Inter-Art Aiud în China

Tabara internaţională de artă plastică si expoziţie de artă românească organizate în parteneriat cu fundaţia aiudeană

În perioada 6-22 septembrie 2016 va avea loc la Yinchuan (China) prima ediţie a Taberei Internaţionale de Artă Plastica “Silk Road China – Better Yinchuan”, proiect realizat după modelul Taberei Internaţionale de Artă Plastică Inter-Art din Aiud şi organizat în parteneriat cu fundaţia aiudeană.

Această tabară va reprezenta o premieră naţională în China datorită caracterului larg internaţional şi a programului complex. Artiştii participanţi reprezintă în proporţie de 95% participanţii taberelor aiudene care prin creaţiile lor au demonstrat o reală valoare.
Directorul general al taberei chineze este He Lihong (preşedinte Asociaţia Artiştilor din Yinchuan), director adjunct Ştefan Balog (preşedinte Fundaţia Inter-Art Aiud), director de promovare Yang Xi (general manager, Compania DHS Deva). He Lihong este un artist grafician chinez care a participat la două ediţii a taberei Inter-art de la Aiud şi care a fost atât de entuziasmat de cele văzute încât a propus iniţierea acestui proiect unic pentru ţara sa. O echipa a Fundaţiei Inter-Art Aiud, formată din Ştefan Balog, Robert Lixandru, Zoltan Balog şi Sorina Gaspar (în calitate de traducator de limba chineză) va participa direct la procesul de organizare, prin susţinerea financiară de compania DHS din Deva.

În cadrul evenimentului la propunerea părţii române se va semna un protocol de colaborare între Fundaţia Inter-art din Aiud şi Asociatia Artiştilor din Yinchuan.
Parte din programul oficial al taberei reprezintă şi o expoziţie de artă românească ce va prezenta pentru prima dată în aceasta regiune a Chinei arta din ţara noastră. Aceasta expoziţie a fost concepută şi realizată la propunerea Fundaţiei Inter-Art.

Partenerii evenimentului sunt, alături de organizatorii chinezi, Institutul Cultural Român din Beijing şi Centrul Cultural Liviu Rebreanu din Aiud.

Beijing – Zona Artei 798

Încă de la primele ore petrecute în Beijing, am avut permanent sentimentul că am ajuns acasă. A fost o stare care m-a urmărit pregnant şi cu care m-am obişnuit repede, poate pentru că orice om se obişnuieşte cu ordinea, liniştea, firescul şi mai ales cu constanţa zilelor. Este o combinaţie de prezent comun amestecat cu un trecut trăit şi regăsit, trecut care mă urmăreşte permanent în călătoriile pe care le fac des în imensul Beijing.

Mi-am dorit multă vreme să ajung în „Zona Artei 798”, curiozitate stârnită de prieteni, dar mai ales de consemnările din presa chineză şi străină. Un loc atât de valoros în cultura modernă a Chinei încât dacă realizatorii Top Gear au ales în România Transfăgărăşanul, în China au ales „798”! Aşadar, m-am înarmat cu răbdare, am sunat un bun prieten care locuieşte aici de mai bine de şase ani, şi am traversat Beijngul dintr-un capăt la celalt, de la Vest la Nord-Est, mai mult de 30 de kilometri, pentru a descoperi un loc pe care nu l-aş fi crezut posibil în tradiţionalista societate chineză. „798” este tot ce îşi poate dori lumea culturală modernă a secolului XXI, însă absolut totul într-un singur loc, transformat dintr-o fostă zonă industrială într-o altă lecţie chineză, de această dată o lecţie despre reconversie şi înţelegere a valorilor trecutului. Sunt tentat permanent să fac trimiteri comparative la situaţia de acasă, la ce au ajuns fostele zone industriale româneşti din oraşe, însă fiecare poate să judece singur …

