Lumea copilăriei care aparţine adulţilor

Galeria Pygmalion din Timişoara găzduieşte, până în data de 9 mai 2012, expoziţia de pictură intiulată „Borders,” semnată de o tânără artistă – Ugron Réka. Ugron Réka extrage instantanee din realitatea în care trăim, trasând o graniţă între lumea copilăriei şi cea a adulţilor, cu scopul de a face introspecţii vizuale ce ne vorbesc despre limite, libertate şi conformism. Lucrările ei au atitudine critică, uneori de iritare, căutând să dea un răspuns problemelor cu care se confruntă diverse generaţii în relaţia cu mediul pe care îl oferă o societate în care acestea se regăsesc din ce în ce mai puţin.
Citiţi şi Ugron Réka – Borders

Ugron Réka Ibolya este născută pe 16 martie 1981, la Miercurea Ciuc, Harghita. A absolvit Universitatea de Vest Timişoara, Facultatea de Arte Plastice, secţia pictură în 2004 şi are un Master în pictură obţinut în 2009. A participat la mai multe expoziţii de grup în ţară şi în strănătate şi are trei expoziţii personale: „Vernissage”, Galeria D’Ancona Budis, Bucureşti, 2011, „Plastic People”, Galeria Calina, Timişoara, 2009 şi „Borders”, Galeria Pygmalion, Timişoara, 2012.

„Decorul s-a schimbat, dar nu şi mentalitatea oamenilor”

Grigore Roibu: Sunteţi o artistă care aparţine unei generaţii aflată încă în perioada formării, o generaţie care se confruntă cu o societate mereu în schimbare, dominată de accesul la informaţia rapidă şi continuă. Ce vă inspiră în alegerea acestor teme care extrag din realitate imagini, parcă, sub forma unor instantanee?

Ugron Réka: Pentru mine, lumea înconjurătoare deloc convenabilă, iritabilă, neadaptabilă este ofertă pentru lumea creaţiei. S-a dus vremea alegerii de subiecte uzuale pentru un public inofensiv şi docil (realitate pozitivă pentru realitate tot pozitivă).
Ca tânar artist mă simt dator să dau răspunsuri unor probleme presante ale mediului înconjurător, cu care se confruntă această generaţie. Prezint în cursul elaborării mesajelor proprii şi o serie de reflexe mimetice, îndreptate asupra unei anumite zone a realităţii.

– Temele pe care le abordaţi în pictură necesită o documentare amănunţită?

– Nu neapărat, lucrez spontan. Încerc să evit explicitul şi las privitorului sarcina să exploreze misterul câmpului vizual.

– Subiectele abordate de mulţi tineri artişti au legătură cu contextul social şi politic sau pot exista în sine, fără a fi influenţate de realitatea exterioară. Cum vedeţi această relaţie cu realitatea economică şi politică din România şi ce se ascunde în spatele aceastei atitudini de abordare aproape copilărească a desenului ?

– Prima expoziţie personală, „Plastic People”, realizată în 2009 la galeria Calina, a fost protest-art prin critica adusă culturii de masă, a dumping-ului, prin punerea sub semnul întrebării a dificultăţilor lumii. În 2011, la Bucureşti, cercul se restrânge: prin expoziţia „Vernissage” am luat în colimator anturajul apropiat. În seria „Borders”, cercul se răstrânge şi critica aspră a lumii înconjurătoare este înlocuită de o voce resemnată. Copilul, sub influenţa experienţei de viaţă, îşi pierde treptat legătura specială cu spiritualitatea şi se conformează unei lumi ce aparţine adulţilor, opusă lui. Lucrările exprimă tocmai ameninţarea acestei renunţări. În aceste naraţiuni vizuale, nu învinge micul Prinţ, ci Împăratul cel Rău al cărui imperiu înghite totul.

Oamenii, din comoditate sau frică, nu vor să vadă problemele lor sau ale societăţii în care trăiesc. Cu greu fac paşi spre tranformare, dacă nu sunt motivaţi sau nu-i forţează viaţa. Reuşeşte arta în zilele noastre să aibă acest rol de catalizator?

– Foarte puţin. Nu există public pentru expoziţii, cea mai mare problemă cu care ne confruntăm, în general, este lipsa educaţiei vizuale a oamenilor. De vină este tot sistemul în care trăim. În Occident copiii se familiarizează din clasele primare cu arta. Au programe speciale, sunt duşi de către dascăli în galerii, muzee. Nu poţi avea pretenţia ca un om să intre într-o galerie de artă dacă nu a avut nici o tangenţă cu arta până atunci.

