În lumina tradiţiei

Fotoreportaj de Grigore Roibu

Scunde, simple la înfăţişare, asemănătoare caselor bătrâneşti, bisericile din lemn sau piatră din satele transilvane nu fac notă discordantă cu peisajul tradiţional căruia îi aparţin, semn al modestiei şi al bunului gust. Decorate cu simţ artistic aparte, construite într-un stil arhitectural particular, aceste lăcaşuri de cult duc în spate câteva veacuri de existenţă. Pentru a cunoaşte sentimentul autentic al oamenilor simpli care merg la slujbă din tradiţie şi convingrere, în Săptămâna Mare am luat hotărârea să vizitez comunităţile din jurul micilor biserici ale judeţului Hunedoara, căutând, e drept prin vizorul obiectivului, bucuria din timpul sărbătorilor luminii. Am început cu localităţile de pe Valea Mureşului.

Biserica de zid cu hramul „Sfântul Nicolae” din Leșnic, comuna Vețel, a fost construită la sfârșitul veacului al XIV-lea, fiind inclusă pe lista monumentelor istorice. Situată la 18 km Est de municipiul Deva, lăcașul are un plan simplu, de tip „sală”, cuprinzând un naos dreptunghiular ce măsoară în interior 5,60×5 metri şi un altar acoperit cu o boltă semicilindrică. La intrare este amenajat un mic pridvor de lemn. Edificiul, construit din piatră, are un turn de lemn şi, în interior, o valoroasă pictură murală, din păcate destul de afumată şi prost conservată. Se ajunge extrem de uşor cu maşina din DN 7, drumul fiind asfaltat până în faţa bisericii. Am asistat aici la slujba Deniei, o seară plină de lumina duhovnicească prin hrana rugăciunii celor aproximativ 15 localnici care se aflau în micul lăcaş de cult.

Vinerea Mare este zi aliturgică, zi în care nu se săvârşeste nici una dintre cele trei Sfinte Liturghii. Ceremonia principală este scoaterea Sfântului Epitaf din altar şi aşezarea lui pe o masă în mijlocul bisericii pentru a retrăi coborârea de pe Cruce a lui Hristos şi pregătirea Trupului pentru înmormântare. Seara se cântă Prohodul şi se înconjoară biserica. Pentru slujba care reproduce patimile, moartea şi îngroparea Mântuitorului am fost la biserica de lemn din Chergheș, comuna Cârjiți, construită la sfârșitul veacului al XVII-lea şi care are hramul „Sf. Cuvioasă Paraschiva”.

Satul se află la limita nord-estică a Ţării Pădurenilor şi se ajunge cu maşina din drumul care trece prin Almaşu Mic din Hunedoara spre Deva, fiind situat la o distanţă de aproximativ 12 km de Deva.
Biserica din lemn este compusă dintr-un altar nedecroșat, poligonal, cu un naos de proporții reduse şi un pronaos tăvănit, suprapus de un turn-clopotniță scund, cu foișor deschis şi coif piramidal învelit în tablă.

În cadrul acestui mic lăcaş te simţi ca într-o familie, slujba Părintelui Radu Scânteie fiind una plină de entuziasm, un entuziasm produs de cea mai minunată realitate, cea a vieţii veşnice într-o comunitate „aruncată”, parcă, în partea joasă a unei văi ce pare a fi veşnică.

În Săptămâna Luminată, încheind acest periplu din care o să prezint doar comunităţile care m-au impresionat, la o zi după marea sărbătoare închinată Maicii Domnului: Izvorul Tămăduirii, am vizitat una dintre cele mai cunoscute mănăstiri din zonă – Mănăstirea Prislop.

 

Aflată la 13 km de Haţeg şi 25 de km de municipiul Hunedoara, Mănăstirea Prislop este situată în apropierea satului Silvașu de Sus. De aproximativ șapte secole, ea reprezintă unul din cele mai importante așezăminte religioase ortodoxe din Transilvania. Drumul este asfaltat, dar îngust şi cu gropi. Odată ajuns la poarta mănăstirii, complex aşezat într-o poiană, eşti întâmpinat de vânzătorii de suveniruri. După poarta mănăstirii, însă, intri într-o altă lume, cu un peisaj mirific. Nu o să abuzez în folosirea unor cuvinte sau metafore care să descrie atmosfera de aici din convingerea că fiecare dintre noi are propriile trăiri intrând într-un spaţiu monastic. O să mă opresc la a prezenta ceea ce am văzut prin cuvinte simple şi imagini.