„Zona Artei 798” îşi are rădăcinile în ani ’50 din secolul trecut, când ingineri din fosta Republica Democrată Germană au venit la Beijing să sprijine lansarea industrială chineză. Principala producţie a fost atunci cea de echipamente fără fir, iar din 1952 şi până în octombrie 1957 s-au tot construit hale aşa încât acestea au ajuns să fie 798! Toate construite sub supravegherea institutului german de arhitectură din Dessau. Acesta este motivul pentru care tot ce este aici te face să respiri un aer european, prezent în uriaşul spaţiu care se întinde pe mai multe sute de hectare, majoritatea clădirilor fiind construite în stilul arhitectural Bauhaus. În aprilie 1964 a fost abandonat sistemul de organizare al anilor ’50, ultima hală numerotată fiind hala 798, care a ajuns să dea numele actualei zone culturale.

Transformarea radicală a zonei industriale a început în decembrie 2000, după ce o corporaţie chineză de ştiinţă şi tehnologie a solicitat preluarea, pe o perioadă scurtă, a mai multor hale între care şi hala 798. A fost scânteia necesară. Atraşi de proiectele derulate aici, de traficul bun şi de stilul arhitectural Bauhaus, unic în Beijing, o serie de organizaţii de artă şi mulţi artişti au solicitat închirierea spaţiilor libere. Acestea au fost transformate treptat pentru ca astăzi să ajungă unul dintre cele mai aglomerate zone cu galerii şi studiouri de artă, companii culturale sau magazine de modă din lume, totul raportat la noile curente artistice. Pentru că centrul administrativ al organizaţiilor de artă şi al artiştilor a fost găzduit încă de la început în hala 798, acest fapt a cântărit odată în plus la alegerea actualului nume.

„798” a devenit rapid un babilon expoziţional, cele mai noi şi mai puternice curente culturale chineze şi occidentale având aici importante spaţii de expunere. Mai mult, „798” atrage anual un număr impresionant de celebrităţi culturale, devenind un reper serios în CV-ul artiştilor de talie mondială. Anul 2004 a marcat o nouă bornă în evoluţia zonei culturale, odată cu prezenţa alături de nume grele ale artei pe plan internaţional şi a politicienilor de rang înalt care au dorit să se inspire din soluţiile adoptate aici în păstarea şi reconversia industrială. Aşa se face că lideri de stat din Suedia, Elveţia, Austria, Germania, Belgia, Norvegia, Franţa etc. sau lideri ai Uniunii Europene au ajuns aici. A urmat valul brandurilor internaţionale ca Sony, Motorola, Dior, Omega, BMW şi multe altele care au plătit enorm pentru a realiza videoclipuri promoţionale în „798”. Oraşul industrial care risca să cadă pradă demolărilor a devenit unul dintre cele mai căutate locuri din Beijing. Un oraş cu aer vechi, în care ţevile, aburii de evacuare, zidurile din cărămidă, conductele, îndemnurile muncitoreşti de altă dată aduse la un stadiu de maximă utilitate, toate compun un peisaj unic, în care istoria este trăită în prezent pe oricare dintre străduţele sau în oricare dintre hale.
Nu este de neglijat faptul că pe cele 230 de hectare ale „798” sunt deschise galerii, studiouri, spaţii expoziţionale, magazine de modă şi restaurante, aflate în administrarea a 400 de organizaţii şi companii culturale.
Protejată la nivel guvernamental, prin activităţile din „Zona Artei 798” se urmăreşte nici mai mult nici mai puţin decât stimularea dezvoltării industriei artei contemporane şi a creativităţii artistice. Iată de ce nu trebuie să mai surprindă faptul că în lunile aprilie şi mai, anual, este organizat Festivalul de Arta 798 Beijing, accentul fiind pus pe comunicarea dintre cultură şi artă.
Cu certitudine, numai prezenţa în acest spaţiu poate să risipească orice dubiu privind veridicitatea celor povestite până aici, aşa că voi încerca să vă port pe străzile „798”. Accesul se face gratuit, abia în ultima perioadă începând lucrările de montare a barierelor de restricţie auto, în condiţiile în care este deja amenajată o parcare supraterană cu opt niveluri.

