Articolele de olărit Hagi

Comori naţionale vii ale Japoniei

„Raku pe primul loc, Hagi pe locul secund iar Karatsu pe locul trei!”.
De-a lungul timpului multe straturi de tradiţie s-au perindat în cadrul universului ceremoniei japoneze de servire a ceaiului. Una dintre aceste tradiţii este plasarea câtorva şcoli ceramice în rândul celor mai valoroşi producători de ustensile ceramice pentru „băutul ceaiului”. Pe treapta secundă a podiumului, în favoarea mult preţuitelor articole de olărie Raku produse în Kyoto, se află articolele Hagi, urmate îndeaproape de articolele Karatsu din cadrul Provinciei Saga. Deşi este neclar momentul în care acest clasament a fost întemeiat, el indică aprecierea acordată de multe generaţii ceştilor de ceai Hagi.

Tradiţia articolelor de olărit Hagi a debutat cu operele a doi fraţii coreeni, Li Shakko (sau Yi Chak-kwang) şi fratele său mai mic, care se aflau în strânsă competiţie cu producătorul japonez din domeniu Saka Koraizaemon. Cei doi au fost aduşi în Japonia în urma a două incursiuni în peninsula Coreană în anii 1592 şi 1597. Cu ajutorul financiar al unui daimio (mare feudal japonez din elita samurailor) ei au înfiinţat un cuptor de ardere în Matsunoto, în ceea ce este azi oraşul Hagi, provincia Yamaguchi. Tehnicile lor de lucru au fost rapid adoptate şi de alţi olari din Fukawa, oraşul Nagato de azi, şi din întreaga provincie Yamaguchi. Formele şi tehnicile aplicate pentru producerea articolelor de olărit Hagi au oferit informaţii referitoare la tehnicile ceramice care au înflorit în Coreea condusă de dinastia Yi, în perioada de mijloc a domniei acesteia (1392-1910).

Ceştile de ceai Hagi deţin un luciu elegant şi dau senzaţia că sunt destinate special pentru wabi, sau simplitatea ceremoniei de servire a ceaiului. Aceste trăsături se datorează parţial utilizării unor ingrediente de lut, formate în principal din lutul alb caolin din districtul Daidu, oraşul Hofu, provincia Yamaguchi. Odată cu trecerea timpului, luciul pal al pieselor Hagi ia numeroase nuanţe de culori, oferind acestor articole de olărit o profunditate absolută şi dinamism. Caracteristicile comune tuturor produselor Hagi care se deosebesc de tot ceea ce înseamnă olărit obişnuit, se găsesc în materia primă folosită, metodele şi tehnicile de producere. Este foarte interesantă existenţa unei alte axiome referitoare la produsele Hagi, Hagi no nanabake sau „cele şapte umbre ale articolelor Hagi”. Această axiomă descrie modificarea modului de exprimare a articolelor Hagi pe măsură ce umiditatea este absorbită în mod gradual în argilă, prin pori. Culoarea pală iniţială poate să evolueze, odată cu trecerea timpului, către o culoare cafenie sau albastru-deschis. Intrigaţi de această modificare de culoare inovatoare în materie de olărit, specialiştii în articole destinate servirii ceaiului apreciază cum se cuvine respectivul eveniment.

În prezent, numeroase ateliere de olărit urmează tradiţia Hagi. Trei cuptoare sunt amplasate în zona Matsumoto – cuptoarele Saka, Miwa şi Yoshika. Sakakura, Sakata, Tawara şi alte cuptoare sunt localizate în apropiere de Fukawa, iar oraşul Yamaguchi găzduieşte cuptorul Yamato şi multe altele. Articolele ceramice Hagi au fost premiate încă de la începutul perioadei moderne, şi ocupă un loc important în cadrul tradiţiei ceramice japoneze. În acelaşi timp, articolele de olărit Hagi deţin un specific local deosebit. În anul 1970, articolele Hagi au fost desemnate Proprietate Culturală Intangibilă şi deosebit de importantă, iar Kyuwa Miwa (1895-1981) a fost numit, în premieră, Proprietarul de drept al acestor obiecte de artă. În zilele noastre, articolele de olărit Hagi sunt folosite cu precădere în cadrul ceremoniilor de servire a ceaiului precum şi ca obiecte decorative avangardiste.

