Ţinutul Pădurenilor, o amprentă a timpurilor străvechi

Fotoreportaj de Grigore Roibu

Aflat la mică distanţă de municipiul Hunedoara, Ţinutul Pădurenilor a rămas ancorat undeva în istorie, ca o amprentă lăsată de o comunitate ce trebuie redescoperită. Odată cu închiderea exploatărilor miniere localnicii au părăsit satele. Au rămas bătrânii care îşi îngrijesc pământul şi animalele.

Regiunea are potenţialul unui adevărat paradis turistic. Pădurea, poenile cu stâncile care le străjuiesc, pâraile şi satele aşezate pe malul Cernei te introduc în grădinile primordiale create de natură. Din când în când, ca o mărturie a faptului că în aceste zone au existat oameni, oameni bogaţi şi pricepuţi, care ştiau să mânuiască focul pentru a obţine fier, găseşti arhitecturi industriale şi utilaje ale exploatărilor de altă dată.

Comuna Topliţa, situată în partea de sud a judeţului Hunedoara, pe cursul Cernei – unde a fost creat un baraj ce a format lacul Cinciş-, este punctul din care am plecat pentru a redescoperi această zonă etno-folclorică a Ţinutului Pădurenilor.

Se pune întrebarea firească, de ce în urma acestor mici călătorii am scris şi prezentat, într-un fel poate pitoresc, zona în care m-am născut? În căutările mele prin regiuni mai puţin umblate prezint ceea ce alţii au reuşit din nepăsare, ignoranţă sau cu rea intenţie să distrugă. Printre altele, am căutat locurile în care Constantin Brâncuşi şi Gustave Eiffel au găsit materiile prime pentru a realiza simbolurile artei moderne.

Ţinutul Pădurenilor se întinde pe versantul vestic al Munţilor Poiana Ruscăi, între Valea Cernei şi Valea Mureşului, fiind constituit din 40 de sate şi cătune. Locuitorii au fost numiţi „pădureni” de către vecinii lor din Ţara Haţegului.

Pe un drum şerpuit, dar asfaltat, ajung în cea mai mare localitate din Ţinutul Pădurenilor, la Ghelar. Localitatea este atestată documentar din perioada Imperiului Roman. Renumitul istoric, arheolog şi profesor Constantin Daicoviciu susţinea faptul că inscripția „natus ibi ubi ferrum nascitur” (născut acolo unde se naște fierul), cuprinsă în Corpus Inscriptiorum Latinorum, se referă la Ghelar. Mina de la Ghelar a fost înfiinţată la începutul veacului al XVIII-lea de către stăpânirea habsburgică. La început, minereul a fost exploatat la suprafaţă, apoi, la sfârşitul secolului al XIX-lea s-a deschis prima galerie subterană.

Minerii din Ghelar au furnizat minereu în toată Europa, şi se mândresc cu faptul că Turnul Eiffel a fost realizat cu fier oţinut din minereurile de aici. În anul 1981, regimul comunist a schimbat denumirea localitaţii din Ghelar în Ghelari. După 1989, autoritaţile locale nu au revenit la vechiul nume al localităţii şi, mai mult, două milenii de minerit şi de obţinere a fierului în cadrul atelierelor de aici au fost şterse cu buretele. Minele s-au închis şi, lăsate de izbelişte, s-au surpat iar atelierele şi utilajele au fost furate bucată cu bucată. Ceea ce pentru oricine din lumea asta ar fi însemnat posibilitatea deschiderii un muzeu al metalurgiei, care să atragă mii de turişti, a fost distrus în mai puţin de 20 de ani.

Biserica din Ghelar este singura construcţie care se înalţă impunător, amintind de măreţia comunităţii de altă dată. Ridicarea acestui edificiu religios, căruia i se spune „Catedrala din Ghelar”, a început sub îndrumarea părintelui Nerva Florea care, zic localnicii, a visat proiectul bisericii. Construcţia îmbină mai multe stiluri arhitecturale cu elemente tradiţionale, specifice zonei, o zonă populată în trecut cu italieni şi maghiari veniţi pentru a se stabili în regiuni prospere. Cu ajutorul sătenilor, contribuţia Minei Ghelar şi a Combinatului Siderurgic de la Hunedoara, în 1960, zidurile lăcaşului ortodox au fost înălţate. Pictarea bisericii a durat şapte ani, între 1960 şi 1967, pictura fiind realizată de Constantin Nitulescu, iar sculptura, din stejar, aparţine artistului Ioan Cristea de la Alba Iulia.