La tot pasul eşti întâmpinat de lucrări de artă, de monumente cu un puternic aer modernist, naiv sau chiar decupat din benzile animate, cunoscută fiind apetenţa chinezilor pentru amuzament. Personaje hidoase, bărbaţi şi femei siluiţi, un Cristos răstignit amplasat în cel mai aglomerat punct al zonei culturale şi în faţa unui monstru din metal parcă aflat în săritură la o cursă de garduri, cuşti de păsări mari de două etaje rezervate oamenilor, construcţii umanoide de cinci metri, roboţi uriaşi desprinşi din Războiul stelelor realizaţi din subansamble auto, sculpturi abstracte cu un puternic mesaj social, economic şi politic, toate sunt la dispoziţia celor care aleg doar să parcurgă aleile. Dar, aş putea spune că acestea sunt doar obiectele de prăfuit cu care se poate poza oricine şi oricând. Abia intrând în valoroasele hale industriale ajungi să descoperi unde se află China în materie de contact cu realităţile culturale ale secoului XXI. Aici mi-au fost lămurite şi totodată spulberate nedumiririle legate de poziţionarea chinezilor în vârful ierarhiei mondiale a achiziţiilor de artă, din ultimii ani. În spaţiile aerisite, dotate cu ultimele sisteme de încălzire şi supraveghere, halele sunt adevărate pinacoteci – muzee, în majoritatea accesul făcându-se de asemenea gratuit. Chiar şi aşa, programarea unui eveniment în „798” se face cu ani de zile în avans, bătălia fiind dusă dur la nivel de centre şi instituţii culturale, negocierea marilor evenimente purtându-se, în multe situaţii, la nivel de guverne de stat. Toate aceste spaţii de cultură, de trecut şi viitor, sunt îmbinate cu zeci de cafenele, baruri, restaurante şi terase cu specific asiatic, occidental, oriental. Un babilon artistic pe care oricând aş dori să îl pot găsi şi la mine acasă, chiar dacă nu la această dimensiune … chinezească. (Dan Tomozei)
SURSA: O cărămidă din marele zid

Wang Shu, între artizanat şi sistemul urbanistic oficial

În 28 februarie, Fundaţia Hyatt l-a desemnat câştigător al celebrului „Premiu Pritzker”, 2012, pe arhitectul chinez Wang Shu, în vârstă de 48 de ani, pentru ansamblul operei sale. Ceremonia de decernare va avea loc în 25 mai la Beijing. În cadrul ei, arhitectul va primi o medalie onorifică şi un cec de 100.000 de dolari. Wang Shu este primul arhitect chinez care a primit acest premiu, cu excepţia arhitectului american de origine chineză Ming Pei, laureat al Premiului „Pritzker” în 1983.

Premiul Pritzker, fondat în 1979 de Jay A. Pritzker şi soţia sa, Cindy, este acordat anual unui arhitect ale cărui construcţii demonstrează o combinaţie de talent, viziune şi responsabilitate şi care a adus contribuţii consistente în domeniul artei şi arhitecturii.
Juriul din acest an a fost prezidat de Lord Palumbo, preşedinte al „Serpentine Gallery”, fost preşedinte al „Consiliului Artelor” din Marea Britanie şi al Fundaţiei „Tate Gallery” şi administrator al „Arhivei Mies van der Rohe” de la Muzeul de Artă Modernă din New York. Alături de el s-au aflat Alejandro Aravena, arhitect şi director executiv al antreprizei „Elemental” din Santiago de Chile, Stephen Breyer, judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite din Washington, Yung Ho Chang, arhitect din Beijing, Zaha Hadid, laureată a Premiului Pritzker în 2004, Glenn Murcutt, arhitect din Sydney, laureat al aceluiaşi premiu în 2002, Juhani Pallasmaa, arhitect, profesor din Helsinki, Karen Stein, scriitoare, editor şi consultant în arhitectură din New York. Martha Thorne, vice-decan al Şcolii de arhitectură din Spania, este directorul executiv al premiului.