Actualul Proprietar al elementelor culturale intangibile Hagi este Jusetsu Miwa (n.1910), fratele mai mic al lui Kyuwa Miwa. În 1967, anul în care fratele său a decis să se retragă, Jusetsu a preluat cuptorul Miwa şi a moştenit numele de Kyusetsu XI. A transmis mai departe titlul de Kyusetsu către fiul său cel mai vârstnic, Ryosaku, în 2003, şi a revenit la numele său anterior de Jusetsu. Totuşi, nu se poate spune despre Jusetsu Miwa că s-ar fi retras. Energiile sale creatoare sunt la fel de puternice ca oricând, iar bătrânul oficial al obiectelor de olărie Hagi are în continuare un program încărcat şi productiv. Familia Miwa a reuşit să păstreze tradiţiile de olărit Hagi intacte timp de numeroase generaţii, încă de la începuturile afacerii, la debutul perioadei Edo (1603-1867), când ofereau lorzilor feudali Mori obiecte ceramice de înaltă calitate.

Fratele mai mare a lui Jusetsu, Kyuwa (Kyusetsu X) a aprofundat pe deplin tehnicile tradiţionale Hagi de olărit. Kyuwa, se asemenea, a explorat cu atenţie originile coreene ale tradiţiei Hagi. A reuşit să incorporeze sensibilitatea japoneză cu formele antice coreence, ajungând în final la un stil foarte personalizat – împodobit cu un rafinament armonios. Poate cel mai notabil lucru reuşit de Kyuwa este elaborarea unei abordări unice pentru utilizarea luciului ceramic de culoare albă, această trăsătură fiind o caracteristică a elementelor Hagi. Această utilizare a reprezentat o descoperire imensă, astfel că pe viitor noul luciu alb a purtat denumirea de „albul Kyusetsu”. Kyuwa Miwa şi-a dedicat întreaga carieră şi viaţă pentru integrarea tradiţiei Hagi în epoca modernă.

Jusetsu Miwa a urmat tradiţia familiei şi a fratelui său mai mare, când, la vârsta de 17 ani, şi-a început ucenicia în domeniul obiectelor de artă ceramică Hagi. Stilul meşteşugului său de olărit caracteristic şi definitoriu a început să iasă la suprafaţă, mai degrabă, târziu în jurul anului 1955 pe când avea vârsta de 45 de ani. Lucrările lui Jusetsu au atras atenţia cunoscătorilor în egală măsură cu operele fratelui său mai vârstnic. Cu toate acestea, stilul lui Jusetsu este unul caracteristic. Deşi operele sale au fost construite pe baza tehnicilor tradiţionale Hagi şi a formelor similare cu alte vase japoneze produse la cuptorul Miwa, sensibilitatea lui Jusetsu de modelare a fost una cu adevărat unică. A adus elemente de noutate într-o lume a obiectelor de olărit pentru servirea ceaiului bazată pe convenţii şi reguli. Pentru început, corpul său de argilă a fost unul neconvenţional. Jusetsu a preferat un anumit tip de argilă mai nisipoasă, cunoscută sub numele de Oni-Hagi, „diavolul lui Hagi,” ingredientele sale fiind pământ brut şi argilă cu un amestec de caolin Daido.

Foto: Jusetsu Miwa – Vas pentru servirea ceaiului Oni-Hagi cu baza neregulată, 2004. Această lucrare cu luciu – prezentată în plan tridimensional pentru a indica caracterul brut şi formele neregulate pe care artistul le-a incorporat – reuşeşte de fiecare dată să uimească participanţii la ceremonie sau privitorii obişnuiţi. Mai degrabă decât un vas pentru servirea ceaiului, poate fi confundat cu o bucată de rocă vulcanică îmbrăcată în cenuşă.

A utilizat atât luciul tradiţional de culoarea migdalei, ce conţinea feldspat, cât şi luciul pe bază de cenuşă de culoare albă, introdusă cu succes de fratele său, Kyusetsu X. Folosirea luciului de culoare albă de către Jusetsu a fost eficientă mai ales în elementele sale inovatoare îndrăzneţe cum ar fi, de exemplu, cel a ceainicelor, recipientelor pentru apă curentă şi a vazelor pentru flori. Criticii au declarat că formele extraordinare create de Jusetsu depăşesc cu mult barierele convenţionale ale olăritului obiectelor ceramice pentru servirea ceaiului sau cele din categoria de articole de olărit Hagi. Atunci când Jusetsu face o pauză de lucru, vizitează plaja din apropriere. „În trecut consideram că este imposibil să cuprinzi esenţa valurilor dezlănţuite din Marea Japoniei în cadrul unui element de olărit. Dar în decursul ultimilor ani, am găsit în sfârşit o modalitate de exprimare a măiestriei şi puterii în cadrul lucrărilor mele,” afirmă Jusetsu.