– Puteţi enumera câteva repere care consideraţi că nu pot lipsi din felul dvs. de a picta, din universul pe care îl propuneţi privitorului. Mai există azi reguli de urmat pentru un artist? Puteţi schiţa câteva dintre acestea.

– Fotografia şi computerul sunt două „unelte” de care nu mă pot lipsi. Fiecare lucrare e un univers nou, chiar dacă lucrez la o serie cu acelaşi concept. Aceste picturi sunt un fel de puzzle-uri. Iau fotografia originală, şterg elementele inutile, adaug unele noi, până când ajung la o compoziţie limpede.

Care au fost cele mai importante proiecte şi realizări de care sunteţi cu adevărat mândră în ultimii ani?

– Până acum am reuşit să realizez trei expoziţii personale, şi am avut şansa să particip la două târguri internaţionale de artă contemporană în Franţa şi în Ungaria. În Franţa am fost reprezentată de către galeria D’Ancona Budis din Bucureşti şi în Ungaria de către Galeria Calina din Timişoara.

– Cum se împacă profesia de artist plastic cu cea de galerist?

– Pot să afirm că foarte bine. Contactul cu arta şi cu artiştii mă ambiţionează, îmi deschide noi orizonturi spre creaţie. Când am început să lucrez ca galerist, m-am reapucat şi de pictură.

– Cum se raportează artiştii din România la piaţa internaţională de artă?

– Avem foarte mulţi tineri talentaţi în România. Unii reuşesc să se afirme şi pe plan internaţional. Drumul este foarte greu şi lung. Trebuie multă muncă, perseverenţă, un bun manager şi, nu în ultimul rând, mult noroc.

– Ştim cu toţii care este este situaţia unui tânăr artist pe piaţa românească. Ce ar trebui să se schimbe pentru a le oferi mai multe oportunităţi?

– În ţările socialiste arta a stagnat din cauza ideologiilor impuse de către sistem, după revoluţie în ordinea culturală cenzura politica a dispărut. Totuşi este foarte greu să vorbim despre o libertate totală, fiindcă, decorul s-a schimbat, dar nu şi mentalitatea oamenilor. Este nevoie de mult timp până arta o să-şi recâştige locul bine meritat în societatea contemporană românească. După parerea mea, ar trebui să avem mai multă încredere în capacităţile noastre şi să nu mai copiem arta occidentală.

Ce proiecte de viitor aveţi?

– Deocamdată încerc să mă concentrez la o serie nouă de lucrări, cu un subiect diferit de cele abordate până acum, dar tot cu o tentă socială. Aş dori să mă prezint cu această serie nouă în străinătate.

-Vă mulţumesc şi vă urez succes în continuare.
(Interviu realizat de Grigore Roibu)

Ugron Réka – Borders

Galeria Pygmalion, Timișoara

Galeria Pygmalion din Timişoara găzduieşte până pe data de 9 mai 2012 expoziţia de pictură intiulată „Borders”, semnată Ugron Réka. Vernisajul expoziţiei a avut loc miercuri, 25 aprilie, în Casa Artelor de pe str. Augustin Pacha nr. 8.

Nu sunt critic de artă, nici o persoană suficient de detaşată de artistă, pentru a-mi asuma o premiză a obiectivităţii. Am acceptat, totuşi, vernisarea acestei expoziţii în încercarea de a descifra relaţia subtilă dintre această expoziţie şi personalitatea artistei Ugron Réka.

Lucrările expuse au, pe lângă tehnică, ceva în comun: toate prezintă o lume infantilă. Artista extrage din realitate „o suită de instantanee” pe care o conectează la ceva cu totul diferit: linii libere, dinamice, o desprindere de latura hiperrealistă a lucrării sau, ignorând orice dinamism, fundaluri goale, adesea albe, accentuând austeritatea şi anxietatea. Tocmai acest conţinut subtextual, lacunar constituie aspectul cel mai pasionant al lucrărilor. În prezentarea aproape fotografică a realităţii, Ugron Réka face dovada pregătirii sale profesionale solide. Însă, ca privitor obişnuit, am această aşteptare de la orice artist care expune. Opera de artă mă captează prin ceva inedit: manifestarea vizuală a fanteziei, creativităţii, inspiraţiei şi conceptului, care în acest caz este un univers  ce se cere imperios exprimat.

