Secretele întunecate ale unui monstru sacru

Coco Chanel a fost spion nazist în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, afirmă autorul unei noi biografii a celebrei creatoare de modă franceze apărută în SUA.

Mademoiselle „Coco” Chanel (19 august 1883 – 10 ianuarie 1971) a avut o carieră artistică impresionantă fiind considerată una dintre cele mai mari nume din lumea modei, alături de Paul Poiret, Christian Dior, Christian Lacroix, Guy Laroche sau Nina Ricci. Născută cu numele de Gabrielle Bonheur, şi-a început cariera cântând într-o cafenea. A intrat în lumea modei prin crearea de pălării. A continuat cu parfumuri, Chanel No. 5 fiind cel mai vândut parfum din lume, apoi cu eşarfe, bijuterii, pantofi, genţi, rochii şi costume pentru spectacole de teatru şi, nu în ultimul rând, trebuie menţionat că a realizat îmbrăcămintea care a adăugat o notă de fantezie şi eleganţă femeilor de succes – tailleur-ul. Stilul „Coco” Chanel a fost revoluţionar pentru anii ’20 creând un adevărat stil de viaţă. Nu uită nimeni că din cauza celui de-Al Treilea Reich au murit 11 milioane de oameni de diverse etnii și categorii social-politice. Afirmaţia lui Hal Vaughan a luat lumea prin surprindere. În ceea ce priveşte industria bunurilor de lux ea este o parte importantă a economiei Franţei. Marca Chanel se află în partea de sus a acestui sector de piaţă iar deteriorarea reputaţiei fondatorului ar putea avea consecinţe asupra vânzărilor.

Coco Chanel, spion nazist.
Nume de cod „Westminster”

Stupoare în lumea modei: Gabrielle Chanel, creatoarea celebrei case de modă Coco Chanel, simbolul eleganţei, cea care a eliberat femeile de corsete şi a creat o nouă siluetă a femeii secolului al XX-lea, femeia fatală cunoscută pentru viaţa ei amoroasă, a fost spion nazist.

O nouă biografie americană, „Sleeping with the enemy Coco Chanel’s secret war” (În pat cu duşmanul: Războiul secret al lui Coco Chanel), relansează zvonurile privind posibilele compromisuri ale creatoarei de modă cu regimul nazist, pentru care ar fi spionat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Autorul cărţii, ziaristul american Hal Vaughan, 84 de ani, stabilit în Franţa, declară că lucrarea este rodul a trei ani şi jumătate de cercetări în arhivele franceze, britanice, germane, italiene, poloneze şi americane, reuşind să adune 225 de referinţe privind-o pe Coco Chanel. În 1995 revista franceză L’Express, apoi în 2008 cea germană Der Spiegel au ridicat un colţ din vălul care acoperă trecutul lui Coco Chanel şi au scris că ea a  colaborat cu serviciile secrete germane în 1943, încercând să negocieze o pace separată cu Winston Churchill. În cartea sa, Vaughan merge mai departe şi dezvăluie – pe bază de documente –  existenţa unui contract între stilistă şi Germania nazistă, numele ei de cod şi ordinele misiunilor.

Documente incriminatorii

Autor a două volume privind cel de-Al Doilea Război Mondial, Vaughan declară că a descoperit într-un document al poliţiei franceze, datând din 1946, că celebra stilistă era agentul F-7124 al Abwehr, serviciul secret militar german, instalat în timpul ocupaţiei la hotelul Lutetia din Paris. „Nu mi-a venit să cred ochilor când am găsit acest document de 15 pagini scrise de mână, titrat Gabrielle Chanel, zisă Coco care cita numele de cod al creatoarei de modă, Westminster, după numele fostului ei amant timp de şase ani, ducele de Westminster.” Coco Chanel, „o femeie de afaceri strălucită şi fără scrupule”, a fost probabil manipulată de amantul său german, dar a fost o oportunistă, explică Vaughan, precizând în carte că, îndrăgostită de un ofiţer german, baronul Hans Gunther von Dincklage, a fost recrutată în 1940, la vârsta de 57 de ani, ca agent secret al regimului nazist. Ea a avut o legătură îndelungată cu baronul, care făcea parte din serviciile secrete şi se vedea cu Adolf Hitler şi Joseph Goebbels.
Pentru Abwehr, ea a fost în misiune în Spania în august 1941 cu alt agent, baronul Louis de Vaufreland, fost spion al Gestapo-ului în Maroc, pentru a recruta noi spioni. Potrivit cărţii, ea spera să obţină în schimb eliberarea unui nepot, Andre, închis într-un lagăr german. În 1944, Chanel a fost din nou la Madrid, unde a primit o importantă sumă de bani de la un ofiţer al Gestapo-ului. Von Dincklage a folosit-o pe Coco Chanel în 1943 într-o tentativă – eşuată – de mediere între Germania şi Marea Britanie. Tot el a aranjat ca pe toată perioada ocupaţiei ea să poată rămâne în apartamentul de la etajul 7 pe care îl ocupa la foarte elegantul hotel Ritz din Paris, rezervat atunci funcţionarilor nazişti. Autorul relatează cum Coco Chanel şi-a folosit relaţiile cu naziştii încercând să preia controlul parfumului Chanel 5, din care deţinea o mică parte, restul aparţinând fraţilor Wertheimer, care au  produs şi distribuit parfumul în întreaga lume.
Autorul cărţii citează şi un document al MI6, serviciile secrete britanice, care relatează mărturia unui important agent german care fugise la Madrid în 1943. În acest document de 103 pagini, trei dintre ele îi privesc pe Coco Chanel şi amantul ei, von Dincklage, zis „Spatz”, confirmând că „Mademoiselle” era spioană pentru germani.
În arhiva documentelor Rezistenţei franceze, Hal Vaughan a descoperit că numele lui Coco Chanel figura cu menţiunea „condamnată la moarte”, la fel ca poetul Jean Cocteau sau coregraful Serge Lifar.