Kyuwa Miwa, fratele mai mare al lui Jusetsu, a fost un maestru care a moştenit titlul de Kyusetsu X, şi a contribuit cu noi perspective în cadrul tradiţiei Hagi de olărit. Una din contribuţiile sale este îmbunătăţirea tradiţiei prin introducerea luciului alb, luciu ce îi va purta în continuare numele. Forma acestei lucrări este lină şi caldă. Manevra prin care se aplică luciul alb, lăsând descoperită întinderea nevopsită de argilă, este una antologică. A se observa urmele vâslelor de pe corpul vasului.

Foto: Kyuwa Miwa – Recipient Hagi pentru apă curentă, Colecţie aparţinând Muzeului Naţional din Tokyo, 1967. Baza circulară robustă şi crestată dă impresia că este ancorată în masa pe care este aşezată. Forma bine definită a vasului, pe măsură ce se extinde în plan superior faţă de bază, nu are nici cel mai mic cusur. În acelaşi timp, contrastul dintre stratul gros de luciu alb şi de argilă de un roşu aprins în plan inferior aminteşte o forţă aflată în subteran. Este posibil ca Marea Japoniei să fie înfăţişată în vas pentru servirea ceaiului conceput din argilă nisipoasă.

„Stilul Hagi a fost elaborat special pentru oferirea unor obiecte de olărit de înaltă calitate pentru ceremoniile de servire a ceaiului. Dar nu este suficient ca un vas să îşi îndeplinească sarcina pentru care a fost creat. Atunci când este ţinut şi atins de către degustător trebuie să îl facă pe acestă să simtă senzaţii în plus faţă de cele normale la o ceremonie de servire a ceaiului. Vasele mele trebuie să energizeze utilizatorul. Consider că această este cea mai importantă idee pe care un olar trebuie să ţină minte în timpul procesului creativ.”, adaugă Jusetsu.

Cu fiecare an ce a trecut peste vârsta de 90 de ani, vitalitatea formelor lucrărilor lui Jusetsu Miwa a crescut neîncetat. O expoziţie de mare anvergură a lucrărilor acestui impozant artist japonez de obiecte ceramice a avut loc în anul 2006. A fost o retrospectivă a zilelor de mult apuse, dar şi a noile preocupări din arta contemporană japoneză, în urmă căreia Jusetsu Miwa a publicat un catalog în care descrie tehnicile de conservare a acestor tradiţii care sunt în pericol de a se pierde pentru totdeauna şi vorbeşte despre metodele prin care el a urmărit integrarea lor în cultura epocii moderne.
Text: Masanao Sakaki, expert specialist, Agenţia pentru Relaţii Culturale Japoneze
Foto: Hiroshi Ohashi
Traducerea si adaptarea Corina Maftei, după revista lunara Japan+: Asia-Pacific perspectives, editat cu sprijinul guvernului Japoniei.
SURSA: AlterMedia.ro
Citiţi pe aceeaşi temă Ceramica Bizen.

Fragilitate şi eleganţă

De la porţelanurile chinezeşti
la soliditatea fierului forjat

Piaţa de artă

Moda serviciilor de masă din porţelan chinezesc a apărut în Europa la sfârşitul secolului al XVII-lea. Începând cu Regele Ludovic al XV-lea al Franţei, toate familiile nobiliare îşi doreau aceste piese, ca semn al bunului-gust şi al rangului lor. Comandarea în China a unui asemenea serviciu era gradul suprem de lux.

Un rol important în satisfacerea acestei cereri l-a jucat Compania Franceză a Indiilor Orientale, care primea comenzile, asigura executarea lor şi transportul spre Europa. Casele regale, dar şi familiile nobiliare comandau vase cu propriul blazon. Primele mărturii ale acestui tip de comenzi în China sunt serviciile regilor Manuel I al Portugliei şi Carol al V-lea al Spaniei.
Regele Ludovic al XV-lea a cerut Companiei Indiilor să-i comande un serviciu de 100 de piese cu stema regală. Unele dintre ele se mai găsesc în muzee şi, foarte rar, în licitaţiile de artă. Într-un inventar din 1724, redactat la moartea Regentului, figurează 12 ceşti, 12 farfurioare, două zaharniţe cu capac, două ceainice. „Toate aceste piese din porţelan chinezesc sunt pictate în gustul japonez şi marcate cu blazonul Ducilor de Orléans”.

Vas cu blazonul Ducelui de Orleans

Cedând acestei mode, Ludovic al XV-lea a comandat, în 1733, 12 bideuri cu emblema regală, după un model trimis odată cu comanda. Nu se ştie data sosirii în Franţa a acestor piese, dar, oricum, ţinând cont de timpul necesar fabricării şi de cele opt sau nouă luni cât dura drumul, probabil, ele au ajuns la Versailles între 1735 şi 1737. Stema Franţei, înconjurată de cordoanele ordinelor Sfântul Mihail şi Saint-Esprit şi surmontate de coroana regală, ocupă lăţimea pieselor. Un motiv floral policrom se află atât în interiorul, cât şi în exteriorul pieselor, subliniat de o friză decorativă. Numărul bideurilor duce la supoziţia că ele au fost împărţite între diferitele reşedinţe regale.