Clădirile administrative nu ies în evidenţă, preluând elemente ale peisajului pitoresc din jur. De la Haţeg, spre miazăzi se deschide minunata Ţară a Haţegului care se întinde până la poalele Munţilor Retezat cu piscuri ce se vedeau, încă, înzăpezite. Biserica a fost ridicată cu suflet şi credinţă, fiind construită din piatră şi având o istorie zbuciumată care se pierde în negura vremii. Sihăstria, de la poala Munţilor Parâng şi Prislop, este înconjurată de pădurile Silvaşului, fiind menţionată pentru prima dată, în documente, în anul 1360.

La 25 noiembrie 1948, Mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan aduce de la Mânăstirea Brâncoveanu-Sâmbata de Sus pe Părintele Arsenie Boca, licenţiat în Teologie şi absolvent al Academiei de Arte Frumoase Bucureşti, pentru a reface acest Aşezământ monahal. Din 1976, Prislopul este mănăstire de maici. În 1991 a fost înfiinţat în incinta ei Seminarul Teologic Monahal Sfânta Ecaterina, cu o durată de şcolarizare de cinci ani. Maicile şi elevele îşi desăvârşesc talentul artistic continuând vechiul meştesug al pictării de icoane pe sticlă, icoane ce pot fi admirate pe pereţii bisericii.
Mănăstirea, veche de 500 de ani, se spune că adăposteşte o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Am întrebat unde se află această icoană şi am am primit următorul răspuns: „Maica Domnului este în inimile voastre…”

Devenit el însuşi o icoană a spiritualităţii româneşti, icoanele pictate de Ieromonahul Arsenie Boca sunt diferite de toate picturile bisericeşti pe care le-am întâlnit. Imaginile sunt pline de „adevăruri zugrăvite”, preziceri ascunse în spatele simbolurilor prin coduri ce ies la iveală după 22 de ani de la moartea părintelui, profeţii pe care şi eu le citesc acum cu mare interes. Pictura părintelui Arsenie Boca nu este una comodă. „Cu forţa lui teologică, părintele nu s-a închis în canoanele severe şi îngheţate ale picturii din Erminiile bizantine. Dar el nici nu a inventat imagini, ci doar le-a transcris în fresca uriaşă, aşa cum numai el le-a văzut: Iisus în zeghe, ca un avertisment. Avertismentul lui Dumnezeu, întunecat de durerea Golgotei lumeşti. (…) Pruncul Iisus în zeghe, credinţa, întemniţată de comunişti, la fel ca şi viaţa preoţească a părintelui Arsenie Boca”, scrie Alexandru Valentin Crăciun (referindu-se la fresca Maicii cu Pruncul de la catedrala Sfântul Elefterie-Nou)

Iată ce spunea Arsenie Boca, în 1940, despre ascensiunea comunismului, dar şi despre ce va urma acestuia: „Zdreanţa roşie, secera şi ciocanul, steaua cu cinci colţuri o să dispară, dar va veni steaua cu şase colţuri, anarhia, şi va fi vai şi-amar de lume”. (Sursa: Libertatea.ro)

De altfel, Arsenie Boca continuă să fie incomod şi după moarte. Zeci de mii de oameni vin pe urmele lui în pelerinaje. De la mănăstire porneşte către deal un drum ce duce la cimitirul mănăstirii. Aici sunt îngropate măicuţele dar şi părintele Arsenie Boca. La mormântul acestuia sunt permanent sute de pelerini pentru că părintele a făcut minuni în timpul vieţii dar, se spune, face şi mai multe minuni după ce a trecut la cele veşnice. De la cimitir poteca urcă şi, apoi, coboară către o peşteră săpată în stâncă de către un călugăr. În această grotă se refugia părintele Arsenie, uneori câteva săptămâni, pentru a se ruga.

