Noi spunem adevărul?

 e-vorbă cu pictorul Ion Grigorescu

Andrei Rosetti: Perspectiva rubricii noastre e una a dialogului între arta contemporană şi cea a tradiţiei creştine. Pare că aveţi profilul potrivit pentru acest unghi de vedere. Cum este să fii Ion Grigorescu, deopotrivă la lucru pe schelă în biserici, observând natura într-un studiu „la faţa locului”, dar şi în selecţiile unor expoziţii găzduite de Tate Modern, Centrul „Pompidou” din Paris sau de Bienala de la Veneţia? Pot fi conciliate toate acestea?

Ion Grigorescu: Întrebările sugerează răspuns: „cum e să fii Ion Grigorescu” – cum e să nu fii ! Cred că trebuie să căutăm originea termenului „artă creştină”, cine l-a folosit primul şi ce a vrut. Noi facem artă acum, dar imagini creştine au apărut înainte. Poate că antichitatea romană a făcut şi ea artă. Dar, călugării care au ajuns la a pune în discuţie icoanele şi, apoi, la interzicerea lor. Nu mai considerau că imaginile creştine sunt artă. Deci, dacă înţelegem acest dubiu, Ion Grigorescu există prea puţin pe schelă în biserică. La studiu în natură merg rar, iar în selecţiile amintite exist ca un fel de documentarist, ale cărui lucrări sunt făcute 70% de realitate. Cum s-ar zice, la studiu sunt cel mai subiectiv. De conciliat se conciliază simplu, cu foarte puţin adaos de la mine în toate.

– Credeţi că pictura bisericească parcurge o perioadă grea? De ce?

– Şi pictura şi biserica sunt într-o situaţie foarte grea. Biserica apare ca un element de iritare a celor din afara ei şi asta de la început. În schimb, divertismentul este oferit tuturor. Iar arta este divertisment şi ea, e multiculturală, deci este în avantaj. Obstacolul principal este în forul nostru interior, pentru că ştim aceste diferenţe şi nu le găsim soluţie.

– Arta este, aşadar, divertisment? Potrivit dicţionarului o putem defini: petrecere uşoară (a timpului), agreabilă şi de scurtă durată; distracţie, amuzament. Definiţiile pot continuă în aceeaşi notă: destindere sufletească; petrecere; agrement. Nu e prea restrictiv? Vă referiţi la anumite secvenţe/direcţii ale artei? Ceva cred că îmi scapă aici…

– Mă gândesc la atelier, muzeu şi galerie. Aici întrebăm societatea: La ce folosesc? Vedeţi „Noaptea” lor.

– Un pictor care doreşte astăzi să înveţe să picteze icoană începe prin a reproduce o icoană mai veche. Se confruntă cu exigenţele unor tehnologii pe care cel mai adesea nu le stăpâneşte. Începe să citească în erminia lui Dionisie din Furna, în alte cărţi apărute mai recent sau să înveţe meşteşugul de la alţi colegi pictori. De asemenea, se întâlneşte cu nişte morfologii noi, cu un fel de a desena clădiri, copaci, veşminte, chipuri. Adesea, influenţat de unele scrieri care investesc cu semnificaţii teologice fiecare detaliu, pictorul află că pensula sa lasă urme care au toate un sens precis. Este greu să rezişti într-un astfel de context. Oare aşa au pictat şi vechii meşteri? Până la urmă, ce e obligatoriu şi ce nu e neapărat de păstrat dintr-o compoziţie iconografică? Cum evaluăm acest lucru?

– Vorbeşti de „icoană mai veche”, dar eu aş zice două feluri de vechi, acest lucru spus foarte „în mare”. Unele provin de la centru, unde este un anumit tip de ierarhie şi, acolo, se justifică legătura „icoană – canon”, adică repetiţie şi copiere. Altele provin de la margine, unde canonul a ajuns, dar omul nu se simte obligat să copieze, ba chiar i se pare că seamănă cu ce a văzut, dar, de fapt, e o monstruozitate. Bisericile, la un moment dat, au interzis ţăranilor să mai facă icoane pentru că erau neştiutori.
Să îi lăsăm pe ţărani şi pe ştiutori fiindcă nu mai există nici unii nici ceilalţi. Să ne privim pe noi. Uite-l pe meşterul Alexandru Antonescu din Alba Iulia. Dânsul pictează împreună cu soţia sa, iconografic repetă, reia, deci respectă un canon, partea proprie fiind fondul de culoare, desigur plasat în cadru, compus. Partea doamnei este tot ce vine scris deasupra acestui început, care devine haine, mâini, feţe, linii, litere şi celelalte. Rezultatele sunt de o mare frumuseţe atât de departe, cât şi privind luciul suprafeţei.
Există, însă, un totuşi… Senzaţia este de artă barocă, dar nu prin formele exterioare care par bizantine, ci prin luxul culorii, care odată perceput se întinde şi la expresia chipurilor omeneşti, la gesturile lor. Mă rog, se poate să nu se observe! Dar eu văd astfel oraşul (baroc – Alba Iulia), gustul orăşanului, Transilvania (influenţată de Occident), aşa cum se vedea şi în pictura secolului al XVIII-lea, la Ghelari, la Sălişte etc.
Am fost să repar o pictură murală la Pătroaia (între Piteşti şi Bucureşti) într-o biserică de cimitir, din secolul al XX-lea. Prima pictură fusese făcută de un meşter din Bucureşti, modest şi corect. A fost acoperită parţial de un neştiutor local, prin anii ’60. Am rămas trăznit de ce Maică şi ce Prunc făcuse acest om, erau ţăranii de azi, închişi în sine, suferinzi, săraci…

– Adică locul, comunitatea cu durerile ei nasc trăsăturile icoanei din parohie/mânăstire?

