Istoria ceramicii de Rouen

Artă, ştiinţă, lux

Articol preluat de pe Cotidianul.ro

Istoria faianţei de Rouen se întinde pe aproape 300 de ani, din secolul al XVI-lea până în anii 1850.

De-a lungul timpului, tipurile de decor s-au schimbat în funcţie de descoperirile tehnice, dar şi de mode, de evoluţia gustului. La Rouen s-a produs mai ales cermamică decoraă la temperaturi înalte. Decorul pictat pe biscuit era acoperit cu un email pe bază de staniu, care îi dădea culoarea albă. Arderea se făcea la aproape 1.000 de grade, temperatură la care rezistă numai cinci culori: albastrul, roşul, galbenul, verdele şi violetul spre brun. Centrul de la Rouen îşi datorează dezvoltarea şi faima nu numai pictorilor şi faianţarilor talentaţi, dar şi faptului că pământul argilos din zonă era de foarte bună calitate. În plus, oraşul era situat pe Sena, ceea ce facilita schimburile comerciale şi transportul, şi exista o clientelă formată din nobili bogaţi.

Ceramică s-a produs la Rouen încă din perioada galo-romană, dar importanţa localităţii a crescut în jurul anului 1526, când s-a instalat aici atelierul lui Masseot Abaquesne, considerat mult timp primul creator francez de faianţă care a produs plăci cu email stanifer, ce permiteau o cromatică variată. În 1542, Abaquesne a creat primul paviment pentru Galeria Psyche a Castelului din Ecouen, proprietate a conetabilului Anne de Montmorency. Compus din plăci pătrate, decorate cu arme, blazoanele conetabilului şi cu devizele lui şi ale soţiei sale, Madeleine de Savoie, el poate fi văzut astăzi în două fresce istoriate păstrate la Castelul Chantily.

Un al doilea paviment, decorat cu groteşti, a fost destinat apartamentului de la primul etaj al aceluiaşi castel şi a fost realizat între 1549 şi 1551.

Şase ani mai târziu, Abaquesne primea o comandă pentru capela castelului lui Claude d’Urfé, de lângă Saint-Etienne, ambasador al Franţei la Roma şi preceptorul copiilor regelui.
Atelierul producea şi o mare cantitate de vase de farmacie, cu decor inspirat din modelele ceramicii de Anvers. Piesele din această serie sunt decorate cu figuri caracteristice, cu nuze cărnoase şi pomeţi înalţi.
După moartea lui Abaquesne, activitatea manufacturii a continuat câţiva ani sub conducerea văduvei sale şi apoi a fiului lor, Laurent Abaquesne.

Monopolul manufacturii din Rouen

După o perioadă despre care nu se ştie mai nimic, manufactura a reînviat graţie lui Edmé Poterat.

În 1644, Anna de Austria, regenta Franţei, i-a acordat lui Nicolas Poirel privilegiul exclusiv de a face, în „provincia Normandia, tot felul de vase de faianţă albă şi acoperită cu emailuri de toate culorile”. Manufactura a fost instalată la Elbeuf, în cartierul Saint-Sever, pe râul stâng al Senei, pentru a evita riscurile de incendiu în oraş. Poirel i-a încredinţat conducerea lui Edmé Poterat, care a şi devenit proprietarul ei în 1656. S-a format o adevărată dinastie, activitatea prosperă a manufacturii fiind continuată de cei doi fii ai lui Poterat, Michel şi Louis.
Poterat a adus muncitori din Nevers, la acea vreme cel mai important centru de ceramică franţuzească, dar şi din Olanda. Primele produse adoptă decorul şi formele italiene, mai ales piesele albe de Faienza, foarte la modă în anii 1580-1620. Decorul se limitează la un motiv în două culori, albastru şi galben, pe una sau pe două părţi ale piesei albe.