Am părăsit mănăstirea cu un sentiment de mulţumire în suflet. Cu toate că sunt hunedorean, nu am fost până acum la Mănăstirea Prislop, fiind atras de bisericile de piatră din secolul al XIV-lea construite în Ţara Haţegului. Descoperirea tradiţiilor, a modestiei şi a bunului gust, prezente la oamenii din zonele rurale pe care le-am vizitat, mi-au adus în aceste zile clipe de bucurie sfântă. „Prezentul”, spunea Arsenie Boca, „e doar viitorul trecutului”.
(Grigore Roibu)

Igloo 124: Sacrul şi arhitectura

În această lună simbolică pentru creştinism, revista Igloo dedică sacrului locul cuvenit (şi) într-o revistă de arhitectură.

În Acapulco, Mexic, capela Sunset se integrează cu naturaleţe peisajului unei păduri, iar volumul său puternic, asemenea bolovanilor imenşi din împrejurimi, vorbeşte despre relaţia contrastantă dintre veşnic şi trecător.
Apoi, în Portugalia, Capela Sfânta Ana din Santa Maria de Feira devine un loc de întâlnire al tradiţiei cu prezentul, proiectul remarcându-se prin scara lui umană, cu spaţii fireşti, uşor asimilate de comunitate. Biserica Santo Antonio şi centrul social Santo Bartolomeu din Portalegre fac o demonstraţie de adaptare a formelor arhetipale religioase la funcţiunile şi imaginea minimalistă caracteristice prezentului.
Un alt dosar se concentrează asupra lăcaşelor de cult creştin ortodoxe: semnate de arhitecţi români, Biserica Sf. Treime din Urziceni şi Catedrala Sf. Filoteia din Curtea de Argeş (Augustin Ioan), Biserica din Alba-Iulia (Dorin Ştefan), Bisericile din Nisa, Alcala de Hennares şI Icoanei, Bucureşti (Mânadelucru) sunt exemple ale unui discurs nou, în spatele căruia găsim concepte puternice, bine articulate.
La rubrica Design Interior veţi putea descoperi povestea amenajării Energiea Pub, un hub al culturii urbane alternative.

Şi, nu în ultimul rând, un interviu pe marginea proiectului „Ultima transhumanţă”, rod al unui demers fotografic şi antropologic impresionant. Despre cum şi-a petrecut ultimii cinci ani pe urmele ciobanilor din România, Albania, Grecia, Italia, Marea Britanie şi Turcia şi cum va fi continuat acest proiect, povesteşte artistul Dragoş Lumpan în secţiunea dedicată uneltirilor cultural artistice, oogli.
Citiţi articolul integral pe iglooblog.ro

Comunicăm prin cuvinte, comunicăm prin imagini

De vorbă cu Ieromonahul Pantelimon Şuşnea

„Frumosul este măreţia adevărului”, spunea Platon. Pasiunea pentru fotografie a părintelui Pantelimon este cunoscută. De cealaltă parte, realizarea unei icoane implică o altfel de trăire. Prin gura Sinoadelor, Biserica veghează asupra autenticităţii artei pe care imaginile ne-o arată în tăcere pentru a prezenta scene din viaţa sfinţilor. Din curiozitate şi din dorinţa de a cunoaşte părerea părintelui Pantelimon despre cele două tipuri de imagine, cea surprinsă cu apartaului de fotografiat şi cea a „artei divine”, cu sfială ne-am apropiat de domnia sa care a avut amabilitatea de a ne vorbi despre ambele domenii, ambele realiste şi totuşi exprimându-se într-un mod diferit.

Ieromonahul Pantelimon Şuşnea este Absolvent al Facultăţii de Arte şi Design din Timişoara şi pictor iconar al Mănăstirii Oaşa din Munţii Şureanu. Coordonează atelierul în care se realizează, în prezent, iconostasul viitoarei catedrale „Adormirea Maicii Domnului” din Deva. Părintele Pantelimon a fost prezent la „Zilele Icoanei”, atât în calitatea sa de pictor iconograf, cât şi în cea de fotograf. În foaierul Teatrului de Artă Deva pot fi vizionate imagini ce surprind, în „instantanee necenzurate”, viaţa şi chipul de zi cu zi ale călugărului. „Noi, la Oaşa, ca mănăstire, punem foarte mult accentul pe trăirea directă, nemijlocită, a relaţiei cu Dumnezeu şi cu oamenii pe care El ni-i scoate în cale…” a afirmat părintele în deschiderea expoziţiei Oaşa, realizată anul trecut împreună cu fotograful Iulian Ignat la Sibiu şi Bucureşti.