Născut la Hangzhou în 1973, Wang Shu a absolvit, în 1985, cursurile de arhitectură ale Institutului de Tehnologie din Nanjing. Trei ani mai târziu a obţinut un masterat la acelaşi institut şi s-a implicat în cercetările privind mediul înconjurător şi arhitectura din Hangzhou, iniţiate de Academia de Artă din oraş. Toate marile proiecte ale lui Wang Shu se află în ţara sa. Cele mai importante sunt „Muzeul de Artă Contemporană” din Ningbo şi cinci case distanţate una de alta în aceeaşi localitate, care au primit „Holcim Award” pentru construcţii sustenabile din regiunea Asia-Pacific. (Victoria Anghelescu)
Citiţi articolul integral pe Cotidianul.ro

Artă şi măiestrie în China

Umbrele, evantaie şi broderii
Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva

Ambasada Republicii Populare Chineze în România şi Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, în parteneriat cu Liceul de Muzică şi Arte Plastice „Sigismund Toduţă”, vă invită luni, 27 februarie 2012, la ora 14.30, la vernisajul expoziţiei „Artă şi măiestrie în China – umbrele, evantaie şi broderii”.
În cadrul vernisajului de la MCDR este invitat ambasatorul R.P. Chineze în România şi va avea loc un recital al orchestrei de cameră „Armonia”.
Vă prezentăm câteva imagini, în avanpremieră, din cadrul expoziţiei de la MCDR.

Această prezentare necesită JavaScript.

Expoziţia prezentă publicului, pentru o perioadă de trei săptămâni, piese de patrimoniu, o colecţie reprezentativă care ilustrează meşteşugul realizării evantaielor şi umbrelelor de Hangzhou, componentă importantă a culturii tradiţionale chineze, şi o serie de broderii din mătase.

„Cele mai populare evantaie sunt cele pliabile, iar Hangzhou este faimos pentru producţia evantaielor de acest tip. Stinghiile evantaielor pliabile din Hanghzou sunt de obicei confecţionate din materiale preţioase, binecunoscutele evantaie negre de hârtie, cu lemn de santal şi din os, se numără printre cele mai frumoase lucrări de artă.
Umbrelele din Hangzhou, care combină practicul cu valorile artistice, ocupă un loc special în arta populară chinezească. Spiţele umbrelei sunt făcute din bambusul cel mai fin aşa încât, atunci când este închisă, această elegantă umbrelă arată ca un bambus. Acoperişul umbrelei este de obicei confecţionat din hârtie, dantelă sau mătase.
Broderia a fost vreme îndelungată una dintre cele mai importante faţete ale artei populare şi a meşteşugurilor din China. Deşi a fost practicată în toată ţara cele mai faimoase lucrări provin din oraşul Suzhou şi din provincia Changsha. Broderia ca artă populară are caracteristici distincte corespunzătoare fiecărei localităţi în care a fost creată”. (Text preluat din prezentarea expoziţiei Artă şi măiestrie în China la MŢR)
Expoziţia a fost prezentată publicului la Muzeul Ţăranului Român în Bucureşti şi Muzeul de Etnografie Universală „Franz Binder” din Sibiu.

Ultimii pictori ai lui Mao

Mărturii şi confesiuni

Artiştii care l-au pictat pe „Marele Timonier” în China anilor ’70 evocă condiţiile realizării acestei industrii picturale ce ilustra puterea.

Considerat unul dintre reprezentanţii majori ai expresionismului chinez, Yuan Yunsheng, născut în 1937, a realizat numeroase portrete oficiale ale lui Mao, ale brigăzilor de soldaţi şi ale unor membri ai partidului comunist. Pentru a-l ajuta în predarea artei, el a colectat numeroase obiecte vechi care îl înconjoară în atelierul său glacial dintr-o periferie a Beijingului.