Pereche de farfurii octoganale cu blazon. 1.300 de euro

În 1738, convins probabil de calitatea execuţiei şi a porţelanului, Regele a cerut directorilor Companiei Indiilor să comande Consiliului de direcţie de la Canton o seamă de piese cu blazonul suveranului. Realizarea a întârziat. În primăvara anului 1740, directorii Companiei Indiilor scriau consiliului cantonez: „Dacă porţelanul comandat de rege acum doi ani n-a putut fi executat în întregime şi încărcat pe vasele „Condé” şi „Ducele de Chartres”, aveţi grijă ca restul să fie terminat, bine ambalat şi încărcat pe jumătate în vasele acestei expediţii, cerând şi o factură separată”. Împărţirea comenzii pe mai multe vase era o măsură de precauţie pentru a nu pierde întreaga încărcătură în cazul unui naufragiu. Lista iniţială s-a pierdut, astfel încât nu se cunoaşte exact componenţa comenzii. Dar un serviciu importat din China cuprindea în general între 112 şi 122 de piese, cu forme occidentale, cu farfurii întinse şi adânci, compotiere, salatiere, frapiere, terine, supiere, solniţe…

Ceainic cu blazonul familie Edwards din veacul al XVIII-lea

Muzeul „Guimet” păstrează un vas pentru apă, muzeul „Condé” de la Chantilly, două frapiere, „Muzeul Marinei”, două căni.
Serviciul lui Ludovic al XV-lea, pe fond alb, este decorat cu motive florale policrome şi cartuşe rotunde în care se află fie un evantai, fie o floare, totul în roşu-portocaliu, albastru şi aur, evocând stilul japonez „imari”, caracterizat prin aceste culori şi prin decorul floral.
Bordura exterioară a celor două servicii regale se găseşte pe o cană şi un lighean ale Ducelui de Chaulnes a cărui formă este identică cu cea a cănii cu stema Franţei. Această formă reia un model fabricat în Japonia, probabil plecând de la o cană europeană dată ca model de Compania olandeză a Indiilor Orientale. La Muzeul „Metropolitan” din New York se păstrează un asemenea vas realizat în Japonia, în silul „imari”, între 1710 şi 1730. Ducele de Chaulnes îşi primise serviciul de porţelan în 1730, deci cu 10 ani înainte de cel al lui Ludovic al XV-lea. Asemănările formelor şi decoraţiei arată că ele au fost create probabil într-un atelier specializat în piese de export către Europa.

Platou rotund cu blazonul olandezului Adriaan Valckenier, estimat la 1.000-1.200 de euro

Comanda regelui Franţei este legată de amenajarea, în 1738, a unei sufragerii de iarnă alături de cabinetele regelui de la Versailles. Porţelanul de China, prezenţa stemei Franţei şi comandarea vaselor „pentru Rege” arată că serviciul era destinat acestuia şi invitaţilor săi, şi nu ofiţerilor aflaţi în slujba lui. Dacă eticheta cerea vase de aur pentru dineurile oficiale, porţelanul era folosit în cadru particular. Serviciul era păstrat, probabil, în „Magazinul de porţelan al Regelui”, menţional în 1740, deasupra cabinetului Consiliului, de la Versailles, pentru a fi folosit la supeuri, înainte de a fi detronat de serviciul în culoarea cerului realizat de manufactura de la Vincennes. Dacă tânărul rege al Franţei a urmat moda timpului, comandând serviciul de porţelan în China, el a preferat mai târziu producţia manufacturii Vincennes, dovedind puţina preţuire de care se bucurau porţelanurile orientale la regii Franţei. Creaţiile de la Vincennes, din porţelan moale, dar cu forme şi motive decorative potrivite gustului şi folosinţei europene, l-au determinat pe rege să prefere stilul rocaille al primului serviciu creat pentru el la Vincennes, asumându-şi şi rolul de protector al artelor în Franţa.