Ce ascunde această atitudine de abordare aproape copilărească a desenului? Să fie universul fanteziei ingenue sau altceva? Ugron Réka e de părere că lucrările ei trasează o graniţă între lumea copilăriei şi cea a adultului. De aici şi titlul expoziţiei: Borders. Care este conţinutul subtextual? Poate o experienţă anume, conştientă-inconştientă din copilărie, amintiri stranii şi confuze, introspecţii. Ori am putea intui deziluzia, scepticismul faţă de promisiunile vieţii, în care credem cu tărie la vârsta candorii. Canapeaua din lucrarea intitulată Red Shiny induce prezumţia că acea perioadă senină şi curată nu durează, ameninţarea perversităţii vieţii adulte făcându-şi simţită prezenţa. Copilul, sub influenţa experienţei de viaţă, îşi pierde treptat legătura specială cu spiritualitatea şi se conformează lumii adultă, opusă lui. Lucrările exprimă tocmai ameninţarea acestei renunţări. În aceste naraţiuni vizuale, nu învinge micul Prinţ, ci Împăratul cel Rău al cărui imperiu înghite totul.

În viaţa fiecăruia dintre noi, copilăria are o importanţă covârşitoare, fiind temeiul devenirii noastre. Inevitabilă, aşadar, este  întrebarea: ce fel de copilărie se reflectă în lucrările din Borders care, sprijinindu-se pe o imagine idilică, recurge la această pensulaţie enigmatică, linii fragile, spaţii goale care acaparează formele şi culorile. O soartă silnică, o lume în care ascensiunea şi ieşirea în evidenţă devin aproape imposibile, iată la ce fac trimitere aceste linii şovăielnice. Viaţă vitregă  care nu ţine seamă de foamea de afecţiune a copilului, de rănile pricinuite de lipsa dragostei. O viaţă în care i se inoculează de timpuriu că, în locul său, decid în exclusivitate alţii, uriaşii atotputernici – adulţii, iar la un moment dat ursita. Destinul imuabil în care, de la cea mai fragedă vârstă învaţă că visele şi, uneori, însăşi viaţa pot fi nimicite. În pofida acestora, copilul nu se lasă copleşit. El simte doar că nu aşa ar trebui să fie ordinea vieţii, dar aceste gânduri  nu pot fi împărtăşite cu nimeni. Şi totuşi: chipul artistei, pe care arareori răsare câte-un zâmbet, ascunde nu rigiditate, ci sentimente profunde, un suflet sensibil, o raţiune solidă, o personalitate care, în ciuda circumstanţelor nepotrivite, e capabilă să-şi creeze un cămin unde chiar şi călătorul se poate delecta. Căci ea a păstrat în suflet şi o fărâmă de frumuseţe din vremea copilăriei: magia liniilor. Acesta este miracolul, poate chiar  colacul de salvare al  unei copilării nefericite.

Talentul şi ambiţia nasc nevoia de a evada, de a înţelege că acestea sunt singurele posibilităţi de refulare. Aici începe lupta: pentru supravieţuire, pentru conservare şi, ca artist, pentru existenţa în sine. Această luptă răzbate din întreaga operă a artistei. Prima expoziţie personală, Plastic People, realizată în 2009 la galeria Calina, este protest-art prin critica adusă culturii de masă, a dumping-ului, prin punerea sub semnul întrebării a dificultăţilor lumii. În 2011, la Bucureşti, cercul se restrânge: prin expoziţia Vernissage sunt luate în colimator anturajul apropiat al artistei, snobismul amatorilor de artă şi al criticilor de artă oportunişti, întreg universul fals al protocolului. Dar unde este liniatura plină de forţă, caracteristică atitudinii crtitice, în lucrările expoziţiei de faţă? Nici de data aceasta artista nu-şi exploatează pânzele într-un mod convenţional. Numai că în acest caz, într-un ungher al lumii noastre, e pitit un copil cu lumea lui care provoacă prin linii încâlcite – semne de întrebare… Tonul este schimbat: critica aspră, inexorabilă. este înlocuită de o voce resemnată. Critica s-a îmblânzit în analiză, introspecţie, confesiune. Atenţia artistei se îndreaptă doar aparent spre lumea exterioară, ea focusându-se mai degrabă spre interior, prin linii delicate, abstracte. Atenţia publicului este astfel deviată  de la lumea infantilă spre acest univers misterios, neexplorat încă. (Vajda Noémi)