Ceramica, meşteşugul celor iniţiaţi

Primele manifestări ale artei focului, pe teritoriul României

Ceramica, până în veacul al XX-lea, a avut, în principal, funcţii utilitare şi rituale. La început, meşterii nu cunoşteau roata olarului, dar erau foarte îndemânatici la modelarea şi coacerea lutului. Arta pictării ceramicii în albnegru roşu, cu modele de o mare frumuseţe şi originalitate, sa răspândit pe un teritoriu mai întins decât România de azi şi sa perfecţionat timp de aproape 2.000 de ani.

Ceramica nu trebuie privată de ceea ce este cu adevărat şi anume un produs aparent local şi „autohton”. Putem vorbi de caracterul „internaţionalist” al ceramicii atunci când ne gândim la „suratele” sale, la fel de banale şi indispensabile, materiile prime din care este constituită.
Am vorbit în articolele precedente despre culturile vechi, mai ales din Asia, şi despre relaţia dintre om şi lut ca o „tovărăşie” constantă care a marcat evoluţia omenirii. Acum 5.0006.000 de ani, între Carpaţi şi Nipru, timp de aproape un mileniu, a înflorit o remarcabilă cultură neolitică. Uneltele rudimentare arată că traiul acelor oameni era simplu, dar ceramica pictată pe care neau lăsato drept mărturie a ajuns la un nivel de rafinament şi originalitate rămas de neîntrecut. O ştire în presa ucraineană menţiona că printre problemele ridicate la întâlnirea dintre preşedinţii Ucrainei şi României, pe lângă chestiunea Canalului Bâstroe şi cea a Insulei Şerpilor, a fost şi cooperarea în problema CucuteniTripolie.

Olăritul este un meşteşug care presupune îndemânare şi cunoştinţe despre procesul tehnologic al preparării lutului, arderii şi decorării. Olarii se aşezau, de obicei, în zone apărate de pericolul invaziilor, în regiunile deluroase sau muntoase, foarte rar în zonele de câmpie. O condiţie necesară era proximitatea carierelor de lut şi a pădurilor, de unde olarii luau lemnul necesar arderii vaselor. Un ţăran nu ştie şi nu poate face oale când are nevoie, deoarece tehnologia făuririi obiectelor ceramice presupune cunoaşterea unui proces tehnologic etapizat. Circulaţia omului specializat care produce obiecte ceramice asigură uniformitatea formelor şi al decoraţiilor. Tot el are răbdarea frământării lutului, are ştiinţa de a căuta materia primă potrivită, ştie cum să învârtă roata, săşi manipuleze materialul, să citească temperatura cuptorului, are simţul de a introduce aer în cuptor care să dea un colorit anume pastei coapte, folosind arderea reducătoare sau oxidantă. Când aveau piaţa acoperită şi cererea se atenua, ori apar alte motivaţii, meşterii se deplasau în alte regiuni geografice pentru aşi asigura bunăstarea. Un olar putea subzista fără a practica agricultura şi vânătoarea. Produsele lui erau accesibile şi indispensabile vieţii cotidiene, aşadar mereu cerute. Olarul, din acest punct de vedre, nu este neapărat un artist: zgârie, împunge şi de aici ies linii sau impresiuni de o simplitate dezarmantă. Meşterii s-au grupat în bresle şi, apoi, în centre de olărie, care există şi acum. Toată această evoluţie a facilitat şi a transmis până în contemporaneitate o modalitate de exprimare artistică bazată, pe lângă abilităţile creative, pe cea a meşteşugurilor.