Sosieră ovală cu margini dantelate. 1.200 de euro

În licitaţiile de artă, piesele de acest gen sunt foarte căutate de către colecţionari.
Cu un preţ considerat de vârf, dar nedat publicităţii, a fost vândut în urmă cu doi ani un platou din porţelan, decorat cu emailuri policrome, din „familia rose”, marcat cu blazonul familiilor Besnie de Blive şi Du Bourg de Bozas. El a făcut parte dintr-un serviciu comandat de Jean-Louis Guérin de Tencin, cavaler al Ordinului de Malta şi ambasador al acestuia pe lângă Sfântul Scaun. Mare iubitor de carte, cu o bibliotecă impresionantă, care a devenit mai târziu parte a celebrei „Bibliotheca Tenseniana”, care-i poartă numele, era nepotul arhiepiscopului de Lyon, Pierre, iar mătuşa sa era mama lui d’Alambert. Cei doi erau cunoscuţi pentru intrigile lor politice în Parisul primului sfert al secolului al XVIII-lea.

Supieră rotundă, secolul al XVIII-lea, estimată la 2.500-3.000 de euro

De o estimare ceva mai mică, 1.000-1.200 de euro, s-a bucurat un alt platou din aceeaşi epocă, purtând blazonul olandezului Adriaan Valckenier, în timp ce o supieră din secolul al XVIII-lea a fost evaluată la 2.500-3.000 de euro.
Şi tot prin Compania Indiilor a sosit în Europa şi un rar ceainic cu capac, din „familia rose”, purtând un ecuson aurit cu blazonul familiei Edwards, estimat la 1.500-1.800 de euro.

Cheile catedralelor

Casetă din fier forjat, sculptat cu ramuri şi frunze

Alături de fragilitatea porţelanului, soliditatea feroneriei de artă atrage, la rândul ei, amatorii de opere realizate între secolul al XV-lea şi al XIX-lea, unele piese ajungând la preţuri remarcabile. Desfacerea unei colecţii importante, cea a lui Michel Rullier, strânsă de-a lungul a 50 de ani, una dintre cele mai frumoase pe această temă, a atins suma totală de 3.416.724 de euro. Un ansamblu de 1.500 de piese, mai ales feronerie de mici dimensiuni, casete, cruci de procesiune, unelte, cuţite, broaşte şi chei, mojare, din epoca gotică şi Renaştere până în secolele XVII, XVIII şi XIX, au fost vândute în trei şedinţe diferite.
Broaştele şi cheile lor constituiau punctele forte ale colecţiei, de la cele mai simple, din epoca romanică, la cele mai sofisticate din fier forjat, admirabil decupat şi sculptat. Li se adăugau aproximativ 250 de mojare de toate dimensiunile şi multe casete şi cufere decorate cu motive cizelate şi gravate, unele încrustate cu aur şi argint.

1.Cheia Domului
2. Cheie decorată, sfârşit de secol XVIII, care,
împreună cu broasca respectivă, a fost vândută cu 28.000 de euro

Michel Rullier are studii de arhitectură, dar a optat pentru profesia de anticar, devenind curând un expert recunoscut în domeniul mobilierului şi fierului forjat, la care apelează Bienala Anticarilor de la Paris şi Salonul de la Maastricht. Piesele sale proveneau din marile colecţii dispersate în secolul al XX-lea, cele mai multe din Germania, şi au fost publicate de-a lungul anilor în cataloage de expoziţii. Colecţionarul a decis să-şi disperseze colecţia în timpul vieţii. La licitaţiile de la Drouot, piesele au înregistrat succesul aşteptat.
O casetă din Germania secolului al XVIII-lea a fost vedeta licitaţiei, fiind achiziţionată cu 57.550 de euro. Una dintre cele mai râvnite piese a fost „Cheia Domului”, lucrată în Franţa, către 1800, din fier forjat, având în interiorul părţii superioare patru nuduri, doi bărbaţi şi două femei care se ţin de mână. A fost cumpărată cu 12.511 euro. I se alătură o cheie cu broasca aferentă, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, adjudecată la 28.000 de euro, semnificativ peste evaluarea iniţială de 15-20.000 de euro. Provenită dintr-un atelier bordelez, aceasta este o operă de virtuozitate. Tija cheii are la partea superioară o lanternă în formă de trunchi de piramidă.

Să mai amintim un mojar de farmacie, din bronz, cu marginile evazate, în stil gotic, provenit din Germania secolului al XV-lea, cumpărat cu 26.000 de euro, o pafta din fier, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cu decor specific atelierului de la Fontainebleau, formată din două plăci fin cizelate reprezentând două busturi, unul masculin şi unul feminin, şi un corn al abundenţei, piesă caracteristică Renaşterii franceze, adjudecată la 10.000 de euro, o cheie cu himeră din Franţa secolului al XVII-lea, (13.000 de euro)… (Magdalena Popa Buluc)
SURSA: Cotidianul.ro