Cobor din nou spre barajul de pe lacul Cinciş şi merg spre Govăjdia, o localitate aflată la 20 de km de municipiul Hunedoara. Mă îndrept spre o construcţie ce atrage de departe atenţia – furnalul de la Govăjdia. Furnalul este unul dintre puţinele monumente industriale ale epocii moderne din Europa care stă în picioare de aproximativ 200 de ani. Acest furnal a fost primul cu flux continuu din „vechiul continent” și al doilea din lume. Astăzi este o ruină. Clădirea a fost declarată în anul 2000 monument de arhitectură industrială. La Govăjdia, pe lângă atelierul de producere a fontei, se turnau piese pentru uz general. Am convingerea că un muzeu al metalurgiei amplasat în această regiune pe care localnicii o numesc „Ţara Fierului” ar fi stârnit interesul turiştilor din întreaga lume şi ar fi inclus zona într-un circuit turistic care ar fi putut fi promovat alături de celelelte puncte de interes din Ţinutul Pădurenilor. Ar fi fost o investiţie pe termen lung ce ar fi ajutat micile comunităţi în care şomajul şi sărăcia postindustrială a lăsat urme vizibile. Chiar şi în lipsa a ceea ce lumea civilizată numeşte „muzeu”, ca să nu mai vorbim de turism, ruina, îngrijită de comunitate, are un farmec aparte, o poveste şi o istorie ce merită cunoscută.

Construcția a început în anul 1806 și s-a finalizat în 1810. Pe fațada clădirii furnalului, aflată la confluența pârâurilor Nădrab și Runc, s-a așezat o placă memorială cu inscripția „Augusto Imperante Francisco I. exstructum 1810”. Furnalul producea fontă care ulterior era prelucrată în atelierele de la Hunedoara. Transportul minereului s-a făcut pe prima cale ferată îngustă construită în Ardeal, Retişoara – Govăjdie, linie prelungită în anul 1900 până la Hunedoara. Construcţia liniei a fost începută în 1859 pentru transportul de minereu, a fost extinsă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi în anii 1970-1980 traversa o zonă care atrăgea turiştii prin frumuseţea locului. Acum, diverşi edili locali se laudă în campania electorală cu un proiect în care linia îngustă pe care circula o dată „mocăniţa” ar putea fi repusă într-un circuit turistic. Cred că peste 4 ani vom auzi din nou despre acest proiect…

Lăsând în urmă minele de fier şi de talc, pe un drum anevoios, asemănător unui tunel printre stânci şi copaci, am ajuns la Lelese. O localitate cu un nume ciudat. Un sat rupt de lumea pe care o cunoaştem noi, cei care trăim în mediul urban. Am ajuns într-o localitate în care sătenii au supravieţuit de-a lungul timpului pentru a transmite din generaţie în generaţie ceva din tradiţiile locului. Pădurenii din Lelese sunt, în principal, crescători de oi şi vaci. Comunitatea este diferită faţă de cele din alte regiuni pentru faptul că se află la intersecţia a două culturi, cea arhaică, cu valori păstrate de-a lungul istoriei lor şi modernă, cu care s-au contaminat.

Crucea de lemn aflată deasupra satului, având asupra ei amprenta timpului, este simbolul cel mai potrivit pe care l-am găsit. Între cer şi pământ am descoperit dimensiunea unei lumi aşezate între trecut şi prezent ca un univers paralel cu al nostru. (Grigore Roibu)

Noi spunem adevărul?

 e-vorbă cu pictorul Ion Grigorescu

Andrei Rosetti: Perspectiva rubricii noastre e una a dialogului între arta contemporană şi cea a tradiţiei creştine. Pare că aveţi profilul potrivit pentru acest unghi de vedere. Cum este să fii Ion Grigorescu, deopotrivă la lucru pe schelă în biserici, observând natura într-un studiu „la faţa locului”, dar şi în selecţiile unor expoziţii găzduite de Tate Modern, Centrul „Pompidou” din Paris sau de Bienala de la Veneţia? Pot fi conciliate toate acestea?

Ion Grigorescu: Întrebările sugerează răspuns: „cum e să fii Ion Grigorescu” – cum e să nu fii ! Cred că trebuie să căutăm originea termenului „artă creştină”, cine l-a folosit primul şi ce a vrut. Noi facem artă acum, dar imagini creştine au apărut înainte. Poate că antichitatea romană a făcut şi ea artă. Dar, călugării care au ajuns la a pune în discuţie icoanele şi, apoi, la interzicerea lor. Nu mai considerau că imaginile creştine sunt artă. Deci, dacă înţelegem acest dubiu, Ion Grigorescu există prea puţin pe schelă în biserică. La studiu în natură merg rar, iar în selecţiile amintite exist ca un fel de documentarist, ale cărui lucrări sunt făcute 70% de realitate. Cum s-ar zice, la studiu sunt cel mai subiectiv. De conciliat se conciliază simplu, cu foarte puţin adaos de la mine în toate.