Totul a început prinr-o întâlnire la Shanghai. Hadrien de Montferrand, un tânăr galerist francez instalat la Beijing, susţine o conferinţă despre artă în China în faţa membrilor SIAF (Asociaţia pentru difuzarea internaţională a artei franceze). În final a menţionat expoziţia organizată de el „1955-1975: 20 years of portraits”, cu portrete semnate de pictorii oficiali ai lui Mao. Catalogul cuprinde foarte frumoase schiţe relevând o artă academică, studii pregătitoare ale unor mari compoziţii relatând cele mai glorioase întreprinderi ale tânărului Mao.
Ideea organizării ei „a pornit de la o curiozitate. Un artist chinez care îmi este prieten mi-a povestit că arta tradiţională a fost la un pas de dispariţie într-un anumit moment şi că Văduva lui Mao a hotărât că artiştii nu-şi mai pot semna pânzele”. Expoziţia cuprindea lucrări ale unor artişti cu vârste cuprinse între 70 şi 92 de ani. Exponatele erau schiţe ale unor tablouri expuse la Muzeul Naţional din Beijing, iar subiectele lor se înscriau propagandei. Printre artişti, Yuan Yunsheng, celebru pentru că a realizat primul mare tablou cuprinzând nuduri feminine, destinat aeroportului din Beijing.

Toţi artiştii prezenţi în expoziţie erau colaboratorii unui regim totalitar, pictorii unei puteri politice care a comis cele mai crunte atrocităţi. Mulţi dintre ei trăiesc încă. Adesea bogaţi, vechi profesori ai Academiei de Arte Frumoase din Beijing, au fost rareori îndepărtaţi din funcţii. Pereţii atelierelor lor afişează astăzi unele dintre cele mai frumoase realizări ale lor, în unele cazuri, marine postimpresioniste şi portrete abile, în altele, lucrări abstracte. Totuşi, niciunul nu a devenit un reprezentant al artei revoluţionare. Atelierelor lor sunt risipite în întregul oraş.

Fotografia marii compoziţii Inima ta îţi vorbeşte, de Yuan Yunsheng

Ma Changli trăieşte într-un apartament dintr-o vastă reşedinţă securizată. A fost format în realismul anilor ’50 de un profesor care studiase în Franţa şi de un altul venit din Rusia. Licenţiat în 1953 al Academiei de Artă, s-a remarcat prin tehnica sa şi prin desenele nervoase cu figuri de ţărani şi muncitori. Unul dintre primele sale tablouri, „Conducătorii Uniunii Sovietice”, îi reprezintă pe Marx şi Engels în faţa gării din Berlin. „Ca în fiecare an, povestea el unui jurnalist francez, ni se cerea să realizăm patru-cinci portrete ale lui Mao pentru Piaţa Tiananmen, care să amintească faptul că aici proclamase el crearea Republicii Populare Chineze, la 1 octombrie 1949. Existau patru tipuri de portrete: tânăr, din faţă, trei sferturi sau cu pălărie. În fiecare an, era curăţat cel existent sau, dacă era deteriorat, era ales cel mai bun dintre cele realizate”.

Cel al lui Wang Guodong, pictat în 1964, apoi refăcut în 2002, de Ge Xiaoguang, care marca intrarea în „Oraşul de purpură interzis”, îl reprezenta din faţă, într-o poziţie aleasă cu grijă pentru a arăta că „urechile lui sunt gata tot timpul să asculte cererile poporului”. Nici un artist nu l-a însoţit pe Mao în „Lungul Marş”, un periplu de peste un an, al Armatei Roşii chineze şi al unei părţi a conducerii partidului comunist, în 1934, pentru a scăpa de Armata Naţională Revoluţionară a lui Cian Kai Shi, în timpul războiului civil. În timpul acestui marş, Mao s-a afirmat drept şef al comuniştilor chinezi. Şi foarte puţini au fost alături de el în timpul Marii Cotituri dinainte de 1958-1962, în care au pierit mii de persoane. Abia la mijlocul anilor ’70, Muzeul Naţional al Chinei a comanat 10 picturi de mari dimensiuni care să glorifice regimul şi pe şeful lui recent dispărut.