Chuck Hindes – estetica artei japoneze

În tradiţia arderilor tradiţionale Shigaraki

Oraşul Shigaraki este situat în inima insulelor japoneze, fiind unul dintre cele şase centre producătoare de obiecte ceramice, din capitala imperială.
Obiectele ceramice realizate aici sunt arse în cuptoare de tip anagama, cuptore ce aparţin unei vechi tradiţii japoneze.
„Estetica japoneză, cu referire la ceremonia ceaiului şi utilizarea produselor neglazurate, a fost principala mea sursă de inspiraţie. Problema de gest, de mişcare sau animaţie a fost importantă pentru munca mea, procese pe care le-am studiat ani de zile. Calităţile plastice şi gesturile din modelajul cu ajutorul lutului, trebuie subliniat, nu au distrus sau supus creaţia, ci au oferit noi teritorii de a experimenta transparenţele şi opacitatea obiectelor. În munca mea folosesc aceste combinaţii de culori naturale, create doar prin intermediul arderilor cu lemn”, afirma Chuck Hindes.

Chuck Hindes este un artist care foloseşte impresionant expresivitatea lutului, cu o vastă expertiză în arderile cu lemn. Născut în Muskegon, Michigan, SUA, în anul 1942, el a acumulat mai mult de 30 ani de experienţă în domeniul arderilor tradiţionale. Predă secretele artelor focului la Rhode Island School of Design şi Universitatea din Iowa.
Charles Hindes a primit un BFA de la Universitatea din Illinois şi un MAE de la Rhode Island School of Design. A fost invitat pentru a susţine cursuri în mai multe instituţii de învăţământ, cum ar fi de exemplu: Penland School of Crafts, North Carolina sau Academia de Artă Cranbrook, Detroit şi Michigan. A condus ateliere de lucru şi a ţinut prelegeri despre artele focului pe întreg teritoriul Statelor Unite şi cel al Canadei. A primit mai multe titluiri onorifice, cum ar fi de exemplu: National Endowment for Arts de la Archie Bray Foundation şi cel de Maestru emerit. Lucrările lui pot fi găsite în numeroase colecţii publice şi private din toată lumea.

Estetica artei japoneze, cu trimitere la ceremonia ceaiului şi utilizarea tehnicilor de ardere, în care nu se folosesc glazuri colorate, este sursa principală de inspiraţie a creaţiei lui Chuck Hindes. Problema de gest, de circulaţie sau de animaţie este importantă pentru munca cu argila, pusă în valoare discret, folosind culori opace, transparente şi naturale, create în urma arderilor cu lemn. Hindes este o „lectură de foc”, citind indicii în fum şi în flacără, cu scopul de a ridica temperatura uniform pe tot parcursul arderii, temperatură care ajunge, uneori, până la 1300° Celsius. Prin manipulări aparent mici, cum ar fi: dimensiunea bucăţilor de lemn utilizate pentru a alimenta focul, frecvenţa cu care acestea sunt introduse în cuptor, folosirea unor esenţe diferite de pin, frasin sau stejar, deschiderea uşilor de aerisire pentru a obţine arderi oxidante sau neutre, lucrările lui Hindes sunt „marcate” în procesul de topire a silicaţilor cu cenuşa de lemn.
Spre deosebire de ceramica ornamentată cu ajutorul glazurilor colorate, pe suprafeţele acestui tip de ceramică, în funcţie de plasarea în cuptor şi a tipului de argilă folosit, apar diferite efecte, texturi şi cracleuri. Culorile obţinute sunt naturale şi oferă o paletă cromatică ce consolidează forma şi creează, în acelaşi timp, o imagine difuză a piesei ceramice.

Dar, în ce constă acest proces, această acţiune care dă o notă distinctă producţiilor ceramice prin intermediul focului cu lemne în cuptoare de tip anagama? Voi încerca să descriu pe scurt evenimentele din timpul construcţiei unui cuptor şi a arderii propriu-zise.
Chuck Hindes formează din bucăţi de piatră şi beton o bază pentru ceea ce va fi o movilă, în formă de pepene, în care urmează să fie arse piesele ceramice. El poartă mănuşi de culoare albastră, asemenea celor folosite la sudură. Sudoarea i se scurge pe fruntea murdară de praf. Încet-încet structura cuptorului se ridică. Mişcările trebuie să fie sigure şi precise. Pietrele sunt căptuşite cu pământ. Sunt realizate inelele din partea de sus a structurii, necesare pentru ca fumul să poată ieşi controlat. Hindes este în acelaşi timp profesor de artă şi de istoria artei. Mulţimea adunată în jurul lui, în infernul de foc şi fum, colegi sau studenţi, sunt atenţi la instrucţiuni şi tot ceea ce dascălul le spune. „Combinaţi pin şi stejar”, spune Hindes. Buştenii sunt stivuiţi pe cadrul uşii de metal din faţă cuptorului. Hindes introduce mai multe bucăţi de lemn în gaura de ardere şi controlează coşul de fum, o acţiune importantă pentru a realiza efectele cromatice scontate.