În 1673, Louis Poterat obţine privilegiul de a fabrica porţelan. Rouen realizează astfel primele porţelanuri franţuzeşti în pastă moale, cu 20 de ani înaintea manufacturii de la Saint-Cloud. În ultimul sfert al secolului al XVII-lea, producţia lui Poterat se diversifică şi se adaptează modei decorurilor chinezeşti, în camaieu albastru. Reinterpretând motivele porţelanului albastru şi alb din China, s-au creat imagini convenţionale reluate iar şi iar, cu siluete longiline, cu femei la plimbare, demnitari la paradă sau mici peisaje ceţoase cu pagodă. Fraţii Poterat au creat şi decoruri marmorate, cu alb, violet, albastru şi galben, care imitau pietrele dure.

De la farfurii la piese de lux

Privilegiul Poterat se termină în 1698, făcând astfel loc concurenţei. Au apărut pe malul stâng al Senei 18 manufacturi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Încă de la sfârşitul veacului al XVII-lea, la Rouen începuse să se formeze un repertoriu decorativ original, pornind de la lambrechin, un element de formă triunghiulară, moştenit desigur tot din decorurile chinezeşti, cele ale stilului Wanli (1573-1620). Originea cuvântului urcă în Evul Mediu, derivând din cuvântul flamand „lamperkijn” (văl mic), ce desemna vălul căştilor cruciaţilor menit să-i apere de soare şi apoi pe acela purtat de nobili în turniruri şi la curtea ducilor de Bourgogne. Mai întâi în formă primitivă, riguroasă, în primii ani ai veacului al XVIII-lea, faianţarii transformă motivul în broderii strălucitoare, împodobindu-l cu ghirlande, flori, coşuri cu flori, frunze de acant, pandantive…

Pictat cu albastru pe fondul alb şi repetat simetric pe toată piesa, decorul este orientat către centru, unde se află un motiv pe care îl pune în valoare, fie că este vorba despre un blazon, despre o scenă chinezească sau despre un coş cu flori. Lambrechinul are multe asemănări cu ornamentele marchetăriei Boulle. Simbol al prestigiului manufacturilor de la Rouen, el va fi imitat şi la Lille, Saint-Cloud, Paris, Nevers, Strasbourg şi Delft.

Încurajaţi de progresele tehnice şi de construcţiile somptuoase ale lui Ludovic al XIV-lea, faianţarii din Rouen se specializează în producerea unor piese de forme şi cu destinaţii diverse, inspirate de multe ori din orfevrerie, încercând să acopere toate domeniile, de la piesele pentru masă – farfurii, platouri, solniţe, cutii pentru condimente etc. – la cele pentru toaletă, cum ar fi suporturi pentru peruci, savoniere, borcane pentru farduri, perii, sau pentru birou – călimări, ştergătoare pentru peniţe…
Sunt preferate unele forme, cum ar fi cutia pentru condimente cu trei braţe, ulciorul pântecos, ibricul cu toartă încovoiată, numit în secolul al XIX-lea şi ibric-cască.

Fragilitatea, fineţea decorului şi preţurile ridicate făceau din faianţele de Rouen piese de lux, la fel de preţioase ca acelea de orfevrerie. Cei mai bogaţi comandau piese pur decorative, cu blazoanele lor, pe care le expuneau în vitrine ale căror uşi se deschideau numai în zilele de primire.

Până în secolul al XVIII-lea, fabricarea culorii roşii reprezenta o dificultate pentru faianţarii francezi. În 1708, Denis Doriot, din Rouen, începe să folosească aşa-numitul „bol de Armenia”, o argilă foarte fină folosită în Orient, un nisip feruginos uşor de folosit, care în funcţie de temperatura de ardere dă tonalităţi de la ocru la vemillon. Din 1710, procedeul este folosit pe scară largă, roşul alăturându-se albastrului în motivele decorative, mai ales la flori. Ocrul nielat, constând în volute negre desenate pe un fond ocru şi aplicate pe email alb, este una dintre inovaţiile faianţarilor de la Rouen. Asociat adesea decorului în albastru şi roşu, era folosit numai pentru piesele foarte preţioase, care au devenit astăzi cele mai scumpe, dar şi cele mai căutate de colecţionari. Această producţie a durat numai 10 ani, între 1720 şi 1730. Decorul se desfăşoară pe suprafeţe plane, platouri, farfurii, dar şi pe alte forme. Amoraşi, pictaţi în degradeuri de albastru, bachanale, jocurile copiilor sunt motive folosite pentru această categorie de piese.