Ceramica este pentru arheologi extrem de importantă, fiind artifactul pe baza căruia au fost definite grupele culturale cunoscute până în prezent precum şi ariile lor de răspândire. Prin intermediul fragmentelor de ceramică pot fi surprinse legături interculturale sau mişcări de populaţii în anumite spaţii geografice. Pe baza studiului ceramicii pot fi depistate centrele de olari ce pot da informaţii despre viaţa cotidiană a unei epoci: nutriţie, viaţă religioasă şi ritualuri (vasele pentru libaţii sau de ofrandă, vasele antropomorfe şi zoomorfe). Calitatea ceramicii poate constitui un element în departajarea indivizilor din punct de vedere al statutului social. Gustul artistic sau lipsa lui, atunci când este vorba de forme ceramice, motive sau tehnici decorative utilizate, poate indica deosebiri în ceea ce priveşte prosperitatea unei comunităţi. Descrierea ceramicii (ca şi tipologia ei) trebuie să fie obiectivă şi precisă, pentru a putea fi uşor înţeleasă. Este un deziderat care însă nu a fost atins datorită faptului că nu există un limbaj comun acceptat şi respectat. O altă serie de confuzii provine în urma înregistrărilor superficiale de pe săpăturile arheologice. De cele mai multe ori autorii rapoartelor arheologice se mulţumesc să facă aprecieri generale asupra caracteristicilor ceramicii, astfel încât nu există statistici propriuzise care să poată face obiectul unei analize. O împărţire a ceramicii pe diverse culturi are, aşadar, un grad ridicat de subiectivitate. Culturile ceramice de pe teritoriul României au fost, la rândul lor, studiate şi catalogate. În cele care urmează voi încerca să prezint o parte dintre aceste culturi ceramice.

Cucuteni este o comună din judeţul Iaşi, unde săpăturile arheologice efectuate între anii 1885 şi 1910 au scos la iveală vestigii neolitice datând din anii 4.0003000 î.Hr.
Cultura Cucuteni era răspândită în Moldova, nordestul Munteniei, sudestul Transilvaniei şi Basarabia caracterizânduse printro ceramică de foarte bună calitate din punct de vedere tehnic, bogat şi variat pictată.
Ceramica din cultura Cucuteni este unică în Europa, găsinduse unele asemănări, destul de pregnante, între aceasta şi cea aparţinând unei culturi neolitice din China. Cea din urmă şia făcut apariţia însă, după o distanţă de timp foarte mare, circa un mileniu faţă de cea aflată între Carpaţi şi Nipru.

Una din caracteristicile predominante a ceramicii Cucuteni este decorul în spirală, cu numeroase variante şi combinaţii. Este, poate, una dintre cele mai cunoscute culturi datorită figurilor feminine cu torsul plat, decorate cu motive geometrice. De exemplu, Hora de la Frumuşica, efigia Muzeului din PiatraNeamţ, este una din capodoperele culturii Cucuteni. A fost descoperită în anul 1942 pe „Cetăţuia” din satul Bodeştii de Jos, judeţul Neamţ. Piesa ceramică constă întrun suport antropomorf compus din şase statuete feminine, văzute din spate, înlănţuite parcă întro horă. Meşterul a renunţat la modelarea capului, braţelor şi picioarelor, folosind decupări ovale, pe două registre. Modelajul şoldurilor exprimă clar feminitatea personajelor conferind ritm ansamblului şi dând impresia de rotire. Invocarea soarelui şi apei, ca elemente care aduc belşugul grânelor, este accentuat cu ajutorul decorului dispus în elipse pictate cu alb, pe fond roşu.
Alte vase rituale celebre, descoperite pe teritoriul României, sunt cele numite: Soborul zeiţelor – descoperit în anul 1981, în situl multistratificat de la PoduriDealul Ghindaru, judeţul Bacău şi Vasul cu colonete – descoperit la Izvoare, PiatraNeamţ.
Dincolo de dimensiunea estetică, aceste obiecte închid în sine o lume de simboluri (cum ar fi cel al spiralei, reprezentativ în spiritualitatea comunităţilor străvechi), care se îmbină cu abilitaţi tehnologice ce au contribuit la denumirea pieselor ca fiind capodopere, devenite azi exponate de referinţă pentru eneoliticul european.

