Pădurenii – un ţinut al poveştilor vesele şi triste

Fotoreportaj de Grigore Roibu şi Andrei Rosetti

În vara acestui an scriam despre Ţinutul Pădurenilor, o zonă geografică plină de resurse naturale şi umane de neuitat, motiv pentru care am încercat să o „ancorez în istorie” (Ţinutul Pădurenilor, o amprentă a timpurilor străvechi).

Anul acesta am străbătut Ţinutul Pădurenilor în încercarea de a descoperi comunităţile rămase în această zonă după închiderea exploatărilor miniere. Satele, unele foarte mici, în care abia mai trăiesc zece familii, sunt parcă „aruncate” pe vârfurile dealurilor „împodobite” cu păduri de foioase şi conifere. Ţinutul Pădurenilor este un platou înalt, aşezat între Depresiunea Ţării Haţegului, la sud, şi Valea Mureşului, situat în partea centrală a judeţului Hunedoara, la 220 – 270 metri altitudine, ocupând o suprafaţă de 97 Km². Zona se remarcă prin valoarea etnografică exprimată în frumuseţea portului popular, a ţesăturilor, dar şi în originalitatea arhitecturii ţărăneşti. Cu toate că se află la mică distanţă de municipiul Hunedoara, multe sate din Ţinutul Pădurenilor au rămas izolate. Tinerii au plecat în oraşe, iar bătrânii supravieţuiesc din îngrijirea animalelor şi pensiile de cele mai multe ori foarte modeste. Iarna, ninsorile trimit satele în izolare.

Intrând în comunităţile cu multe case părăsite ai impresia că te-ai întors în Evul Mediu. Din când în când, liniştea este spulberată de huruitul unui tractor sau a unei drujbe fapt ce îţi reaminteşte că te afli în cu totul şi cu totul alt veac.

De câte ori am putut în acestă vară şi toamnă m-am urcat în maşină şi am evadat în Ţinutul Pădurenilor mânat de pasiunea mea pentru fotografie, dar şi pentru a mă documenta cu privire la această zonă de vis, ruptă din altă lume. Am mers din Hunedoara spre Govăjdie şi Cerbăl sau din Deva spre Muncel şi Feregi. Cu toate acestea, ceea ce îmi propusesem de mult timp, era să străbat Zona Pădurenilor din Hunedoara la Deva, un drum pe care mulţi localnici mi-au spus că nu am cum să îl fac fără o maşină de teren. Nu este un traseu uşor, fiind vorba de aproximativ 80 Km, o parte pe drumuri forestire. Vremea favorabilă şi ambiţia m-au determinat să încerc această mică expediţie. În final am reuşit acest lucru, deşi, traseul este foarte anevoios mai ales pentru automobilul meu care este departe de a fi un 4×4.

Nu o să descriu în amănunt traseul, materialul fotografic de faţă fiind rezultatul a mai multor ieşiri pe care le-am făcut pe parcursul acestui an, fără o selecţie riguroasă. Nu o să intru nici în detaliile tehnice de fotografiere pe care le-am experimentat. Pot spune, însă, că în urma acestor ieşiri am strâns un material documentar de aproximativ 1000 de fotografii pe care îl consider incomplet, dar care va face parte, probabil, dintr-o serie nouă „Oameni şi locuri” pe care intenţionez să o dedic Ţinutului Pădureni. În articolul de faţă o să schiţez o parte a acestui ţinut cu un mare potenţial turistic, un amestec de peisaj, arhitectură şi ocupaţii precum şi un imens potenţial uman, persoanele cu care am intrat în vorbă fiind foarte primitoare şi amabile. Pădurenii reprezintă o destinaţie fotografică inedită, indiferent de anotimp. Subiectele te pot lua prin surprindere, la tot pasul.