Decorurile policrome aparţin mai ales secolului al XVIII-lea. Prima piesă în care apare şi verdele este datată 1702, iar a doua 1708. Aceasta din urmă era decorată cu o scenă prezentând-o pe „Venus veghind somnul lui Amor”. Tehnica celor cinci culori este stăpânită la Rouen abia din 1720, când apar decoruri elaborate, cu ghirlande, mascaroni, arabescuri…

Între 1720 şi 1750, stăpânirea policromiei, a tehnicii mulajului şi a coacerii pieselor de mari dimensiuni a permis producerea la Rouen a unei ceramici de artă. Pictorii au realizat adevărate tablouri pe suprafaţa unor piese excepţionale, destinate locuinţelor elegante.
Este epoca de aur a faianţei de Rouen, marcată de tururi de forţă tehnice, ca în „Sferele celeste şi terestre”, pictate de Pierre II Chapelle în 1725 şi aflate astăzi la Muzeul Ceramicii din oraş. Pictorii în faianţă se inspiră din gravuri după pânzele marilor maeştri. Numai trei artişti îşi semnează operele: Pierre Chapelle, tatăl şi fiul, Pierre Leleu şi Claude Borne. Se remarcă şi un „Maestru al muzelor”, cum a fost numit, autorul unei coloane monumentale rocaille, pictată cu scene reprezentându-i pe Apolo şi Muzele.

Decoruri fanteziste, împrumutate din artele chineză, japoneză sau indiană, duc la apariţia unor scene cu personaje vesele, cu fructe tentante şi flori gigantice, cu păsări şi animale fantastice. La mijlocul secolului al XVIII-lea, liniile contorsionate ale cochiilor au ora lor de glorie, putând fi găsite fie singure, fie în asociere cu scene galante. Ultimul succes al faianţei de Rouen, cornul, derivat din cornul abundenţei, revarsă flori, amintind şi de motivele japoneze. Din el ies buchete de margarete, care se înlănţuie în jurul piesei, pe care sunt pictaţi papagali sau păsări stilizate cu cozi lungi. Între 1740 şi 1770 este epoca de maximă înflorire a manufacturilor din Rouen.

Pe piaţa de artă, faianţa de Rouen este foarte căutată, mai ales că numărul pieselor de primă mână este destul de mic, multe aflându-se deja în muzee specializate. Preţurile variază, de obicei, între 1.000 şi 13.000 de euro, uneori mai mult, în funcţie de raritatea şi calitatea piesei.
(Magdalena Popa Buluc)
SURSA: Cotidianul.ro

Fragilitate şi eleganţă

De la porţelanurile chinezeşti
la soliditatea fierului forjat

Piaţa de artă

Moda serviciilor de masă din porţelan chinezesc a apărut în Europa la sfârşitul secolului al XVII-lea. Începând cu Regele Ludovic al XV-lea al Franţei, toate familiile nobiliare îşi doreau aceste piese, ca semn al bunului-gust şi al rangului lor. Comandarea în China a unui asemenea serviciu era gradul suprem de lux.

Un rol important în satisfacerea acestei cereri l-a jucat Compania Franceză a Indiilor Orientale, care primea comenzile, asigura executarea lor şi transportul spre Europa. Casele regale, dar şi familiile nobiliare comandau vase cu propriul blazon. Primele mărturii ale acestui tip de comenzi în China sunt serviciile regilor Manuel I al Portugliei şi Carol al V-lea al Spaniei.
Regele Ludovic al XV-lea a cerut Companiei Indiilor să-i comande un serviciu de 100 de piese cu stema regală. Unele dintre ele se mai găsesc în muzee şi, foarte rar, în licitaţiile de artă. Într-un inventar din 1724, redactat la moartea Regentului, figurează 12 ceşti, 12 farfurioare, două zaharniţe cu capac, două ceainice. „Toate aceste piese din porţelan chinezesc sunt pictate în gustul japonez şi marcate cu blazonul Ducilor de Orléans”.

