Matthew Barney şi expeimentul artistic al postmodernităţii

Estetica unei culturi fără ierarhii

Ne aflăm în Postmodernism, un post modernism care propune o estetică nouă, pentru o eră şi un mileniu care se arată a fi dificil. Arta veacului al XXI-lea se transformă, se adaptează şi caută noi mijloace prin care să exprime idei şi concepte. O anumită criză a apărut în momentul în care arta modernă nu mai era contemporană. Cu o astfel de criză se confruntă şi arta experimentală a post modernităţii. Aportul artistului este mai aproape în materie de sensibilitate, decât cel de a a croi un drum nou. El poate exprima (afla, descoperi) mai mult pătrunzând spre interiorul propriului sine.

Din punct de vedere a relaţiilor artei cu politicul şi societatea noţiunea de angajament capătă un nou sens. În măsura în care societatea contemporană generează continuu gânduri asupra ei însăşi, angajamentul artistului nu mai poate avea statutul de privilegiat.[1]

Un artist al momentului, poarte unul dintre cei mai celebrii, este Matthew Barney. Opera lui sintetizează şi ilustrează, într-o bună măsură, căutările şi experimentele postmoderniste din artele vizuale.
Fost manechin şi fotbalist, Matthew Barney are o carieră artistică de cineast şi creator de instalaţii construite din decorurile filmelor sale, în care combină fantasmele personale cu simboluri, cultura populară cu arhitectura şi artele vizuale cu imagini şocante.

Matthew Barney s-a născut pe data de 25 martie 1967, în San Francisco, California. El aparţine unei generaţii de artişti americani care au experimentat diverse domenii ale artelor, cum ar fi de exemplu: sculptura, fotografia, desenul şi filmul. În anul 1989 a absolvit Universitatea Yale. Între anii 1994 şi 2002, el a creat Ciclul Cremaster, o serie celebră de cinci filme, descrisă de Jonathan Jones în The Guardian ca fiind: „unul dintre momentele de imaginaţie, cel mai strălucitor realizate în istoria de avangardă cinematografică”.

Drawing Restraint 9 - Barney şi Bjork

Seria Drawing Restraint a fost începută în anul 1987, ca un ciclu  de filme experimentale de studio, bazându-se pe un model atletic ideatic de dezvoltare, în care creşterea are loc doar prin reţinere: musculatura întâmpină rezistenţă, devine umflată şi este defalcată. Restricţiile 1-6 (1987-1989) au fost documentate cu filme video şi fotografie. Drawing Restraint 7 marchează afluxul de naraţiune ce îl caracterizează pe Barney, concept în urma căruia a realizat un film video şi trei serii cu desene şi fotografii, pentru care a primit premiul Aperto, în anul 1993, la Bienala de la Veneţia.

O serie de zece Dulapuri pentru vase care conţin deseneDrawing Restraint 8 a fost inclusă în anul 2003 la Bienala de la Veneţia şi prefigurează dezvoltarea narativă pentru Drawing Restraint 9 (2005). A 9-a Restricţie este un proiect major, constând dintr-un film de lung metraj, cu o coloană sonoră compusă de Bjork, în care sculptura la scară mare, fotografia, desenul şi cărţile compun 16 elemente cu episoade ce constau în videoclipuri, instalaţii sculpturale şi desene. Acţiunea are loc la bordul navei pentru vânătoarea de balene a japonezului Nisshin Maru, aflată în Marea Japoniei. Două poveşti au loc simultan pe ambarcaţiune: unul pe punte şi un dedesubt. Naraţiunea evenimentelor de „la suprafaţă” (pe punte) implică procesul de turnare a 25 de tone de vaselină (unul dintre materiale ce poartă semnătura lui Barney), pentru realizarea unei sculpturi care rivalizează prin dimensiune cu mărimea unei balene. Sub punte, cele două personaje principale participă, în calitate de invitaţi, la ceremonia ceaiului. Pe măsură ce filmul se derulează oaspeţii trec printr-o transformare fizică şi emoţională, o transfigurare de la mamifere terestre în mamifere marine.