La aproximativ 10 kilometri de Hunedoara, în satul Groş am intrat în mica biserică de lemn, unde am cerut sfatul localnicilor despre acest traseu care urma să se termine la Veţel. După spusele lor, fiind toamnă, drumul era inaccesibil datorită utilajelor folosite la tăierea lemnelor. Pe drumul spre Cerbăl lăsăm în urmă două sate aflate în stânga şi dreapta drumului principal, Ulm şi Arănieş. Ambele sate au aproximativ 15 familii. La Arănieş, grajdurile comunităţii, aflate pe culmea dealului, unde se urcă pe o potecă, ocupă o suprafaţă mai întinsă decât satul. Pe acest traseu, cei obişnuiţi cu confortul asfaltului stârnesc zâmbetul localnicilor, majoritatea aflaţi la vârsta a treia, dar care urcă poteca cu o viteză incredibilă de două ori pe zi, indiferent de anotimp, pentru a ajunge la animalele lor.

Comuna Cerbăl are în componenţă 8 sate: Cerbăl (reşedinţă), Ulm, Arănieş, Socet, Poiana Răchiţelii, Feregi, Poieniţa Tomii şi Merişoru de Munte.

Traseul spre Poiana Răchiţelii este unul dificil. O maşină mică trebuie forţată pentru a urca drumul de pământ, uneori pietruit, ros şi cu şanţuri adânci prin care s-a scurs apa. Când intri în Socet şi Poiana Răchiţelii ai surpriza de a redescoperi asfaltul. Poiana Răchiţelii este unul dintre cele mai izolate sate. Pe timpul iernii drumul devine impracticabil, sătenii de aici fiind nevoiţi să-şi facă provizii din timp. Din Poiana Răchiţelii ne aventurăm cu maşina pe ceea ce mulţi ar numi o potecă, drum pe care localnicii ne-au spus că avem noroc cu seceta verii, deoarece în alte condiţii nu am reuşi să îl parcurgem. Peisajul devine din ce în ce mai fascinant dar noi ne concentrăm atenţia asupra drumului pentru a nu împotmoli maşina în noroi. Ştim că de la Feregi drumul este recent asfaltat. Trebuie să ajungem în Feregi pentru a reuşi să parcurgem traseul aşa cum ne-am propus: de la Hunedoara la Deva.

Pentru fotografierea pe timp de zi sunt necesare filtrele şi trepiedul. Soarele îşi schimbă culoarea pe parcursul zilei. La amiază intensitatea lui este maximă şi nu dorim să ratăm fotografiile după atâta drum parcurs. Seara, culoarea caldă a soarelui devine fascinantă. Umbrele se prelungesc şi radiaţiile devin galbene, portocalii şi roşii. Lumina bună, care ne place, ţine puţin. Ştim asta şi ne grăbim să profităm de ea. Toamna conferă peisajului un plus de spectaculozitate.

De la Feregi drumul devine, aşa cum spun localnicii, „mai bun decât pe autostradă”. Din păcate, ca orice drum de la noi, asfaltul începe brusc şi se termină tot atât de brusc cum a început, ducând de nicăieri până nicăieri.

Drumul asfaltat uneşte două sate Feregi de Poieniţa Tomii. Din Muncelu Mic, gropile apărute pe fostul drum de beton care coboară în comuna Veţel sunt cât roata maşinii. Majoritatea localnicilor sunt persoane în vârstă care se plâng de lipsa asistenţei medicale. Cel mai apropiat spital este la Deva şi, în cazul unei urgenţe, salvarea nu urcă pe un astfel de drum. Ai putea spune că drumul asfaltat a fost construit pentru Daciile vechi, imobilizate în curţile caselor sau pentru căruţe. Cu siguranţă, şi vacile preferă şoseaua când se întorc seara acasă…

 În ABC-ul, sau magazinul care este şi cărciumă, din satul Feregi atmosfera este mai mult decât relevantă pentru a ilustra situaţia actuală a zonei, un ţinut cu mare potenţial turistic.

Un sătean, aflat la o bere, ne povesteşte: „pe vremuri, când funcţionau minele, nu aveam drum, dar satul era plin de tineri. Acum sunt aproximativ 17 familii de bătrâni. Tineretul a plecat la oraş, în schimb noi ne-am ales cu drumul.” Măcar au de ce să le mulţumească autorităţilor pentru că au scăpat de noroi în sezonul ploios.