Vas cu blazonul Ducelui de Orleans

Cedând acestei mode, Ludovic al XV-lea a comandat, în 1733, 12 bideuri cu emblema regală, după un model trimis odată cu comanda. Nu se ştie data sosirii în Franţa a acestor piese, dar, oricum, ţinând cont de timpul necesar fabricării şi de cele opt sau nouă luni cât dura drumul, probabil, ele au ajuns la Versailles între 1735 şi 1737. Stema Franţei, înconjurată de cordoanele ordinelor Sfântul Mihail şi Saint-Esprit şi surmontate de coroana regală, ocupă lăţimea pieselor. Un motiv floral policrom se află atât în interiorul, cât şi în exteriorul pieselor, subliniat de o friză decorativă. Numărul bideurilor duce la supoziţia că ele au fost împărţite între diferitele reşedinţe regale.

Pereche de farfurii octoganale cu blazon. 1.300 de euro

În 1738, convins probabil de calitatea execuţiei şi a porţelanului, Regele a cerut directorilor Companiei Indiilor să comande Consiliului de direcţie de la Canton o seamă de piese cu blazonul suveranului. Realizarea a întârziat. În primăvara anului 1740, directorii Companiei Indiilor scriau consiliului cantonez: „Dacă porţelanul comandat de rege acum doi ani n-a putut fi executat în întregime şi încărcat pe vasele „Condé” şi „Ducele de Chartres”, aveţi grijă ca restul să fie terminat, bine ambalat şi încărcat pe jumătate în vasele acestei expediţii, cerând şi o factură separată”. Împărţirea comenzii pe mai multe vase era o măsură de precauţie pentru a nu pierde întreaga încărcătură în cazul unui naufragiu. Lista iniţială s-a pierdut, astfel încât nu se cunoaşte exact componenţa comenzii. Dar un serviciu importat din China cuprindea în general între 112 şi 122 de piese, cu forme occidentale, cu farfurii întinse şi adânci, compotiere, salatiere, frapiere, terine, supiere, solniţe…

Ceainic cu blazonul familie Edwards din veacul al XVIII-lea

Muzeul „Guimet” păstrează un vas pentru apă, muzeul „Condé” de la Chantilly, două frapiere, „Muzeul Marinei”, două căni.
Serviciul lui Ludovic al XV-lea, pe fond alb, este decorat cu motive florale policrome şi cartuşe rotunde în care se află fie un evantai, fie o floare, totul în roşu-portocaliu, albastru şi aur, evocând stilul japonez „imari”, caracterizat prin aceste culori şi prin decorul floral.
Bordura exterioară a celor două servicii regale se găseşte pe o cană şi un lighean ale Ducelui de Chaulnes a cărui formă este identică cu cea a cănii cu stema Franţei. Această formă reia un model fabricat în Japonia, probabil plecând de la o cană europeană dată ca model de Compania olandeză a Indiilor Orientale. La Muzeul „Metropolitan” din New York se păstrează un asemenea vas realizat în Japonia, în silul „imari”, între 1710 şi 1730. Ducele de Chaulnes îşi primise serviciul de porţelan în 1730, deci cu 10 ani înainte de cel al lui Ludovic al XV-lea. Asemănările formelor şi decoraţiei arată că ele au fost create probabil într-un atelier specializat în piese de export către Europa.