Manifestările culturale de tip Starčevo-Körös-Criş sunt în general considerate ca făcând parte dintrun mare complex al neoliticului timpuriu răspândit în Tesalia, Macedonia, Bulgaria, fostul teritoriu al Yugoslaviei, România şi Ungaria.
Figurinele cu aspect geometric sunt compuse din planuri volumetrice simple şi geometrice.
O dată cu Epoca Bronzului, pe continentul Europei, în mileniul al IIIlea î.Hr, societatea se divizează în războinici şi meşteşugari. Datorită bogăţiei acumulate din partea unei categorii a societăţii, au început să fie produse bunuri de lux.
Figura feminină
primeşte o valoare magică şi caracter divin.

Cultura Boian este cunoscută pe teritoriul României ca aparţinând spaţiului geografic din Muntenia, până în Valea Jiului, în Dobrogea, sudvestul Moldovei şi sudestul Transilvaniei, extinzânduse spre sud, până la Marea Egee. În Bulgaria, cultura este cunoscută sub numele de Mariţa. Din punct de vedere al datării, cultura aparţine Neoliticului mijlociu şi parţial este contemporană cu Hamangia.

Cultura Cernavodă datează de la sfârşitul eneoliticului şi acoperă mileniul al IVlea î.Hr, fiind situată în Dobrogea, la Cernavodă şi Dealul Sofia, aflat pe malul drept al Dunării. Prin elementele caracteristice pe care le prezintă, Cultura Cernavoda încheie o etapă majoră a evoluţiei culturale şi marchează tranziţia de la neolitic la epoca bronzului.

Cultura Vădastra (50003500 î.Hr) se află la interferenţa a două mari arii culturale străvechi: Boian şi Vinga. Originalitatea culturii Vădastra se manifestă atât în formele ceramice, cât şi în ornamentaţia acestora, folosind o tehnică mai rară: incizieexcizie.
Obiectele sunt construite prin metoda ridicării cu mâna a unor fâşii de lut, lipite unele de altele cu pastă din argilă, iar motivele decorative predilecte sunt: spirala, meandra şi dinţii de lup. Piesele sunt decorate prin şănţuleţe incizate în masa ceramică umplute cu barbotină de caolin, folosită drept angobă.

Fenomenul Monteoru este unul dintre cele mai bine cercetate momente din epoca bronzului de la Nord de Dunăre, dar acest lucru nu a însemnat şi elucidarea tuturor necunoscutelor. O problemă încă nesoluţionată o constituie originea culturii. Cultura Monteoru se formează în Muntenia colinară de nord şi nordest şi se întinde rapid în Moldova de Sud (inclusiv la est de Prut). Are puncte în care se dezvoltă şi în interiorul arcului carpatic. Materialul ceramic descoperit este reprezentat, în principal, prin cel de uz, caracterizat de o pastă în care sa adăugat ca ingredient calcar pisat.

Cultura Tei se formează în Muntenia (mai mult în zona de câmpie), fără a se extinde în Bărăgan. Sau descoperit numeroase urme ale culturii Tei şi în Bulgaria, precum şi în zonele de sudsudest a Transilvaniei. Obiectele aparţinând ceramicii fine sunt decorate cu motive realizate în tehnica împunsăturilor succesive, cu motive liniare sau în formă de „S” culcat, dispuse în registre verticale sau orizontale, iar motive romboidale sunt tratate independent. Această categorie de vase prezintă în interiorul, dar mai ales în exteriorul lor, suprafaţa netezită şi, mai ales, lustruită. Motivele ornamentale incizate prin împunsături succesive au fost umplute cu pastă de culoare albă.

Cultura Wietenberg sa dezvoltat în centrul Transilvaniei. La maturitate va ocupa culturile extra carpatice situate în sudestul acesteia. Provine din cultura Coţofeni şi preia stilul ceramicii decorate cu măturica, având şi unele influenţe Schneckenberg. Culoarea variază între brun închis şi negru. Decorul constă în linii verticale, paralel incizate, benzi haşurate sau umplute cu cerculeţe, puncte şi triunghiuri.