Pantelimon Şuşnea: Separarea cultului de cultură este o atitudine sinucigaşă

Grigore Roibu: Aţi terminat cursurile unei facultăţi de artă, vă ocupaţi de fotografie şi sunteţi, în acelaşi timp, călugăr şi pictor de icoane. Cum se împacă fotografia digitală cu vechiul meşteşug al iconarilor care folosesc izvoade şi tempera grasă în realizarea imaginii?

Pantelimon Şuşnea: Sunt, ca să spun aşa, două universuri diferite, cu scopuri diferite. Icoana are locul ei, rolul ei şi rostul ei. Fotografia ţine de alt univers, cel al socialului şi a relaţiei cu oamenii. Cele două domenii sunt distincte şi, aşa cum am precizat, fiecare are rostul ei. Icoana, pe de o parte, are rostul ei, un rost pe care îl întâlnim atunci când păşim în Biserică, iar fotografia, de altă parte, ţine de relaţia cu oamenii.

Andrei Rosetti: Se împacă cele două domenii în viaţa dvs. monahală?

: Le putem împăca atâta timp cât le definim corect locul şi scopul. Fotografia este un mijloc de comunicare cu oamenii prin intermediul imaginii. Prin imagini comunici tot aşa cum comunici prin intermediul cuvintelor. Este o modalitate de a suţine comunicarea cu cei din jurul nostru, de a ieşi în faţa oamenilor la un dialog. Icoana este un mijloc de a intermedia şi facilita comunicarea omului cu Dumnezeu.

GR: Pot avea puncte comune cele două domenii, ambele aparţinând artelor vizuale şi având scopul de a comunica un mesaj prin intermediul imaginii?

: Singurul punct comun este acela de a fi ambele forme vizuale. Ambele domenii folosesc ca mijloc de comunicare imaginea. Ambele au o componentă realistă. Icoana, însă, nu este abstractă, pe când fotografia poate fi abstractă. Icoana este întodeauna concretă.

GR: Fotografia apelează, la rândul ei, la concret, la un crâmpei din lumea în care trăim. Spuneaţi mai devreme că fotografia se adresează oamenilor şi societăţii. Dumneavoastră aparţineţi unui mediu care este văzut, într-o oarecare măsură, ca fiind izolat de societate. Sigur, aparţinând societăţii, dar avânt o „barieră” în faţa societăţii cotidiene în care trăim noi în viaţa de zi cu zi. Dumneavoastră ce fel de fotografie practicaţi?

: Aici este vorba, mai de grabă, de o prejudecată. Aş putea spune că viaţa de la mănăstire te ajută să comunici mult mai profund cu oamenii. În cazul meu nu este o barieră ci, dimpotrivă, un mod de prin care depăşesc barilerele care apar în spaţiul societăţii urbane.
În societatea urbană există mult mai multe bariere între oameni decât la mănăstire. La mănăstire se comunică profund, se comunică sincer şi real cu oamenii. Fotografia face parte din această relaţie de comunicare cu oamenii. Comunicăm prin cuvinte şi comunicăm prin imagini.

AR: La mănăstirea de la Oaşa se organizează ateliere de fotografie, aţi avut invitaţi importanţi, cum ar fi, de exemplu, Dragoş Lumpan şi Dinu Lazăr şi, în acelaşi timp, au funcţionat tabere de pictură. Cum vedeţi această relaţie care s-a stabilit în cadrul acestor workshop-uri desfăşurate într-un cadru monahal?

: Faptul că aceste ateliere au loc în cadrul mănăstirii este un lucru cât se poate de normal. Întotdeauna mănăstirile au reprezentat centre de cultură. În zilele noastre mi se pare firesc faptul că poate fi îmbinată cultura cu cultul într-un cadru monastic. Chiar rădăcina cuvântului „cultură” este „cult”. Separarea cultului de cultură este, ca să zic aşa, o atitudine sinucigaşă a culturii. Ar rămâne doar „ură”. Dispare „cult” şi rămâne „ură”.