Ciclul epic Cremaster explorează procesul de creaţie. Barney foloseşte tehnica video pentru a evalua sculpturile sale, prin poziţionare, iluminare, mărime şi formă. Proiectul este plin de aluzii anatomice referitoare la poziţia organelor reproductive în timpul procesului de diferenţiere sexulă în fază embrionară. În mod repetat imaginile evocă momente din timpul dezvoltării timpurii, în care rezultatul procesului de formare a individului din punct de vedere sexual este încă necunoscut. Metaforic vorbind, în universul imaginativ a lui Barney, aceste momente reprezintă o condiţie demnă de potenţat. Ciclul cinematografic a evoluat în opt ani de zile. Prin metodele sale narative, Barney a privit dincolo de explorarea biologică a omului un model biografic, mitologic şi geologic. Fotografii, desene şi sculpturi „radiază” încărcătura lor sibolistică şi conceptualistă, construind miezul discursului fiecărei secvenţe din film.

Matthew Barney - Guardian a Veil

Barney a explorat şi performance-ul cu public, un experiment ritualic al simbolismului egiptean inspirat de romanul lui Norman Mailer, intitulat Ancient Evenings. Acţiunea a avut loc pe data de 12 iulie 2007, în cadrul Festivalului din Manchester, Anglia. Înregistrarea spectacolului s-a realizat într-un teatru. În jurul unor serii de ritualuri, punctul culminant al acţiunii este prăbuşirea unui Chrysler în centrul scenei. Barney, cu un câine mic cocoţat pe vârful capului, ca Anubis zeul egiptean, asistă la un fel de ceremonie funerară de sub capota maşinii prăbuşite. O tânără femeie este transportată prin sală, pe o targă. O femeie goală stă cu picioarele îngropate în vaselină. Procesiunea este accentuată prin sunetul unor tobe, viori, muzicieni şi bărbaţi mascaţi. Barney conduce un taur. Guardian a Veil este povestea unui protagonist care a murit într-un incendiu şi începe călătoria sa prin cele şapte etape de moarte spre viaţă veşnică.
Matthew Barney, prin acest performance şi film video, nu şi-a dazămăgit fanii, în sensul că aceasta este la fel de misterios şi năucitor ca toate lucrările sale anterioare. Personaje mitice, ritualurile şi aşa zisul „simbolism baroc de avangardă” crează o stare de spirit de rău augur, ce te ţin în faţa ecranului timp de patruzeci de minute.

Barney şi Elizabeth Peyton

În iunie 2009, o colaborare între Barney şi Elizabeth Peyton a avut ca rezultat o nouă acţiune intitulată Blood of Two, realizată cu ocazia deschiderii Fundaţiei DESTE. Matthew Barney şi Elizabeth Peyton prezentă o instalaţie-site, specifică unei expoziţii inaugurale ce a avut loc în abatorul insulei, o locaţie misteriosă dar evocatoare care va funcţiona ca spaţiu pentru proiectul Fundaţiei. Componentele de instalare au fost realizate la faţa locului şi au fost expuse ulterior ca lucrare. Expoziţia a marcat momentul unei prime colaborări artistice între Barney şi Peyton.

Mijlocul predilect al artei lui Matthew Barney apelează la recuzita horror a filmului hollywoodian. Poveştile sunt ambigui şi lasă libertatea interpretării. Juxtapunerea fără o ierarhizare a imaginilor aparţinând unor domenii diferite descriu viaţa cotidiană dezordonată a omului contemporan. În Postmodernism artistul s-a schimbat. Odată cu el şi opera de artă. Aceasta nu mai ascunde semnificaţii şi nu mai are rolul reprezentării sau, mai degrabă, reprezintă o lume care trimite dincolo de experienţa personală a spaţiului în care trăim. O predispoziţie în acest sens este utilizarea de către diverşi artişti a unor media, cu scopul realizării unor specii artistice pe de-o parte vehement netradiţionale, pe de altă parte foarte implicate, uneori până la tautologie, în realitatea concretă şi comportamentul modern. Ultimele decenii de producţie artistică propun o analiză diacronică a circulaţiei unor modele culturale de civilizaţie specifice exploziei informaţionale, care au dus la o împărţire a lumii în conglomerate politice şi sociale cu ideologii opuse. A fi postmodern înseamnă „a practica o cultură eliberată de orice noţiune de ierarhie a valorii, înseamnă a practica un amestec eclectic, care combină elementele modernismului cu tradiţia reinterpretată[2]. Arta în Postmodernism nu este o respingere anarhică sau nihilistă, ci propune o nouă direcţie specifică erei informaţionale. (Grigore Roibu)


[1] Titu Toncian – Experiment şi tradiţie. Postmodernismul în artele vizuale. pag. 39.
[2]
Titu Toncian – Experiment şi tradiţie. Postmodernismul în artele vizuale. pag. 51.