Cultura Tisa sa dezvoltat în perioada eneoliticului timpuriu în bazinul mijlociu şi superior al Tisei, iar spre rǎsǎrit sa extins în Vestul României (Crişana şi Banat). Cultura Gumelniţa se formează pe fondul culturii Boian, dar are şi o componentă a culturii Mariţa, din SudEstul Bulgariei, a cărei ceramică pictată cu grafit constituie una din trăsăturile caracteristice a ceramicii gumelniţene. Ceramica este în special neagră şi uneori de culoare brun (rar roşucărămiziu). Ambele categorii sunt patinate, având forme şi decoruri variate, acestea din urmă incizate în relief şi barbotinate sau pictate cu grafit. Întâlnim şi o categorie mai rară, pictată tricrom, după arderea vasului în cuptor. Tot acum îşi fac apariţia primele vase de tip askos şi rhyton, ca urmare a legăturilor cu sudul egeoanatolian. Plastica mică aparţinând acestei culturi este extrem de bogată, variată şi are o specificitate aparte. Numeroase sunt vasele antropomorfe, zoomorfe sau antropozoomorfe, dar şi compoziţiile care îmbină diverse elemente tematice, toate obiectele, împreună cu statuetele, fiind legate de manifestări cultice ale populaţiei. În acest sens, un exemplu este Zeiţa de la Vidra sau Venus de la Vidra, considerată capodopera culturii Gumelniţa.

Cultura Hamangia este o cultura neolitică, din mileniul al IVlea până în cel deal IIlea î.Hr, care a fost denumită astfel după vechiul sat Hamangia din comuna Histria, Dobrogea, astăzi satul Baia, judeţul Tulcea. Cultura Hamangia este pusă în legătură cu o populaţie venită din Anatolia. Hamangia este cea mai veche cultură neolitică din Dobrogea, cunoscând o lungă perioadă de înflorire, care s-a prelungit până la naşterea variantei pontice a culturii Gumelniţa, influenţândo şi pe aceasta.
În cadrul figurinelor din ceramică avem două tipuri de idoli: idoli reprezentaţi în picioare şi cei în poziţie şezândă. Se consideră ca reprezentativă pentru această cultură statueta unui bărbat în poziţie şezând, denumită „Gânditorul”, descoperită la Cernavodă. Gânditorul de la Hamangia nu este singura statuetă de acest tip cunoscută, dar a ajuns să fie una dintre cele mai mediatizate lucrări, din perioada neolitică, descoperită pe teritoriul României.

Cultura Sabatinovka-Nouă-Coslogeni din Moldova de Nord şi centrală penetrează până în Transilvania de Est. În a doua fază, unele din grupurile acestei culturi se retrag din Transilvania sub presiunea culturilor care produc hallstattizarea. Cultura Otomani se formează pe fondul cultural Baden şi cel al ceramicii decorate cu măturica. Iniţial a ocupat spaţiul dintre Apuseni, Mureş şi Tisa. Ulterior sa deplasat pe teritoriile de la Vest de Tisa (în Ungaria se numeşte Fuzesabony). Cultura Otomani aparţine epocii bronzului (secolul al XIXlea şi al XIIIlea î.Hr.), fiind denumită după numele comunei Otomani, judeţul Bihor, unde au fost descoperite primele aşezări aparţinând acestei civilizaţii.

În Epoca Fierului pătrund pe teritoriul actual al României obiectele lucrate la roată, prin zona Mehedinţiului, în secolul al Vlea î.Hr. În cea de-a doua epocă a fierului, cuprinsă aproximativ între anii 400 î.Hr. şi 100 d.Hr. se dezvoltă lateneul dacic.
Ornamentica ceramicii lateneului dacic este destul de bogată, în linii mari distingându-se două stiluri: stilul reliefului (prin brâie alveolate dispuse vertical şi orizontal, butoni conici, cilindrici şi rotunzi) şi stilul inciziei (cu ajutorul liniilor drepte, valul, punctul sau „brăduleţul”, executate cu pieptenul – acestea din urmă începând cu anul 106 d.Hr, când Dacia devine provincie romană).
Prima epocă a fierului, Hallstatt (1200300 î.Hr.), a fost confirmată prin descoperirile efectuate pe teritoriul a 27 localităţi aflate pe întreaga Vale a Mureşului (între Deda şi Luduş), în Câmpia Transilvaniei (Band, Căpuşu de Câmpie, Ţipelnic) şi în Podişul Transilvaniei (Bahnea, Gogan, Senereuş, Chendu, Sângeorgiu de Pădure, Sighişoara, Criş, Saschiz).