O bătrânică se chinuie să deblocheze telefonul mobil. Prietenul meu o ajută. Foarte fericită o zărim cocoţată pe un gard pentru a vorbi cu fiica ei, spunându-ne: „numa’ aici îi semnal…”

Portretul pentru mine este un gen fotografic pe care îl apreciez. Nu sunt adeptul pozelor de familie sunt mai degrabă fascinat de feţele expresive, uneori pline de riduri. Majoritatea localnicilor se lasă fotografiaţi. Cu toate acestea, nu poţi cere sătenilor, ocupaţi pe lângă gospodărie, să pozeze precum un model. Realizarea fotografiilor de portret sunt aici rodul privirii, sensibilităţii şi, nu în ultimul rând, al ascultării, al poveştilor vesele şi totuşi triste.

În Muncelu Mic, un schelet de lemn al unei viitoare biserici se profilează pe cer. Ne oprim lângă o clădire dărâmată pentru a cunoaşte oamenii din sat şi a face noi fotografii.

„Aici a fost şcoala şi magazinul. Au fost construite cu munca şi banii noştri. Acum totul este în ruină” , ne povesteşte un bătrân simpatic ieşit în întâmpinarea noastră când ne-a văzut cu aparatele de fotografiat la gât.

Am părăsit Pădurenii cu emoţii cantonate în dualitate. Am respirat aerul unei istorii ancorate în veşnicie, am descoperit culorile toamnei ce ne-a plasat în dimensiunea arhaică şi enografică prin cromatica tristă şi totuşi veselă şi, în acelaşi timp, ne-a impresionat sărăcia materială în contrast cu bogăţia sufletească a oamenilor din această zonă. După cele văzute şi imaginile realizate, fotografii ce conţin cu siguranţă ingredientul pasiunii, de câte ori am plecat din Ţinutul Pădurenilor ne-a cuprins o puternică dorinţă de a ne reîntoarce. (Grigore Roibu)

Ţărănoaia SummerCamp

Prima ediţie a Taberei de Creaţie Artistică şi Fotografie Făgeţel, 2012

Într-un mediu care a devenit, an după an, tot mai ostil culturii, am cunoscut un grup de oameni inimoşi care au transformat pasiunea lor în proiect cultural. „Ţărănoaia SummerCamp” este denumirea primei ediţii a Taberei de Creaţie Artistică şi Fotografie de la Făgeţel, judeţul Hunedoara. Eusebiu Popescu (Seba), pasionat de ieşirile în natură şi maşinile 4×4, a cumpărat o casă veche în satul Făgeţel. Pasiunea pentru natură, drumeţii, excursii şi descoperirea tradiţiilor transilvănene a contribuit la formarea grupului Discover Transylvania. Dorinţa de a cunoaşte oameni şi de a se bucura împreună cu alţii de frumuseţea pe care o oferă natura a dus la ideea acestei tabere. Nu vă pot împărtăşi tot ceea ce s-a întâmplat pe parcursul celor trei zile cât a durat tabăra, dar, cu siguranţă, pot spune că m-am simţit bine. Am descoperit alături de organizatori şi participanţi locuri pe care altfel cu greu aş fi avut ocazia să le văd. Am spus mii de poveşti şi am ascultat tot atâtea. Am vorbit cu oamenii din satele aproape izolate despre problemele şi bucuriile lor. Am ascultat muzica pădurii şi ciripitul păsărilor în liniştea serii, departe de vuietul oraşului cu care sunt obişnuit. În ultima zi am stat de vorbă, ca participant al acestei prime ediţii, cu Seba, Petrişor Crăciunoiu, unul din fotografii experimentaţi ai grupului şi cu tânărul student al Universităţii de Arte de la Cluj, Daniel-Ştefan Bocşe. Le-am pus câteva întrebări la care au avut amabilitatea să îmi răspundă, şi astfel vă pot dezvălui şi vouă, celor care citiţi artavizuală21, pasionaţi de arte şi de natură, o parte din tot ce s-a întâmplat aici.

Povestea din spatele cadrului fotografic

Grigore Roibu: Suntem în ultima zi a taberei de Arte Plastice şi Fotografie pe care aţi intitulat-o „Ţărănoaia SummerCamp”, tabără ce s-a desfăşurat pe o perioadă de trei zile. De unde ţi-a venit ideea acestei tabere şi care a fost scopul ei?