Portretele oficiale, la muzeu

Yuan Yunsheng, Portret de marinar

„L-am întâlnit pe Mao de mai multe ori, dar târziu, mai ales la reuniuni oficiale, îşi aminteşte Ma Changli. În 1975, l-am reprezentat tânăr în «Strângerea recoltei de toamnă», un tablou lung de patru metri care este încă în holul Muzeului din Piaţa Tiananmen. Nu eram plătiţi pentru aceste opere pentru că aveam deja salariile de profesori. Lucrul cel mai caraghios în această poveste este faptul că, în anii ’80, muzeul ne-a cerut să semnăm o scrisoare de renunţare la drepturile de autor pentru a fi sigur de proprietatea asupra tablourilor. Trebuie spus că, în aceeaşi perioadă, un tablou al lui Liu Chun-hua, recuperat de familie, a fost vândut cu peste 600.000 de euro”.

Un alt artist, Yuan Yunsheng, este considerat astăzi părintele Expresionismului chinez. Foarte cunoscut în China, a fost profesorul lui Huang Yong-Ping, formidabilul sculptor chinez contemporan care trăieşte la Paris. Atelierul lui Yuan Yunsheng aminteşte de depozitul unui muzeu. Mari picturi figurative recente, întoarse de la o expoziţie din Germania, desene ce amintesc şederea sa în Statele Unite în anii ’80 şi întâlnirile cu Willem de Kooning şi Robert Rauschenberg, pentru că Yunsheng ţine să amintească faptul că nu a fost numai un pictor oficial al lui Mao. Li se alătură, pe imense mese şi în casete prinse pe pereţi, o incredibilă colecţie de sculpturi vechi. „Am cumpărat aceşti Buddha şi alte fragmente la Beijing de la familii aflate în dificultate financiară sau în timpul călătoriilor prin China. Timp de 8 ani, împreună cu arheologi, pictori şi sculptori am bătut 15 oraşe de provincie în căutarea a ceea ce credeam noi că ar trebui arătat în şcolile de artă pentru că sistemul nostru de învăţământ este calchiat pe cel din Occident. Am făcut deci relevee, mulaje, fotografii şi pregătim mai multe cărţi despre capodoperele artei chineze”. În ceea ce priveşte educaţia, Yuan Yunsheng a fost profesor timp de jumătate de secol. El însuşi a fost format de Konstantin Maksimov, un artist rus care îi invitase pe toţi profesorii din China să urmeze cursurile lui de la Beijing. Acolo aceştia învăţau cum să realizeze un portret după model, cum să-şi construiască o compoziţie pornind de la ierarhizarea personajelor… „Era, fără îndoială, un profesor de rangul al treilea în ţara sa, dar aici era considerat un mare profesor al realismului sovietic. La bibliotecă dispuneam de cărţi de artă care ne permiteau să-i cunoaştem pe Picasso şi pe Matisse”.

Mao în timpul Lungului Marş, afiş propagandistic

Prima mare comandă a lui Yuan Yunsheng a fost „Propria ta inimă îţi vorbeşte”, reprezentându-l pe Mao în mijlocul ţăranilor, dar ea a dispărut şi a rămas numai o fotografie a artistului în faţa pânzei. Apoi, ca şi Ma Changli, a realizat numeroase desene cu ţărani, marinari şi soldaţi din Shangxi. Aceste imagini de tovarăşi comunişti, detaşându-se pe fondul hârtiei, datează din anii ’70 şi au forţa desenelor lui Menzel şi Schiele. „Am devenit apoi profesor în cluburi muncitoreşti, ceea ce mă proteja şi mă lăsa să fac lucruri mai puţin academice. Nu exista desigur un atelier şi trebuia să lucrez în sălile de clasă. Desenele realizate în provincia Yuan au fost adesea reproduse în ziarele locale de propagandă”. În 1980, el a devenit profesor la Şcoala de Artă din Beijing. I s-a cerut atunci să realizeze cea mai mare din cele şase fresce ale aeroportului nou construit. Ca întotdeauna, exista un control pentru a verifica conformitatea subiectului cu criteriile stabilite de partid. Toate costumele personajelor răspundeau convenţiilor. „Dar, într-o după-amiază, când toţi examinatorii plecaseră la o întâlnire politică, am repictat personajele, dar nud. A fost evident un scandal. Mi s-a cerut să pun foi de hârtie peste nuduri. Când Den Xiao Ping a venit să inspecteze fresca, toată lumea tremura, dar el mi-a zis să le las aşa pentru că ştia că artiştii au nevoie de un pic de libertate şi pentru că îşi făcuse studiile în Franţa. În lunile care au urmat, o mulţime de oameni veneau să vadă prima scenă cu nuduri dintr-un loc public”. Ca dovadă a gloriei sale, Yuan Yunsheng desenează pe rulouri de hârtie albă această frescă lungă de 20 de metri care tronează încă în atelierul său.