Descifrarea indicilor de ardere, din fum şi flăcără, cu scopul de a ridica uniform temperatura cuptorului la 1300°C, face ca procesul să fie controlat. Controlat în măsura în care se poate! Fiecare ardere este unică în felul ei. Spre deosebire de ceramica arsă într-un cuptor cu gaz sau electric, arderea cu lemne este o procedură de lungă durată, uneori cu acţiuni intense şi solicitante, în care procesul face parte integrantă din rezultatul final, contribuind la modelarea fiecărei piese din cuptor. Arderea poate dura până la şapte zile, la care se adaugă încă cinci zile pentru ca temperatura cuptorului să se răcească suficient pentru a putea vedea, pentru prima dată, rezultatul a tot ceea ce s-a întâmplat timp de mai bine de o săptămână.

Procesul arderilor cu lemn vine de mii de ani. A fost folosit peste tot în lume şi este utilizat în prezent pentru realizarea obiectelor din ceramica contemporană experimentală care face recurs la tradiţie şi istorie. Spre deosebire de ceramica decorată cu glazuri colorate, care are un aspect industrial, suprafeţele de ceramică care au suferit o ardere cu ajutorul lemnelor dobândesc culori unice, naturale, în funcţie de locul în care au fost aşezate în cuptor şi a tipului de ardere, reducătoare sau oxidantă, primind o patină asemănătoare obiectelor vechi.
Chuck Hindes explorează tradiţiile ceramicii japoneze, construind ceşti pentru ceai, ceainice, vase sau boluri, repunând oarecum în circulaţie o serie de piese care ţin de estetica construcţiei obiectului utilitar. Sintetizând teorii şi cunoştinţe sau utilizând abilităţile vechilor meşteri olari, Hindes se foloseşte în elaborarea principiilor estetice de calitatea eternă şi, în acelaşi timp, perenă a argilei. Informaţia înmagazinată în producţiile lui ceramice păstrează date ale unei arte care are o expresivitate aparte, chiar şi după trecerea a mii de ani. (Grigore Roibu)
Citiţi pe aceeaşi temă: Ceramica între tradiţie şi experiment; Vasele lui Ron Nagle; Rudy Autio – un reper în noul limbaj al artelor contemporane

Muzicalitatea formelor în ceramica lui Goro Suzuki

Spiritul lutului între tradiţie şi emoţie

Nu avem de unde să ştim câte ore de gândire şi, apoi, de lucru au fost investite în aceste lucrări ceramice. Nu avem de unde să cunoaştem greutăţile care au fost depăşite pentru a introduce „spiritul” miraculos al mâinilor în elaborarea formelor. Arta ceramicii, prin intermediul lucrărilor lui Goro Suzuki, are o muzicalitate aparte, o frumuseţe greu de formulat în cuvinte, care persistă în inimile noastre prin imagine.

Goro Suzuki (născut 1941, Aichi, Japonia) este unul dintre talentele despre care se afirmă că s-a născut înzestrat cu abilitatea de a modela. El îmbină tradiţii abandonate şi cunoştinţe care au fost păstrate secole de-a rândul cu o straşnică stricteţe în cadrul unor cercuri de meşteri ceramişti, cu expresivitatea  obiectului autonom ce aparţine discursului artistic contemporan. Munca lui Suzuki este foarte individualistă şi aparţine, într-o oarecare măsură, artei populare, ca recurs la tradiţie, dar este în acelaşi timp în ton cu noile curente artistice mondiale. O revistă de ceramică compara vasele lui Suzuki cu creaţia istorică a unui muzeu, dar specifica dragostea acestuia pentru Van Gogh, Picasso şi Monet. În căutarea de noi imagini moderne, artiştii au privit spre arhaic. Suzuki demonstrează prin lucrările sale natura intrinsecă a lutului, studiind asimilarea de influenţe străine în ceramica tradiţională japoneză, care a fost deosebit de pronunţată în perioada Momoyama.

El a realizat că spiritul de frontieră dintre obiceiurile arhaice (Momoyama şi Edo) şi spiritul modern se bazează pe o libertate selectivă de a apela la anumite canoane, care îi servesc pentru a păşi în afara tradiţiei. Aceste stiluri din tradiţiile Mino, care includ Shino, Oribe, Ki-Seto (galben Seto), Setoguro (negru Seto) şi Karatsu devin o manieră prin care Suzuki inventează forme pentru a exprima idei.
Suzuki este un maestru al roţii de olar, dar este în acelaşi timp şi un maestru al mânuirii pensulei. El foloseşte delicateţea ductului unei tuşe sau linii şi frumuseţea plastică a unei pete de culoare, configurând motive tradiţionale, figurative sau abstracte. De multe ori pe lucrările lui găsim animale, nuduri sau forme geometrice care împodobesc obiectele ceramice.