Cucerirea romană înglobează formele existente, peste care aduce formele mediteraneene, creând o artă de tip roman provincial.
Civilizaţia La Téne se manifestă în cea de a doua perioadă a epocii fierului, fiind denumită după localitatea cu acelaşi nume din Elveţia, unde au fost făcute primele descoperiri ale acestei culturi.
Pe teritoriul României, perioadă a doua a fierului a fost numită La Téne dacic (300 î.Hr.106 d.Hr), fiind bine reprezentată prin vestigii descoperite pe teritoriul a 28 de localităţi unde sau găsit unelte, arme, vase, podoabe etc.
O componentă caracteristică a ceramicii lucrate cu mâna este apariţia, încă din perioada de început, a două forme de vase: ceaşca cu toartă sau aşa zisa „ceaşcă dacică” şi farfuria cu picior sau „fructiera” forme ce sau menţinut pe tot parcursul civilizaţiei dacice.

Ceramica modelată liber este confecţionată dintro pastă plină de impurităţi, arderea fiind neuniformă, de unde au rezultat culori sau nuanţe diferite nu numai de la vas la vas, ci şi pe suprafaţa aceluiaşi vas. Predomină vasele brune, brungălbui şi brun-cărămizii. Ocupaţia romană atrage după sine schimbări în ceea ce priveşte statutul teritoriului cuprins între Valea Mureşului şi Târnave.
În categoria ceramicii romane provinciale predomină categoria cenuşiezgrunţuroasă, urmată de cea cărămizie aspră şi apoi, în proporţii aproape egale, cea fină de culoare roşie, uneori cu vopsea şi cea cenuşie. Formele cele mai frecvente sunt oalele cu şi fără toarte, castronelele cu buza rotunjită, vasele de provizii şi capacele de vase. De remarcat este prezenţa ulcioarelor din pastă fină roşie, a unor amfore şi a vaselor terra sigillata, cu sau fără decor. Ceramica romană provine din ateliere specializate de olari şi nu prezintă în general particularităţi.

Nepăsătoare la idei de paternitate, gata să facă referire la stiluri venite din trecut, ceramica artistică din prezent este pregătită să extragă orice semnificaţie şi sens semiotic din calitatea lutului şi a glazurilor. Ceramica a devenit un produs al artelor vizuale, încărcat pe de o parte cu particularităţile simbolice ale trecutului, iar pe de alta cu oportunităţi neexplorate, păşind în afara tradiţiei şi, în acelaşi timp, a unei estetici legate de obiectul utilitar. (Grigore Roibu)

Lumea zoomorfă a ceramicii lui Costel Badea

Ceramica, obiect de studiu în
şcoala contemporană românească

Calitatea ceramicii româneşti, la fel ca şi starea actuală a artelor din România, beneficiază de o serie de premise istorice. Pe de o parte, la începutul secolului al XX-lea s-au dezvoltat industriile de profil, care au dus la formarea unor desingneri şi creatori de prototipuri, iar pe de altă parte, apariţia celor două şcoli, cea de la Cluj şi cea de la Bucureşti, au jucat un rol important în apariţia unor idei inovatoare în învăţământul de specialitate.

O caracteristică a şcolii de la Bucureşti era aspectul decorativ-ornamental ce aparţinea unor ceramişti orientaţi spre construcţia riguroasă şi cercetarea efectelor plastice. În anii ’70-’80 ai veacului trecut se înregistrează un salt remarcabil al calităţii producţiei artistice, care se afirmă tot mai mult pe plan internaţional.
Şcoala de la Cluj se situează, oarecum, într-o opoziţie cu decorativismul ceramicii româneşti tradiţionale, promovând în disciplinile studiate creaţia unor forme experimentale, a unor obiecte aşa zis non-convenţionale generate de idei inovatoare.