Desenele au intrat în cele mai reputate colecţii, cum ar fi cea a lui Liu Yi Qian, a cărui soţie, Wang Wei, va deschide în curând „Long Museum” la Shanghai, sau colecţia băncii „Minsheng” sau a societăţii de asigurări „Taikang” din Beijing. Iar unul dintre desenele pregătitoare ale frescei de la Aeroport a atins peţul de 2.500.000 de euro la „Guardia”, casă de licitaţii din Beijing, în noiembrie 2010.

Poemele Lungului Marş

Mao în timpul Lungului Marş

Artiştii Lin Gang şi soţia sa, Pang Tao, locuiesc într-o casă orange, căreia îi schimbă culoarea în fiecare anotimp. El a studiat timp de 6 ani în Rusia la Institutul „Repin” din Leningrad. Ea s-a format la Beijing. În 1977, cei doi au pictat „Poemele Lungului Marş”, arătându-l pe Mao călărind în munţi. „Am ales acest episod din motive politice, precizează Pang Tao. Ca şi alţi pictori, eram trimişi la câmp în anii care au urmat Revoluţiei culturale din 1966, departe de fiica noastră, care trebuia să rămână în oraş. Credeam că nu va dura mult, dar a durat trei ani. Din 1973 în 1976, am refuzat să pictez ceea ce mă îndepărta de ea. Cu prim-ministrul Chou En-lai nu mai era acelaşi lucru. Era accesibil şi avea relaţii bune cu artiştii. De aceea l-am pictat de trei ori. Pentru Mao, având în vedere greşelile lui, am preferat să reprezentăm scena în care şi-a găsit inspiraţia, mai curând decât una politică”.

Ca toate comenzile epocii, şi aceasta a fost supusă unui control, dar Lin Gang şi Pang Tao şi-au permis unele libertăţi. „Mai întâi, figura unui tânăr soldat din spatele lui Mao nu era conformă cu realitatea faptelor. Apoi, l-am prezentat în timp ce bătea ritmul cu mâna dreaptă, ca un poet care îşi ritmează versurile. În sfârşit, Lin Gang l-a pictat din faţă, surâzând, dar mi-a cerut să găsesc fotografii ale lui Mao tânăr în reviste şi ziare. Am descoperit un clişeu mai original în care era văzut din spate. Am optat pentru această atitudine mai puţin oficială, cu privirea pierdută către planul de fundal al tabloului”. Pang Tao nu-şi alege cuvintele când vorbeşte despre această epocă şi îşi aminteşte că era sfătuită să se teamă când declara prea deschis gândurile ei despre regim, spre marea disperare a soţului ei.

Graţie distanţării lui Yuan Yunsheng, curajului lui Pang Tao şi aluziilor altor artişti, viziunea despre aceşti pictori oficiali s-a schimbat oarecum. În această relaţie de strânsă dependenţă între artă şi putere, se desenează mici zone de rezistenţă puţin cunoscute. Desigur, ele trebuie regăsite în spatele tuturor comenzilor încremenite pentru „Gloria Marelui Timonier”. (Victoria Anghelescu)
SURSA: Cotidianul.ro