Petrişor Crăciunoiu: Acest proiect este rezultatul unei idei mai vechi. Totul a plecat de la grupul Discover Transylvania, un grup care organizează excursii destinate iubitorilor de natură şi de fotografie. În această locaţie, datorită bunăvoinţei gazdei, intenţionăm să construim o tabără de vară permanentă, în care pot veni atât copii, cât şi familii. Intenţia noastră este de a susţine activităţi şi domenii ale artelor şi culturii.

– În calitatea ta de organizator, pentru cei care nu te cunosc, spune-ne în câteva cuvinte cine este Petrişor Crăciunoiu?

– Foarte scurt, un fotograf. Un pasionat de fotografie şi tot ceea ce înseamnă ea.

– Ce vor putea face cei care vin în această nouă tabără?

– În primul rând, fotografie. Zona este extrem de spectaculoasă. Vom face drumeţii în inima Ţinutului Pădurenilor, unde vom vizita sate izolate pentru a cunoaşte satul românesc autentic. În aceste sate s-au păstrat straiele tradiţionale, obiceiurile şi tradiţiile. Îi vom familiariza pe participanţi cu diverse noţiuni despre natură, despre cum trebuie să se comporte în anumite situaţii, ce presupune a fi ecologic şi ce impact pot avea ei asupra naturii. Vom încerca să facem, pe toată perioada şederii în această tabără, ca timpul petrecut aici să fie cât mai plăcut, atractiv şi educativ.

– De unde provine această idee, una în jurul căreia este organizată tabăra, de a vizita sate izolate care intră rar în contact cu mediul urban, foarte puţin „contaminate” de cultura occidentală prezentă în oraşe şi de a cunoaşte comunităţi mici ce încă păstrează tradiţii străvechi?

– Din păcate, doar aceste sate, cu drumuri greu accesibile, sunt cele ce păstrează obiceiurile şi tradiţiile vechi. Noi nu facem altceva decât să deschidem ochii celorlalţi. Să îi facem conştienţi de valori care se pot pierde. Aceste tradiţii încep să dispară. Oamenii vin către oraşe şi astfel tradiţiile sunt în pericol. Satele sunt tot mai îmbătrânite şi aceste obiceiuri riscă să se piardă, nefiind transmise generaţiilor următoare.

– Ai organizat şi participat la multe work-shopuri de fotografie. Poţi dezvolta ce faci aici şi de ce oamenii ar alege o astfel de tabără?

– În primul rând, celor care nu sunt iniţiaţi cu tehnicile fotografiei, le spunem primele reguli care se aplică, cum ar fi, de exemplu, principiile tehnice şi de compoziţie, modul de utilizare a aparatului de fotografiat şi ajungem la, să zic aşa, „povestea de dincolo de cadru”. Pentru cei avansaţi facem studii de caz pe diferite domenii ale fotografiei, ajungem să vorbim despre fotografia minimalistă sau jurnalistică, tot ceea ce i-ar putea interesa.

Posibilitatea de a explora fotografia ca artă

– Ca proaspăt student al Universităţii de Arte şi Design din Cluj, care este impresia ta ca participant la această primă ediţie a Taberei de Artă de la Făgeţel?

Daniel Ştefan Bocşe: Dintre toate taberele la care am participat aceasta a fost una extrem de dinamică. Am fost impresionat de locurile vizitate, de oamenii pe care i-am cunoscut, discuţiile purtate care au fost revigorante şi, ca o concluzie, toată activitatea desfăşurată pe parcursul acestor trei zile îmi este utilă.

– Ca tânăr care te formezi în domeniul fotografiei artistice, ce te-a impresionat în locurile prin care ai umblat? Ce ai descoperit inedit aici prin vizorul aparatului de fotografiat?

– Posibilitatea de a explora fotografia ca artă. Discuţiile purtate mi-au fost utile. Eu nu sunt în stadiul de a descoperi tehnici fotografice. Am realizat câteva experimente şi atmosfera de aici m-a inspirat.

– Vei reveni în această tabără?

– Cu siguranţă.

