumos. Am învăţat despre serif şi fonturi san serif, despre cum să las anumite spaţii între diferitele combinaţii de litere. A fost frumos, istoric, artistic, subtil într-un mod în care ştiinţa nu poate surprinde şi mi s-a părut fascinant.
Nimic din toate aceste nu aş fi crezut că să vor avea o aplicaţie practică în viaţă. Dar 10 ani mai târziu, când făceam proiectul primului computer Macintosh totul mi-a revenit în minte. Şi am proiectat totul în Mac. Acesta a fost primul calculator cu tipografie frumoasă. Dacă nu aş fi ales un singur curs la colegiu, Mac nu ar fi avut niciodată mai multe tipuri de caractere sau fonturi proporţional distanţate. Şi cum Windows doar a copiat Mac-ul, e de la sine înţeles că nici un calculator personal nu ar fi avut asta. Dacă nu renunţam la facultate, nu aş fi luat niciodată cursuri de caligrafie şi calculatoarele poate nu ar fi avut tipografia minunată pe care o au. Bineînţeles era imposibil să fac conexiunea între aceste puncte, uitându-mă înainte în timpul facultăţii, dar era foarte , foarte clar uitându-mă înapoi după zece ani.

Steve Jobs despre numele Apple. „Eram un adept al fructelor la acea vreme. Mâncam doar fructe. Eram cu trei luni în urmă cu depunerea unui nume comercial fictiv şi am ameninţat că îmi voi numi compania Apple Computer, dacă nimeni nu vine cu o idee mai interesantă până la ora cinci în acea zi. Am sperat că voi stimula creativitatea. Dar ne-am blocat, aşa că ne-am numit compania Apple”.

 A doua poveste este despre pierdere

Am fost norocos că am aflat ce îmi doresc să fac devreme în viaţă. Woz şi cu mine am început să lucrăm la Apple în garajul părinţilor mei când aveam doar 20 de ani. Am muncit mult şi în 10 ani Apple a crescut de la două persoane într-un garaj la o companie de 2 miliarde de dolari cu peste 4000 de angajaţi.

Tocmai lansasem cea mai bună creaţie a noastră Macintosh, cu un an înainte, şi tocmai împlinisem 30 de ani, când am fost concediat. Cum poţi fi concediat de la o companie pe care tu ai creat-o? Când Apple a crescut am angajat pe cineva pe care îl credeam suficient de talentat să conducă compania cu mine, iar în primii ani lucrurile au mers bine. Dar viziunile noastre au început să fie diferite. Consiliul nostru de administraţie a decis ca el să rămână. Deci la 30 de ani am plecat. Tot ce a fost centrul vieţii mele de adult se năruia, am fost devastat. (…)
Apoi totul a început să se lumineze – eram încă îndrăgostit de ceea ce făceam. Evenimentele de la Apple nu au schimbat asta. Am fost respins, dar încă iubeam ceea ce făceam. Aşa că am decis să o iau de la capăt.

Steve Wozniak şi Steve Jobs au prezentat un prototip al Apple I la o întâlnire a pasionaţilor de calculatoare din Palo Alto, California. Un dealer local de calculatoare a comandat 100 de unităţi. Aproximativ 200 de Apple au fost contruite şi s-au vândut în 10 luni, pentru 666,66 de dolari.

Nu am văzut asta atunci, dar faptul că am fost concediat de la Apple a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. (…)

 A treia mea poveste este despre moarte

Când aveam 17 ani am dat peste un citat care zicea cam aşa: „Dacă trăieşti fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, într-o zi, cu siguranţă, vei fi bun”. M-a impresionat atunci citatul şi în ultimii 33 de ani, m-am uitat în oglindă, în fiecare dimineaţă şi m-am întrebat „dacă azi ar fi ultima zi a vieţii mele, aş face ceea ce voi face azi?” Şi de fiecare dată când răspunsul începea cu un „Nu”, mai multe zile la rând, ştiam că trebuie să schimb ceva.

Amintindu-mi că voi muri curând a fost cel mai bun instrument pe care l-am avut şi care m-a ajutat să fac alegerile importante din viaţa mea. Pentru că aproape orice – toate aşteptările, toată mândria, toată frica de lucrările jenante sau de eşec – toate aceste lucruri, pălesc în faţa morţii, lăsând doar lucrurile importante. Amintindu-ţi că vei muri este cea mai bună metodă de a evita să cazi în capcana gândului că ai ceva de pierdut. Eşti deja fără protecţie. Nu există nici un motiv să nu îţi urmezi inima.
În urmă cu câţiva ani am fost diagnosticat cu cancer. Mi-am făcut o investigaţie la 7.30 dimineaţa şi ecografia arăta clar că am o tumoare la pancreas. Nici nu ştiam ce e pancreasul. Doctorul mi-a spus că e un tip de cancer incurabil şi că voi mai trăi între trei ani şi şase luni. Medicul m-a sfătuit să merg acasă şi să îmi pun afacerile în ordine, mesajul codat al doctorilor care spune să te pregăteşti de moarte. Înseamnă să le spui copiilor tăi în câteva luni ceea ce ai vrea să le spui în următorii zece ani. Înseamnă să te asiguri că totul e în ordine pentru a fi cât mai simplu pentru familia ta. Înseamnă să le spui adio.
Am trăit cu acest diagnostic. Mai târziu mi-au făcut o biopsie din tumoare. Eu eram sedat, dar soţia mea care era acolo mi-a povestit, că atunci când au examinat celulele, medicii au început să plângă pentru că s-a dovedit a fi o formă foarte rară de cancer la pancreas care se poate vindeca după o operaţie. Mi-am făcut operaţia şi acum sunt bine.
De data aceasta am fost cel mai aproape de moarte şi sper să rămân aşa pentru câteva decenii. Trăind asta pot spune că moartea e un concept util dar pur intelectual:
Nimeni nu vrea să moară. Chiar şi oamenii care vor să ajungă în Rai nu vor să moară ca să ajungă acolo. Nimeni nu scapă de ea. Şi aşa trebuie să fie, pentru că moartea e cea mai mare invenţie a vieţii. Este agentul care schimbă viaţa. E clar că vechiul trebuie să facă loc noului. Acum tu eşti cel nou, dar într-o zi, nu peste mult timp, vei fi vechi şi vei dispărea. Timpul tău e limitat, nu îl irosi trăind viaţa altcuiva. Nu trăi blocat în doctrine, care înseamnă să trăieşti după rezultatele gândirii altor oameni. Nu lăsa zgomotul altor opinii să îţi înăbuşe propria voce. Şi, cel mai important, trebuie să ai curajul să îţi urmezi inima şi intuiţia. Ea ştie deja ce trebuie să fii. Orice altceva trebuie să fie într-un plan secund.

Demisia surprinzătoare de miercuri noapte (24.08.2011) a lui Steve Jobs de la conducerea Apple a şters 52 de miliarde de dolari din valoarea indicelui Standard & Poor’s (S&P) şi 500 al bursei de la New York, înaintea debutului şedinţei de joi, în timp ce fanii şi investitorii deplâng retragerea unei legende a tehnologiei.
Citeşte mai mult pe: realitatea.net
Discursul de la Stanford University
SURSA: realitatea.net