– Nu numai durerile, ci şi bunăstarea, mesele prea bogate, viaţa în huzur, provenienţa banilor, curăţenia banilor. Îmi aduc aminte de un examen când am prezentat o icoană a Maicii Domnului, părintelui Anania, care mi-a spus că necazurile mele trecuseră în chipul Ei şi să o fac „blândă”. În concluzie, la ce mă hotărăsc? Cui dau de fapt icoana? Domnului doctor? Sau altuia, la care am datorii? Sau oamenilor, în general, faţă de care avem datoria să spunem adevărul?
Ca să fie clar: noi spunem adevărul? În biserică se spune adevărul? De cele mai multe ori preoţii cer picturi frumoase, deoarece altfel nu vine lumea la biserică, adică cer artă şi divertisment, cum ar fi, de exemplu, covoare, mozaic, vitralii, polifonie, radioficare etc.

– Revin la morfologiile din icoane. Credeţi că experienţa studiului de observaţie, cunoştinţele de anatomie artistică dobândite într-un institut de artă laică pot să fie de folos în realizarea desenului icoanei sau trebuie abandonate? În ce fel trebuie operat cu aceste cunoştinţe atunci când intrăm în acest univers? Dar cromatologia?

– Cunoştinţele artei laice vin primele la Institutele teologice. Este o răsturnare şi adaptare la ceea ce spun profesorii. Copilul desenează în mod natural. Face el artă? Da Vinci nu a scris întâi tratatele, ci numai după ce a făcut pictură. Profesorii din zilele noastre ştiu să amestece lucrurile laice cu cele sfinte, rezultatul dând fără îndoială chix. Există nişte desene de anatomie şi tantra pe foi de palmier, legate pentru a putea fi răsfoite. Omul şi-a atins scopul. Credeţi că a trebuit întâi să ia lecţii despre desen?

– Reproducerea unei icoane vechi poate presupune lucrul cu o imagine bidimensională existentă, tipărită la imprimantă sau proiectată. Credeţi că ar trebui renunţat la acest lucru în favoarea redesenării scenei respective? E o problemă aici sau nu?

– Ne întrebăm: Reproducerea unei icoane, indiferent dacă e veche, are vreun rost? Ne aşteptăm ca operând cu elementele ei să ni se trezească credinţa? Ruşinoasă situaţie!

– Domnule Ion Grigorescu, voi consemna un episod din veacul trecut. Matisse şi-a exprimat uimirea în anul 1911 când, alături de colecţionarul moscovit Sciukin, a vizitat Galeria Tretiakov, biserici vechi şi colecţii importante de icoane din arealul rusesc. Se păstrează câteva din cuvintele sale: „Aceste culori pure şi bogate…, sinceritatea şi spontaneitatea lor sunt pentru mine o adevărată revelaţie…, nicăieri nu am mai văzut ceva asemănător”. Sunt cuvinte mari. Pictorul francez a spus, între altele, că suntem datori să învăţăm să înţelegem arta privind icoanele. Sciukin afirma atunci că Matisse nu a dormit nopţi la rând. Presa a consemnat exaltarea sa, iar aceste consemnări erau însoţite de entuziaste declaraţii date de însuşi Henri Matisse. Revoluţia bolşevică, războiul, au curmat o iniţiativă anunţată de ziarele ruseşti conform cărora un grup de pictori francezi incitaţi de colegul lor Matisse urma să sosească la Moscova. Între ei erau anunţaţi: Van Dongen, Picasso, Braque, Derain şi Delaunay. Din păcate aceasta vizită nu a avut loc niciodată.
Cu referire la acest episod v-aş adresa câteva întrebări: La ce credeţi că se referea Henri Matisse atunci când desemna icoana (rusă) drept un bun filtru spre înţelegerea artei? Credeţi că era o remarcă strâns legată de schimbările prin care a trecut pictura lui Matisse, de căutările lui sau era o generalizare? Putem extinde această apreciere la arta contemporană? În ce fel s-ar putea descoperi arta laică mai limpede după experienţa apropierii de icoană?

– Cine dintre artişti mai e preocupat de Matisse, Picasso sau Kandinski? Toţi uimiţi de icoană, ei fiind deja copţi ca artişti. Concluziile lor ţin strict de artă. Picasso ştia arta romanică şi nu o ridica în slăvi, la fel şi Matisse. Kandinski a suferit de ceea ce Ilia Kabakov spunea despre performanţă: artistul vrea să îl înlocuiască pe preot, să facă minuni în faţa publicului.
„Experienţa apropierii de icoană” sună îngrozitor, tragic, text rezervat lumii artistice. Iconarii nu au nevoie de lumea noastră, a artei. Cred că e mai bine să vorbim de cazuri cvasi necunoscute ca cel al lui Gheorghe Berindei. De ce necunoscut? Pentru că asta a fost condiţia a ceea ce făcea – icoane.
(Interviu realizat de Andrei Rosetti)
Publicat în revista Forma nr. 5/2011.