Încercăm să dăm viaţă acestui loc

– În calitate de gazdă, cum ţi-a venit ideea de a pune acest spaţiu, o proprietate particulară, la dispoziţia celor ce doresc să participe la o tabără de creaţie artistică şi fotografică?

Sebi: În primul rând pentru că acest spaţu există. Am cumpărat casa cu câţiva ani în urmă. Am plecat de la ideea de a „rupe” tinerii din cârciumile din oraş şi de a-i îndruma către ceva frumos şi plăcut, de a oferi o alternativă pentru a socializa. Aici pot descoperi o lume diferită: tradiţii şi locuri care încet, încet, dispar. Satele mici, precum Piatra Roşie, Bătrâna sau Răchiţele, păstează ceva autentic din tradiţia noastră. În paralel cu ceea ce realizează Petrişor Crăciunoiu şi Remus Suciu, iniţiere în arta fotografică, eu mă ocup de tot ce presupune descoperirea satelor izolate, organizez drumeţii şi fac trasee.

– În această zonă, pentru a ajunge la satele de care vorbeşti, drumurile sunt greu accesibile cu o maşină obişnuită. Ieri am fost pe un traseu, la Bătrâna, cu o maşină off road. Eşti pasionat de maşinile 4×4. Vorbeşte-ne pe scurt despre această pasiune a ta şi felul în care partipanţii la o astfel de drumeţie pe 4 roţi pot ajunge în aceste zone greu accesibile.

– Aici, la Făgeţel, se ajunge relativ uşor, din Dobra. Din păcate sau, din fericire, aş putea spune mai degrabă din fericire, datorită drumului greu accesibil pentru orice tip de maşină, aceste sate sunt ferite de invazia turiştilor. Dacă drumul ar fi asfaltat, ar fi plin de oameni cu grătare pe marginea şoselei. Se dezvoltă ceea ce eu numesc „manelo-trash-ăraia”, cu care nu sunt de acord. Acest lucru ar strica frumuseţea locului.

Traseele alese pentru participanţi sunt, ca să spun aşa, tresee „soft”. Nu-mi permit şi nu sunt adeptul ideii de a băga oamenii pe un traseu periculos, pentru a-i speria. Pentru traseele dificile prefer să merg singur. Descopăr aceste trasee şi, apoi, dacă prezintă siguranţă, decid dacă iau cu mine participanţii taberei. Nu vreau să pun în pericol viaţa nimănui. Traseele pe care le aleg pentru astfel de ieşiri, cu turişti, au drept scop descoperirea unor comunităţi izolate. Eu le ofer celor din maşină o întâlnire cu natura pentru a vedea şi admira peisaje spectaculoase. Pe parcursul traseului facem pauze pentru şedinţe foto şi discuţii despre ceea ce ni se arată în faţa ochilor.

– Cum va evolua această tabără de la Făgeţel şi ce ţi-ai propus pentru viitor?

– Suntem la prima ediţie, ca să spun aşa, în fază incipientă. Anul viitor, pentru că ne dorim această tabără permanentă, vom încerca să invităm fotografi, artişti plastici şi elevi ai liceului de artă din Deva. Ştim că în lumea în care trăim totul este scump, la noi totul va fi ieftin. Atmosfera, focul de tabără, tradiţia şi obiceiurile vor contribui la ineditul taberei. Am achiziţionat câteva costume populare, dintre care unul are peste 150 de ani vechime, doresc să construiesc o cramă pentru discuţii şi care va servi ca sală de expoziţie şi vreau, pentru anul viitor, să achiziţionz o parte din materialul de lucru al participanţilor, pentru sculptură.

Tabăra va fi un loc de socializare, discuţii pe divese teme, schimb de idei între elevi şi studenţi, între pasionaţi şi profesionişti. Totul va prinde viaţă o dată cu următoarea ediţie. Încercăm să creştem pas cu pas şi vrem să dăm viaţă acestui loc.

– Vă mulţumesc tuturor şi vă doresc succes în continuare.

(Interviu realizat de Grigore Roibu)
Fotografii realizate în tabăra Ţărănoaia SummerCamp 2012 de: Petrişor Crăciunoiu, Ştefan-Daniel Bocşe, Redinciuc Cătălin şi Grigore Roibu.