Rudy Autio – un reper în noul limbaj al artelor contemporane

O nouă estetică a ceramicii

Ceramica artistică reprezintă o profesie relativ nouă. În România primele manufacturi de porţelan au fost înfiinţate după Primul Război Mondial, iar ceramiştii independenţi au apărut după cel de-Al Doilea Război Mondial. Ceramica s-a impus ca o activitate artistică cu mare potenţial expresiv în cadrul artelor vizuale contemporane la nivel mondial. După a doua jumătate a secolului al XXlea, preocupările artistice din domeniul ceramicii se îndreaptă tot mai mult spre redescoperirea tehnologiilor străvechi şi aplicarea acestora în producţiile plastice care reprezintă limbajul vizual al artei post moderne. Cu toate acestea, în România revistele de specialitate nu sunt interesate de acest domeniu al artelor şi, în consecinţă, apare o confuzie între meseria de ceramist-olar şi cea de meşteşugar-artizan.

Ceramica artistică autonomă a produs lucrări originale în contextul artei Postmoderne prin incorporarea unor teorii de expresivitate specifice sculpturii, picturii şi graficii, vizând lumea formelor tridimensionale abstracte, cu elemente multiple de asamblare şi instalare. Lucrul cu argila, ca potenţial expresiv ce transmite concepte artistice a devenit un scop în sine, care face recurs la tradiţie şi, în acelaşi timp, este materie de studiu şi experiment în procesul de iniţiere al studenţilor din facultăţile de artă. Faţă de alte arte, ceramica are calitatea elementarităţii, ceea ce o face să comunice cu natura, în propriul ei limbaj, rămânând în acelaşi timp într-o rafinată independenţă estetică[1]. În acest sens voi prezenta o serie de protagonişti ai ceramicii contemporane, care au contribuit prin intermediul lucrărilor lor la reformularea esteticii „artei focului”, nume care au fost ignorate în publicaţiile din România. Perioada Postmodernă se conjugă ca o constantă acţiune de tratare „estetică” a noilor tehnologii, beneficiind de premise istorice şi condiţii sociale a unei realităţi culturale dilatată şi mondializată[2].

Un narator prin intermediul artei focului

Ca artist, pictor şi inovator în domeniul artelor, Rudy Autio rămâne în avangarda unei generaţii remarcabile de artişti ale căror lucrări în ceramică, asamblare şi instalare sau intermedia au schimbat însăşi natura artei. Cariera artistică a lui Rudy Autio poate fi caracterizată prin două loialităţi dominante. Prima a fost dedicată, pe tot parcursul vieţii, pentru lut ca un mediu legitim al artei moderne. Al doilea subiect abordat în opera sa, la începutul anilor 1980, a fost loialitatea faţă de abstractizarea formelor tridimensionale prin intermediul vaselor pictate.

Rudy Autio este unul dintre cei mai influenţi artişti din Statele Unite ale Americii care a lucrat utilizând argila. S-a născut în anul 1926, în Montana, unde apoi a condus Departamentul de Ceramică de la Universitate timp de douăzeci şi opt de ani, fiind fondator al Archie Bray Ceramica, Fundaţia Helena.
Arne Rudio Autio provine dintr-o familie de imigranţi finlandezi stabiliţi în Butte, Montana. În copilărie el a învăţat să deseneze alături de artiştii de aici. A servit în Marina americană timp de doi ani de zile în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. După sfârşitul războiului, el a studiat arta la Montana State University (apoi la Montana State College) în Bozeman, unde s-a întâlnit prima dată cu Peter Voulkos, care i-a devenit prieten pe tot parcursul vieţii. În urma studiilor din domeniul artelor, Autio a obţinut o diplomă de Master of Arts din partea Universităţii de Stat din Washington. În anul 1957, a început să se ocupe de ceramică în cadrul departamentului de la Universitatea din Montana, unde a fost până în ziua dispariţiei sale (20.06.2007) profesor emerit al Şcolii de Arte Plastice.
A primit o diplomă Tiffany Award în artă populară, în anul 1963, distincţia American Ceramic Society Art Award, în 1978, şi National Endowment, acordată în anul 1980, aprecieri în urma cărora a susţinut o serie de conferinţe la Universitatea de Arte Aplicate de la Helsinki, în Finlanda, unde a fost ales membru de onoare.
A fost membru al Consiliului American de Artă populară şi membru de onoare al Consiliului Naţional al Educaţiei în Arte Ceramice din SUA.