AR: Este uşor de înţeles că, pentru desfăşurarea unei tabere de pictură, locul din mănăstire este  firesc. Aş dori să ne spuneţi, totuşi, de ce spaţiul unei mănăstiri este mai adecvat unui atelier decât cel pe care îl folosim astăzi, aici, la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva şi, în acelaşi timp, continuând paralela cu fotografia, ce oferă în plus unui fotograf spaţiul unei mănăstiri? În concluzie aş vrea să vă întreb de ce workshop-urile desfăşurate la Oaşa aduc o notă aparte evenimentului?

: Dacă ne referim la fotografie aş spune că este vorba de un pitoresc aparte, un arhaism şi, de ce nu, o excentricitate pe care o aduce universul monahal faţă de cel urban. Viaţa monahală este văzută astăzi într-o lumină noncomformistă. În toată lumea există multă conformitate, în aparenta ei diversitate. Lucrurile sunt aceleaşi schimbându-se doar paleta de culori. Când mergi la mănăstire ieşi efectiv din lume, pentru a pătrunde într-un univers fundamental, un univers imuabil, aparte, în care găsim principii fundamentale de viaţă. Aceste lucruri dau conţinut spaţiului mănăstiresc.

GR: Reacţia oamenilor din mediul urban este cea de a vedea viaţa monahală ca fiind legată de tradiţii şi obiceiuri ce s-au păstrat de-a lungul timpului şi în afara timpului. Cunoscând pasiunea dumneavoastă pentru fotografia digitală, acest lucru pare, oarecum, ieşit din contextul vieţii monahale. Mă refer la o relaţie care aparent intră în conflict, cea dintre tradiţie şi tehnologie. Ce genuri de fotografie practicaţi şi ce teme preferaţi?

: Temele sunt cele oferite de arta fotografică care are direcţii bine stabilite, cum ar fi, de exemplu, fotografia de reportaj sau de peisaj. Sunt genuri clasice ale fotografiei. Nu practic genuri, să zic aşa, extreme, care ţin de experimentalism.

GR: Sunteţi un susţinător al prelucrării computerizate a fotografiei?

: Nu a existat niciodată fotografie care să nu fi fost procesată. Acest lucru se făcea chimic sau, în zilele noastre, se face digital, în funcţie de suportul pe care se imprimă imaginea. Întotdeauna fotografia a fost procesată. Fotografia este o artă, iar procesarea, la rândul ei, este tot o artă. Excesul de procesare poate deveni deranjant.

AR: În expoziţia de la Sibiu spuneaţi că Mănăstirea Oaşa este un loc de contact nemijlocit cu oamenii şi expoziţia surprinde chipul oamenilor şi viaţa necenzurată a călugărilor. Ce expuneţi în foaierul Teatrului de Artă din Deva?

: Fotografiile surprind viaţa de zi cu zi şi noapte de noapte de la mănăstire. Momente de rugăciune, de muncă din cadrul mănăstii şi din jurul mănăstirii, imagini de peisaj şi a mănăstirii însăşi.

AR: Avem un loc în care ne întâlnim, un loc în care lucrăm împreună, cel a Iconostasului de la Deva. Ce înseamnă pentru dumneavoastră această lucrare şi cum percepeţi implicarea personală în creşterea acestei noi biserici?

: Legat de lucrările pe care noi le facem pentru Catedrala din Deva pot spune că este o lucrare al lui Dumnezeu care ne uneşte pe noi cu cei din Deva, prin intermediul acestor icoane. Aici putem vorbi de lucruri pe care nu le controlează omul. Aici se vede mâna lui Dumnezeu care te pune în relaţie cu oamenii. El este cel care îţi dă de lucru. La aceste icoane se vor închina şi ruga oamenii din Deva, în care noi ne găsim ca lucrători, dar, de fapt, mâna lui Dumnezeu administrează această conlucrare.
(Interviu realizat de Andrei Rosetti şi Grigore Roibu)