Şcoala bucureşteană apelează în procesul educaţional la diferite tehnici de transpunere, folosind diverse materiale ceramice (lut, gresie, faianţă şi porţelan), vizând construcţia riguroasă a formelor şi cercetarea efectelor plastice, care trimit privitorul în universul artefactelor civilizaţiilor străvechi. După anul 1970, o serie de artişti bucureşteni, viitori profesori, vor contribui la desprinderea ceramicii din rândul artelor decorative, conferindu-i un statut estetic aparte în creaţia de forme geometrice cu implicaţii figurative. Printre aceştia sunt: Costel Badea, Florian Lazăr Alexie, Ioana Şetran, Dumitru Rădulescu, Rodica Mazilescu, Eugenia Manea Pasima, Vasile Cercel, Teresa Panelli ş.a.

Anul trecut s-au împlinit 15 ani de la dispariţia celui care a fost unul dintre întemeietorii şcolii româneşti moderne de ceramică, Costel Badea. Inegalabil şi inepuizabil în expimarea sa artistică, Costel Badea (1940-1995) pare a direcţiona şi acum orientările în acest domeniu, cu atât mai mult cu cât mulţi dintre actualii reprezentanţi de marcă ai ceramicii contemporane din Romania i-au fost ucenici. Expoziţia „In meomoriam Costel Badea”, organizată la iniţiativa unuia dintre discipolii marelui artist, Eusebio Spînu şi a colegilor săi ceramişti din Filiala Uniunii Artiştilor Plastici Constanţa I, dar şi din Bucureşti, a reunit pe simeze lucrări de ceramică realizate de Costel Badea, aflate în prezent în colecţii particulare, portrete-şarjă şi fotografii realizate de celebrul ceramist.

Dar cum vedem astăzi un obiect ceramic conceput ca recipient la roata olarului? După cum am mai scris, olarul ca artist al vremurilor contemporane nu are nici cea mai mică legatură cu meşterul artizan al artei populare. Vasele ceramice actuale, realizate cu ajutorul roţii de olar, sunt rezultatul unei noi viziuni estetice asupra imaginii vizuale. Alternanţa concav-convex şi conturul liber al modelejului, în paralel cu cea a decorativismului, deplasează evoluţia vasului, în Modernism, spre o direcţie sculpturală. Atât în arta românească, cât şi în cea internaţională, experimente zoomorfe şi antropomorfe cooexistă în producţia ceramicii artistice, ca forme ce se pot afilia geometriei fundamentale văzută ca receptacol. Costel Badea este un ceramist care explorează mişcarea formelor în spaţiu pentru a obţine obiecte sculpturale. O impresionantă creaţie artistică şi numeroase distincţii naţionale şi internaţionale, fac din întemeietorul şcolii româneşti moderne de ceramică un „decan” de prestigiu al genului şi un împătimit „cercetător” al ciclurilor tematice cu diverse „orătănii”. Ornitologii fabuloase, păsări şi animale situate la limita dintre umor şi viziunea incisivă asupra moralităţii caracterului uman, transpuse prin intermediul dialecticii unui bestiar exotic, reconfirmă capacitatea lui Costel Badea de a avea o viziune sculpturală şi monumentală asupra formei. Edificii ovoidale, ouă gigantice, cochilii închise sprijinite pe „schelele” unor piloni cilindrici care evocă tubulatura industrială a formelor obţinute prin turnare, după o „mecanică” inspirată parcă după Hyeronimus Bosh, animă un univers al cărui geneză îşi modifică direcţia de la obiectul funcţional spre recipientul-vas. Acesta conţine, păstrează şi transmite mesajul ludic a unei estetici care derivă din exerciţiul fantezist al volumelor ce se conjugă în compoziţii complexe realizate cu ajutorul gresiei ca material de lucru. (Grigore Roibu)
Credit foto: Crina Cranta.