Platou rotund cu blazonul olandezului Adriaan Valckenier, estimat la 1.000-1.200 de euro

Comanda regelui Franţei este legată de amenajarea, în 1738, a unei sufragerii de iarnă alături de cabinetele regelui de la Versailles. Porţelanul de China, prezenţa stemei Franţei şi comandarea vaselor „pentru Rege” arată că serviciul era destinat acestuia şi invitaţilor săi, şi nu ofiţerilor aflaţi în slujba lui. Dacă eticheta cerea vase de aur pentru dineurile oficiale, porţelanul era folosit în cadru particular. Serviciul era păstrat, probabil, în „Magazinul de porţelan al Regelui”, menţional în 1740, deasupra cabinetului Consiliului, de la Versailles, pentru a fi folosit la supeuri, înainte de a fi detronat de serviciul în culoarea cerului realizat de manufactura de la Vincennes. Dacă tânărul rege al Franţei a urmat moda timpului, comandând serviciul de porţelan în China, el a preferat mai târziu producţia manufacturii Vincennes, dovedind puţina preţuire de care se bucurau porţelanurile orientale la regii Franţei. Creaţiile de la Vincennes, din porţelan moale, dar cu forme şi motive decorative potrivite gustului şi folosinţei europene, l-au determinat pe rege să prefere stilul rocaille al primului serviciu creat pentru el la Vincennes, asumându-şi şi rolul de protector al artelor în Franţa.

Sosieră ovală cu margini dantelate. 1.200 de euro

În licitaţiile de artă, piesele de acest gen sunt foarte căutate de către colecţionari.
Cu un preţ considerat de vârf, dar nedat publicităţii, a fost vândut în urmă cu doi ani un platou din porţelan, decorat cu emailuri policrome, din „familia rose”, marcat cu blazonul familiilor Besnie de Blive şi Du Bourg de Bozas. El a făcut parte dintr-un serviciu comandat de Jean-Louis Guérin de Tencin, cavaler al Ordinului de Malta şi ambasador al acestuia pe lângă Sfântul Scaun. Mare iubitor de carte, cu o bibliotecă impresionantă, care a devenit mai târziu parte a celebrei „Bibliotheca Tenseniana”, care-i poartă numele, era nepotul arhiepiscopului de Lyon, Pierre, iar mătuşa sa era mama lui d’Alambert. Cei doi erau cunoscuţi pentru intrigile lor politice în Parisul primului sfert al secolului al XVIII-lea.

Supieră rotundă, secolul al XVIII-lea, estimată la 2.500-3.000 de euro

De o estimare ceva mai mică, 1.000-1.200 de euro, s-a bucurat un alt platou din aceeaşi epocă, purtând blazonul olandezului Adriaan Valckenier, în timp ce o supieră din secolul al XVIII-lea a fost evaluată la 2.500-3.000 de euro.
Şi tot prin Compania Indiilor a sosit în Europa şi un rar ceainic cu capac, din „familia rose”, purtând un ecuson aurit cu blazonul familiei Edwards, estimat la 1.500-1.800 de euro.

Cheile catedralelor

Casetă din fier forjat, sculptat cu ramuri şi frunze

Alături de fragilitatea porţelanului, soliditatea feroneriei de artă atrage, la rândul ei, amatorii de opere realizate între secolul al XV-lea şi al XIX-lea, unele piese ajungând la preţuri remarcabile. Desfacerea unei colecţii importante, cea a lui Michel Rullier, strânsă de-a lungul a 50 de ani, una dintre cele mai frumoase pe această temă, a atins suma totală de 3.416.724 de euro. Un ansamblu de 1.500 de piese, mai ales feronerie de mici dimensiuni, casete, cruci de procesiune, unelte, cuţite, broaşte şi chei, mojare, din epoca gotică şi Renaştere până în secolele XVII, XVIII şi XIX, au fost vândute în trei şedinţe diferite.
Broaştele şi cheile lor constituiau punctele forte ale colecţiei, de la cele mai simple, din epoca romanică, la cele mai sofisticate din fier forjat, admirabil decupat şi sculptat. Li se adăugau aproximativ 250 de mojare de toate dimensiunile şi multe casete şi cufere decorate cu motive cizelate şi gravate, unele încrustate cu aur şi argint.