Iubirile femeii fatale

Gabrielle Chanel, rămasă în memoria colectivă drept Coco Chanel, un adevărat monstru sacru al secolului trecut, era şi o mare seducătoare. Născută într-o familie săracă, ea s-a străduit toată viaţa să îşi creeze o legendă pentru a-şi masca originile. S-au scris zeci de biografii despre ea, fiecare autor încercând să descopere adevărul din viaţa „femeii fatale”, adevăr pe care Chanel l-a ascuns cu disperare. Era o femeie frumoasă şi curtată, iar bărbaţii au avut o importanţă specială din punct de vedere financiar şi emoţional asupra vieţii şi carierei sale. Bărbaţii din viaţa ei i-au influenţat creaţiile şi, potrivit biografilor, a avut mai mulţi amanţi. Fiecare dintre ei a avut un impact asupra gusturilor şi stilurilor sale. (Gabriela Anghel)

SURSA: romanialibera.ro

Când Marina Abramović moare

Viaţa unui mare artist

When Marina Abramović Dies – o biografie de James Westcott, Cambridge, MA MIT Press, 2010, 326 de pagini.

Criticul de artă James Westcott a lansat prima sa carte,
Când Marina Abramović moare.
Westcott foloseşte multe interviuri cu artista de performance Marina Abramović, realizând o biografie a acesteia din copilărie până în prezent.

La cele peste trei sute de pagini, biografia lui James Westcott este o plăcută lectură narativă, presărată cu diverse anecdote, o poveste care urmăreşte evoluţia artistei de la naştere, la maturitate. Marina Abramović este născută în anul 1943 în fosta Yugoslavie şi a fost numită „bunica fenomenului performance”. În toată cariera sa de peste 30 de ani artista a utilizat corpul uman, propriul său corp şi propria ei personalitate, atât ca subiect, cât şi ca temă de gândire.

Nu are sens să povestesc despre notorietatea pe care o are această artistă în cercurile criticilor  de artă  contemporană. Probabil, unii novici în artă vor lega numele cu cel al miliardarului rus, patronul echipei de fotbal Chelsea. Va trebui să-i dezamăgesc pe cei care nu au auzit de această mare artistă din Europa de Est. Nu are nici cea mai mică legătură cu magnatul rus.
De-a lungul timpului am văzut diferite lucrări ale Marinei Abramović risipite prin muzeele lumii, folosint internetul sau prin diverse publicaţii de specialitate. Am citit câteva lucruri despre ea, cum ar fi faptul că provine din Balcani şi că a dus cu sine o moștenire culturală care i-a hrănit şi inspirat opera, fiindu-i în acelaşi timp o imensă povară. Istoria personală și de familie e unul din subiectele ei preferate, mai ales că istoria familiei ei este strâns legată de istoria zonei în care s-a născut (Macedonia), dintr-un tată muntenegrean şi o mamă de origine sârbă, amândoi partizani comuniști considerați eroi de război.