Cariera de ceramist al lui Goro Suzuki a început în adolescenţă sa, când el dormea aproximativ trei ore în fiecare noapte, pentru a se dedica, în restul timpului, lucrului cu ajutorul roţii de olar. Scopul lui era să ajungă la performanţa de a face 1000 de yunomi (ceşti de ceai) într-o zi. Doar în acest mod, el considera că poate fi numit „un adevărat artizan”. Reuşita l-a făcut să se simtă un meşteşugar desăvârşit. A reuşit performanţa de a modela o ceaşcă de ceai în 30 de secunde. Pasiunea sa pentru cercetarea stilurilor tradiţionale, cum ar fi de exemplu Shino, Oribe, Setoguro şi Ki-Seto, i–a permis libertatea de a se „juca” cu spiritul agilei. Lucrările lui Suzuki sunt modele estetice care includ o latură tradiţională, cât şi una originală.
Vasele sale propun un design simplu, cu motive bazate pe combinaţii de pătrate, dreptunghiuri şi cercuri. Artistul adaugă uneori accente de culoare verde, sub formă de scursuri peste glazură, asemănătoare unei patine, care creează impresia de obiect peste care timpul şi–a lăsat amprenta.

Activitatea lui Suzuki demonstrează stăpânirea perfectă a materialului, care prin manipularea cu măiestrie primeşte o formă de o rustică simplitate. Cariera sa de peste patruzeci de ani de activitate, a început ca olar de producţie. Apoi, a studiat diverse tradiţii istorice abandonate, prin intermediul cărora arta lui s–a rafinat, fiind numit maestru ceramist reverend. Pasiunea pentru argilă, grija pentru tradiţie, folosirea roţilor de olar şi a modelelor vechi de lucru şi cunoaşterea patrimoniului arheologic ceramic aparţinând Japoniei situează munca sa în cea de studiu a istoriei, prin intermediul reactualizării vechilor meşteşuguri.
Unul dintre stilurile cele mai interesante şi încântătoare din ceramica japoneză este Yashichida Oribe. Produse în timpul dinastiei Momoyama acest stil a influenţat nenumăraţi artişti de-a lungul veacurilor. Putem găsi influenţe ale acestui stil tradiţional chiar şi în creaţia Joan Miró. Producţiile Yashichida sunt piese turnate în tehnica denumită „coajă de ou”, fiind uşoare şi subţiri. Atunci când ţii în mână un astfel de obiect te impresionează greutatea mică şi transluciditatea pereţilor ceramici. Goro Suzuki are un simţ aparte în manipularea lutului. El ascultă vocea argilei, pe care o foloseşte ca element stilistic cultural, ce vorbeşte, apoi, prin modelare, despre spiritualitate, limite, aspiraţii şi sentimente. Nu ştiu în ce măsură este o legendă dar, se spune că analizând suprafaţa grafică a unui obiect străvechi din ceramică, cercetătorii au reuşit, ca în cazul discurilor de vinil, să reproducă o melodie pe care meşterul o intona în timpul lucrului. Este greu ca privind obiectele de ceramică al lui Suzuki să nu ai o admiraţie profundă.

Una dintre tehnicile de multe ori uitate din ceramica japoneză, revenită în cercetarea artistică contemporană, este Yobitsugi. Yobitsugi este o „altoire” de cioburi diferite, care lipite împreună creează un soi de vas-mozaic. Goro Suzuki este unul dintre cei mai cunoscuţi artişti contemporani care foloseşte această tehnică şi pe care o „împinge” dincolo de obiceiul tradiţional al unui asamblaj. În anul 2010 Suzuki a expus ciclul de obiecte intitulat Yobitsugi Stacking Boxes la Frank Lloyd Gallery din SUA. Tehnica lui este rezultatul unui proces complex elaborat în atelier. El utilizează nenumărate tipuri de argile cu incizii şi zgârieturi, în piese cu o configuraţie geometrică, o geometrie a formelor primare care prezintă ochiului elemente ale căror virtuţi estetice apelează la o transformare a unei realităţi fragmentare în unitate semnificativă generatoare de sens şi mesaj. Producţiile ceramice ale lui Goro Suzuki transmit un mesaj sintetic al unei muzicalităţi primare, fiind, în fapt, imagini abstracte instrumentate prin intermediul unui limbaj conceptual al unei tipologii de configurare semantică. (Grigore Roibu)