1.Cheia Domului
2. Cheie decorată, sfârşit de secol XVIII, care,
împreună cu broasca respectivă, a fost vândută cu 28.000 de euro

Michel Rullier are studii de arhitectură, dar a optat pentru profesia de anticar, devenind curând un expert recunoscut în domeniul mobilierului şi fierului forjat, la care apelează Bienala Anticarilor de la Paris şi Salonul de la Maastricht. Piesele sale proveneau din marile colecţii dispersate în secolul al XX-lea, cele mai multe din Germania, şi au fost publicate de-a lungul anilor în cataloage de expoziţii. Colecţionarul a decis să-şi disperseze colecţia în timpul vieţii. La licitaţiile de la Drouot, piesele au înregistrat succesul aşteptat.
O casetă din Germania secolului al XVIII-lea a fost vedeta licitaţiei, fiind achiziţionată cu 57.550 de euro. Una dintre cele mai râvnite piese a fost „Cheia Domului”, lucrată în Franţa, către 1800, din fier forjat, având în interiorul părţii superioare patru nuduri, doi bărbaţi şi două femei care se ţin de mână. A fost cumpărată cu 12.511 euro. I se alătură o cheie cu broasca aferentă, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, adjudecată la 28.000 de euro, semnificativ peste evaluarea iniţială de 15-20.000 de euro. Provenită dintr-un atelier bordelez, aceasta este o operă de virtuozitate. Tija cheii are la partea superioară o lanternă în formă de trunchi de piramidă.

Să mai amintim un mojar de farmacie, din bronz, cu marginile evazate, în stil gotic, provenit din Germania secolului al XV-lea, cumpărat cu 26.000 de euro, o pafta din fier, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cu decor specific atelierului de la Fontainebleau, formată din două plăci fin cizelate reprezentând două busturi, unul masculin şi unul feminin, şi un corn al abundenţei, piesă caracteristică Renaşterii franceze, adjudecată la 10.000 de euro, o cheie cu himeră din Franţa secolului al XVII-lea, (13.000 de euro)… (Magdalena Popa Buluc)
SURSA: Cotidianul.ro

Ceşti de colecţie illy

Design marca Tobias Rehberger

Tobias Rehberger (Esslingen, 1966) este unul dintre cei mai de succes artiști contemporani germani. A devenit celebru în anii ’90, prin reintepretarea spațiului interior și exterior cu ajutorul limbajului designului, al luminii, al artei și al arhitecturii, rezultând astfel noi forme și un nou sens al împlinirii artistice. Rehberger și-a prezentat lucrările în cadrul Bienalelor de la Veneția, Berlin, la Manifesto în Luxembourg, la Muzeul de Artă Contemporană din Chicago și la Palais de Tokyo din Paris. Rehberger a creat proiectul artistic al noului bar-restaurant și al grădinii din cadrul Palazzo delle Esposizioni din Veneția (clădire care datează din 1894). Laitmotivul proiectelor sale este mimetic: ceștile de cafea par să se contopească cu barul, ascunzându-se de privirile curioase printr-un efect optic fascinant și neobișnuit, întregind astfel proiectele într-unul singur.

illy Art Collections reprezintă o serie de cești și farfurii de espresso și cappuccino create de artiști contemporani (începând cu anul 1992), în ediție limitată, fiecare set fiind numerotat și semnat de către artistul care l-a creat.
Ceașca de espresso din porțelan – reprezentativă pentru cafeaua illy a fost creată de către Matteo Thun în 1992, ideea aparținându-i lui Francesco Illy. De atunci și pânș în prezent, ceașca illy a fost reinterpretată de peste 70 de artiști internaționali printre care Michelangelo Pistoletto, Marina Abramovic, Sandro Chia, Julian Schnabel, Robert Rauschenberg, Jeff Koons, Joseph Kosuth, James Rosenquist sau Pedro Almodovar.

Colecția de cești illy by Tobias Rehberger se poate cumpăra și în România, direct de la importator (www.probrands.ro) sau în concept store-urile de design interior. Colecția este existentă în varianta setului de 6 cesti de espresso sau cappuccino, sau seturi cu 2 cești de espresso și o cutie de cafea illy.
SURSA: iglooblog