– Credeţi că pictura bisericească parcurge o perioadă grea? De ce?

– Şi pictura şi biserica sunt într-o situaţie foarte grea. Biserica apare ca un element de iritare a celor din afara ei şi asta de la început. În schimb, divertismentul este oferit tuturor. Iar arta este divertisment şi ea, e multiculturală, deci este în avantaj. Obstacolul principal este în forul nostru interior, pentru că ştim aceste diferenţe şi nu le găsim soluţie.

– Arta este, aşadar, divertisment? Potrivit dicţionarului o putem defini: petrecere uşoară (a timpului), agreabilă şi de scurtă durată; distracţie, amuzament. Definiţiile pot continuă în aceeaşi notă: destindere sufletească; petrecere; agrement. Nu e prea restrictiv? Vă referiţi la anumite secvenţe/direcţii ale artei? Ceva cred că îmi scapă aici…

– Mă gândesc la atelier, muzeu şi galerie. Aici întrebăm societatea: La ce folosesc? Vedeţi „Noaptea” lor.

– Un pictor care doreşte astăzi să înveţe să picteze icoană începe prin a reproduce o icoană mai veche. Se confruntă cu exigenţele unor tehnologii pe care cel mai adesea nu le stăpâneşte. Începe să citească în erminia lui Dionisie din Furna, în alte cărţi apărute mai recent sau să înveţe meşteşugul de la alţi colegi pictori. De asemenea, se întâlneşte cu nişte morfologii noi, cu un fel de a desena clădiri, copaci, veşminte, chipuri. Adesea, influenţat de unele scrieri care investesc cu semnificaţii teologice fiecare detaliu, pictorul află că pensula sa lasă urme care au toate un sens precis. Este greu să rezişti într-un astfel de context. Oare aşa au pictat şi vechii meşteri? Până la urmă, ce e obligatoriu şi ce nu e neapărat de păstrat dintr-o compoziţie iconografică? Cum evaluăm acest lucru?

– Vorbeşti de „icoană mai veche”, dar eu aş zice două feluri de vechi, acest lucru spus foarte „în mare”. Unele provin de la centru, unde este un anumit tip de ierarhie şi, acolo, se justifică legătura „icoană – canon”, adică repetiţie şi copiere. Altele provin de la margine, unde canonul a ajuns, dar omul nu se simte obligat să copieze, ba chiar i se pare că seamănă cu ce a văzut, dar, de fapt, e o monstruozitate. Bisericile, la un moment dat, au interzis ţăranilor să mai facă icoane pentru că erau neştiutori.
Să îi lăsăm pe ţărani şi pe ştiutori fiindcă nu mai există nici unii nici ceilalţi. Să ne privim pe noi. Uite-l pe meşterul Alexandru Antonescu din Alba Iulia. Dânsul pictează împreună cu soţia sa, iconografic repetă, reia, deci respectă un canon, partea proprie fiind fondul de culoare, desigur plasat în cadru, compus. Partea doamnei este tot ce vine scris deasupra acestui început, care devine haine, mâini, feţe, linii, litere şi celelalte. Rezultatele sunt de o mare frumuseţe atât de departe, cât şi privind luciul suprafeţei.
Există, însă, un totuşi… Senzaţia este de artă barocă, dar nu prin formele exterioare care par bizantine, ci prin luxul culorii, care odată perceput se întinde şi la expresia chipurilor omeneşti, la gesturile lor. Mă rog, se poate să nu se observe! Dar eu văd astfel oraşul (baroc – Alba Iulia), gustul orăşanului, Transilvania (influenţată de Occident), aşa cum se vedea şi în pictura secolului al XVIII-lea, la Ghelari, la Sălişte etc.
Am fost să repar o pictură murală la Pătroaia (între Piteşti şi Bucureşti) într-o biserică de cimitir, din secolul al XX-lea. Prima pictură fusese făcută de un meşter din Bucureşti, modest şi corect. A fost acoperită parţial de un neştiutor local, prin anii ’60. Am rămas trăznit de ce Maică şi ce Prunc făcuse acest om, erau ţăranii de azi, închişi în sine, suferinzi, săraci…

– Adică locul, comunitatea cu durerile ei nasc trăsăturile icoanei din parohie/mânăstire?