Marina Abramovic - performance Balcani

Cea mai cunoscută perioadă din cariera ei este cea a colaborării cu Frank Uwe Laysiepen. Relaţia dintre cei doi artişti, între anii 1976 şi 1988, a dus la un număr important de performance-uri în care video-ul şi-a asumat diferite funcţii: de la instrument de documentare, la mijloc artistic adecvat. În anul 1976 Ulay (Frank Uwe Laysiepen) şi Abramović au produs prima lor lucrare premeditată: Aktion in 14 bestimmten Sequenzen (Acţiune în 14 secvenţe predeterminate). Aceasta a beneficiat de un plan pregătit minuţios cu mult timp înainte. Pe scurt, pe 12 decembrie 1976 Ulay şi Abramović au intrat în interiorul Neue Nationalgalerie din Berlin, de unde Ulay a furat tabloul lui Carl Spitzweg, Der arme Poet (Bietul poet). După ce Abramović a reuşit să distragă atenţia gardianului; tot ea a fost cea care a documentat pe film foto întregul eveniment. Un al treilea colaborator al celor doi a fost Mike Steiner, cel care l-a filmat pe Ulay conducând maşina prin Berlin, către şi de la locul faptei. Dacă pregătirile şi îndeplinirea acestui adevărat act anti-artistic, prin care spaţiul simbolic tradiţional al muzeului este violat şi distrus, a durat în fapt 30 de ore, Aktion in 14 bestimmten Sequenzen beneficiază de o documentare pe film de numai 30 de minute. În scena finală, Ulay ajunge într-o casă locuită de imigranţi turci care munceau în Germania, pe al căror perete a agăţat tabloul. Următorul gest a fost acela de a suna la Neue Nationalgalerie pentru a revendica furtul, tabloul fiind imediat recuperat.

Marina Abramovic - Seven easy pieces (performance)

În anul 1988 Ulay şi Abramović au decis să înceteze această relaţie. Au marcat acest eveniment printr-un performance desfăşurat de-a lungul Zidului Chinezesc. Cei doi au început un marş din direcţii diferite, unul către celălalt. Abramović şi-a început marşul de pe ţărmul Mării Galbene, de la Shan Hai Guan, în Golful Bohai, mergînd către vest. Ulay a pornit în direcţia inversă, de la Jai Yu Guan, la limita sud-vestică a deşertului Gobi, înaintând către est. După ce amândoi au mers timp de 90 de zile, s-au întîlnit la Er Lang Shan, în Shen Mu, provincia Shaanxi. Aici s-au îmbrăţişat unul pe celălalt şi şi-au luat rămas bun, pentru a-şi continua munca mai departe separat. The Lovers: The Great Wall Walk (Îndrăgostiţii: Marele Marş) devine finalul absolut al operei lor magna. „Ca şi respiraţia, trebuie să creezi, altfel mori. Poate că asta nu te face un mare artist, dar îţi dă posibilitatea să te împlineşti”, spune Marina Abramović. Colaborarea celor doi artişti a angajat deseori tehnicile unei „arte a rezistenţei” care a luat diverse forme, solicitând meditaţie şi concentrare susţinută din partea lor.

Cartea lui James Westcott este structurată ca o naraţiune cronologică cu primele momente ale carierei Marinei Abramović, punctând fiecare etapă importantă şi fiecare proiect major al acesteia. Scrisă într-un stil jucăuş şi laudativ Când Marina Abramović moare este departe de a fi o carte academică sau o anchetă critică, autorul recunoscându-şi limitele muncii şi caracterizându-şi lucrarea ca fiind „un proiect al unei biografii”.

Abramović are un interes bine mediatizat în păstrarea performance-ului ca mediu al artei sale. Din păcate, Westcott evită orice anchetă critică în problema legată de „re-performanţă” şi funcţiile performance-ului ca partitură muzicală a cărei repetiţie nu încetează să producă originale. Problema de re-performanţă este crucială pentru Abramović şi umple câteva capitole de la sfârşitul biografiei cărţii lui Westcott. Cu toate acestea, în loc de analiză sau critică, Westcott oferă cititorului o lungă istorie a unor acţiuni în care artista a fost implicată. În plus, autorul a decis să încheie cartea cu moment ce presupune implicarea personală, ca asistent al ei, depănând amintirile sale din timpul petrecut împreună cu artista. Aceste momente întăresc stilul anecdotic al cărţii.

Informaţiile din viaţa personală a Marinei Abramović sunt fără egal în literatura despre arta actuală, stilul în care sunt scrise fiind unul clar, uşor de înţeles şi reconfortant. Cartea nu conţine note de subsol, nu are referiri teoretice şi academice, ceea ce o uşor de citit, fără a presupune o pregătire de specialitate.
Când Marina Abramovi
ć Moare este o poveste utilă despre unul dintre cei mai importanţi artişti din a doua jumătate a secolului al XX-lea. (Grigore Roibu)