Arta lui Autio este inseparabilă de anumite fapte din viaţa sa. Vasele şi formele estetice a ceea ce putem numi o „ceramică de avangardă” fac parte din cariera sa eminentă. Astăzi, puţini mai vorbesc de identitatea remarcabilă a acestui artist, un om meditativ care a căutat liniştea şi reconcilierea, fiind bolnav în ultima perioadă a vieţii. „Ştii, mie încă îmi mai place să lucrez”, spunea Autio. „Sunt foarte fericit că pot lucra în continuare, chiar dacă leucemia nu-mi acordă o viaţă mai lungă”, se destănuia Rudy Autio. Vedem strălucire nestăpânită în munca acestui ceramist, muncă în faţa căreia nu poţi să ai decât un sentiment de adoraţie şi respect.

În anul 2006, Rudy Autio a vândut prima sa sculptură de mari dimensiuni din ceramică, intitulată „Culise”, lucrare vândută pentru suma de 23.000 de dolari Muzeului de Artă Missoula. Achiziţionarea acestei lucrări de către o instituţie publică a făcut ca acest eveniment să fie foarte mediatizat, deoarece la momentul respectiv lucrarea a fost una dintre cele mai bine vândute creaţii din cadrul unei licitaţii. Suma importantă câştigată a fost uimitoare pentru Rudy Autio care a fost luat prin surprindere, amintindu-i de momentul în care a vândut prima sa „bucată de lut lucrată”, în timp locuia la Fundaţia Archie Bray, în anul 1951. „Am cerut atunci 125 de dolari şi tipul mi-a vorbit de o sumă… până la 75 de dolari. A fost o piesă destul de bună, dar am fost luat prin surprindere că cineva ar plăti pentru ea. Asta a fost cinci decenii în urmă. Când eşti atât de tânăr, vezi lucrurile mai departe, asta pentru că eşti entuziasmat şi ştii că poţi face mai mult”, îşi aminteşte Rudy Autio într-un interviu.

Munca de creaţie a lui Rudy Autio se axează în principal pe construcţia de vase ceramice, într-o varietate de materiale şi mijloace media. El a lucrat de-a lungul carierei sale de artist reliefuri, ţiglă ceramică, picturi murale, sculpturi în bronz, a utilizat betonul, sticla şi a realizat lucrări de design.
Pe obiectele sale ceramice aplica imagini figurative, care produc o tensiune între formă şi conturul grafic propus, analizând efectul cromatic asupra formei tridimensionale. Arta lui se inspiră din resursele folclorului Occidental, fiind un amestec subtil de forme şi suprafeţe care unifică piesa cu imaginea unui arabesc liric, dinamic, cu simboluri, cifre, cai sau figuri umane realizate în glazuri colorate.
Instruit în desen şi pictură de la o vârstă fragedă, se poate vedea cu uşurinţă modul în care aceste competenţe joacă un rol important în creaţia sa. Imaginile figurative, după ce a suferit un accident vascular cerebral, se intensifică ca tensiune. În schimb, există un amestec subtil de „mărci” distinctive care configurează forma şi suprafaţa fiecărei piese, o unitate structurală între formă şi desen ce crează unitatea lucrărilor lui. Artist şi profesor, vasele lui decorate apelează la cunoştinţe din vastul muzeu al lumii ceramice, combinând valorile picturale ale lui Henri Matisse cu lucrări antice etrusce.