– Nu numai durerile, ci şi bunăstarea, mesele prea bogate, viaţa în huzur, provenienţa banilor, curăţenia banilor. Îmi aduc aminte de un examen când am prezentat o icoană a Maicii Domnului, părintelui Anania, care mi-a spus că necazurile mele trecuseră în chipul Ei şi să o fac „blândă”. În concluzie, la ce mă hotărăsc? Cui dau de fapt icoana? Domnului doctor? Sau altuia, la care am datorii? Sau oamenilor, în general, faţă de care avem datoria să spunem adevărul?
Ca să fie clar: noi spunem adevărul? În biserică se spune adevărul? De cele mai multe ori preoţii cer picturi frumoase, deoarece altfel nu vine lumea la biserică, adică cer artă şi divertisment, cum ar fi, de exemplu, covoare, mozaic, vitralii, polifonie, radioficare etc.

– Revin la morfologiile din icoane. Credeţi că experienţa studiului de observaţie, cunoştinţele de anatomie artistică dobândite într-un institut de artă laică pot să fie de folos în realizarea desenului icoanei sau trebuie abandonate? În ce fel trebuie operat cu aceste cunoştinţe atunci când intrăm în acest univers? Dar cromatologia?

– Cunoştinţele artei laice vin primele la Institutele teologice. Este o răsturnare şi adaptare la ceea ce spun profesorii. Copilul desenează în mod natural. Face el artă? Da Vinci nu a scris întâi tratatele, ci numai după ce a făcut pictură. Profesorii din zilele noastre ştiu să amestece lucrurile laice cu cele sfinte, rezultatul dând fără îndoială chix. Există nişte desene de anatomie şi tantra pe foi de palmier, legate pentru a putea fi răsfoite. Omul şi-a atins scopul. Credeţi că a trebuit întâi să ia lecţii despre desen?

– Reproducerea unei icoane vechi poate presupune lucrul cu o imagine bidimensională existentă, tipărită la imprimantă sau proiectată. Credeţi că ar trebui renunţat la acest lucru în favoarea redesenării scenei respective? E o problemă aici sau nu?

– Ne întrebăm: Reproducerea unei icoane, indiferent dacă e veche, are vreun rost? Ne aşteptăm ca operând cu elementele ei să ni se trezească credinţa? Ruşinoasă situaţie!

– Domnule Ion Grigorescu, voi consemna un episod din veacul trecut. Matisse şi-a exprimat uimirea în anul 1911 când, alături de colecţionarul moscovit Sciukin, a vizitat Galeria Tretiakov, biserici vechi şi colecţii importante de icoane din arealul rusesc. Se păstrează câteva din cuvintele sale: „Aceste culori pure şi bogate…, sinceritatea şi spontaneitatea lor sunt pentru mine o adevărată revelaţie…, nicăieri nu am mai văzut ceva asemănător”. Sunt cuvinte mari. Pictorul francez a spus, între altele, că suntem datori să învăţăm să înţelegem arta privind icoanele. Sciukin afirma atunci că Matisse nu a dormit nopţi la rând. Presa a consemnat exaltarea sa, iar aceste consemnări erau însoţite de entuziaste declaraţii date de însuşi Henri Matisse. Revoluţia bolşevică, războiul, au curmat o iniţiativă anunţată de ziarele ruseşti conform cărora un grup de pictori francezi incitaţi de colegul lor Matisse urma să sosească la Moscova. Între ei erau anunţaţi: Van Dongen, Picasso, Braque, Derain şi Delaunay. Din păcate aceasta vizită nu a avut loc niciodată.
Cu referire la acest episod v-aş adresa câteva întrebări: La ce credeţi că se referea Henri Matisse atunci când desemna icoana (rusă) drept un bun filtru spre înţelegerea artei? Credeţi că era o remarcă strâns legată de schimbările prin care a trecut pictura lui Matisse, de căutările lui sau era o generalizare? Putem extinde această apreciere la arta contemporană? În ce fel s-ar putea descoperi arta laică mai limpede după experienţa apropierii de icoană?

– Cine dintre artişti mai e preocupat de Matisse, Picasso sau Kandinski? Toţi uimiţi de icoană, ei fiind deja copţi ca artişti. Concluziile lor ţin strict de artă. Picasso ştia arta romanică şi nu o ridica în slăvi, la fel şi Matisse. Kandinski a suferit de ceea ce Ilia Kabakov spunea despre performanţă: artistul vrea să îl înlocuiască pe preot, să facă minuni în faţa publicului.
„Experienţa apropierii de icoană” sună îngrozitor, tragic, text rezervat lumii artistice. Iconarii nu au nevoie de lumea noastră, a artei. Cred că e mai bine să vorbim de cazuri cvasi necunoscute ca cel al lui Gheorghe Berindei. De ce necunoscut? Pentru că asta a fost condiţia a ceea ce făcea – icoane.
(Interviu realizat de Andrei Rosetti)
Publicat în revista Forma nr. 5/2011.