Picturile şi desenele în cerneală şi acrylic ale lui Rudy Autio, de la începutul anilor 1980, completează lumea vaselor de lut pictate, dar ele sunt, de asemenea, lucrări autonome. Pe ambele suprafeţe bi-dimensionale ale vaselor de lut, lucrările sunt izbitoare, nu doar pentru compoziţiile libere, gestuale, cu linii şerpuite de grosimi diferite, culori vibrante şi suprafeţe bogate, dar şi pentru intensitatea psihologică a acestor imagini.
Lui Rudy Autio i s-au comandat o serie de picturi murale religioase. Cele mai importante sunt în Great Falls, Anaconda, Bozeman, Butte şi Missoula. Alte picturi monumentale sunt Metals Bank and Trust în Butte, vitraliile pentru o capelă la Malmstrom AFB, Missoula Fire Station şi Biserica Sf. Anthony din Missoula.
Deseori sunt surprins de publicitate”, spune Autio, care vorbeşte în termeni modeşti care par a subestima rolul său ca protagonist major al artei din Montana. „Cred că este o chestiune de longevitate mai mult decât orice altceva. Eu nu sunt un judecător al propriei mele munci. Nu ştiu dacă sunt foarte talentat. De la începutul carierei nu am făcut o separare între domeniile artelor. Întotdeauna mi-am dorit să fiu un sculptor bun, pur şi simplu…”, completează Rudy Autio.

Copiii lui încă îşi amintesc lecţiile rudimentare ale tatălui lor despre viaţă şi artă. El a încurajat un mediu de învăţare continuă pentru copiii şi nepoţii săi, activităţi prin intermediul cărora îi implica în munci creative în casa familiei. Lucra alături de nepoţii săi în atelier transmiţându-le secretele muncii de olar şi tainele arderilor. A fost alături de familia sa la schi, în drumeţii şi, datorită pasiunii pentru ambarcaţiuni, a navigat împreună cu ei. Copiii îşi amintesc: „a construit o cabină pe Lacul Flathead în 1965, a făcut bărci din fibră de sticlă, sauna care a venit mai târziu, pereţi de stâncă şi mobilierul”.

Când Rudy Autio a fost diagnosticat pentru prima dată cu boala, în februarie 2005, i s-a spus că va trăi numai două săptămâni, dacă nu începe chimioterapia cât mai curând posibil. În ultimii trei ani, chiar dacă sănătatea lui era precară, Autio nu a pierdut pofta de mâncare şi dragostea pentru ceramică. „Sunt de acord cu faptul că am leucemie. Am fost norocos să fac ceea ce am vrut în viaţă şi mi-a plăcut lucrul cu lut. Pentru a face o ieşire din viaţă, surprinzător(…), îmi pare rău doar pentru ceea ce mai am de făcut. Ştii, când am fost diagnosticat cu leucemie medicii mi-a spus că nu am mult timp. Aceşti minunaţi medicii mi-au dat deja mai mulţi ani decât ceea ce era de aşteptat, şi apreciez asta. Chiar dacă am doar un alt şase luni din viaţa mea, vezi, asta-i bine, atâta timp eu sunt ocupat până atunci.”, spunea Rudy Autio.

Deşi a fost mic de înălţime, Rudy Autio a fost mai mare decât viaţa, un om şi un artist care a lasat în urmă o operă vastă şi coerentă ce l-a transformat în unul dintre cele mai notabile nume din ceramica contemporană. Rudy Autio a fost un inovator cu o carieră şi un traseu în domeniul artelor care a urmat de-a lungul vieţii o progresie constantă de excelenţă în domeniul plasticii. Ca artist şi dascăl, el a ajutat la schimbarea modului de gândire în ceramică şi a modului cum sunt privite „artele focului” în arta contemporană, statutul de olar fiind atribuit datorită creaţiei sale (şi al altor artişti din aceiaşi generaţie), celor care inventează forme pentru a exprima idei. În timpul carierei sale artistice, Rudy Autio a modificat relaţia dintre culoare şi obiectul ceramic. Folosirea desenului şi a picturii pentru a realiza naraţiuni i-a permis să extindă gramatica limbajului vizual. Lutul s-a dovedit a fi mediul perfect pentru Autio, permiţându-i o dimensiune aparte pentru a construi formele vaselor sale voluptoase. Contribuţia lui Autio în domeniul ceramicii este de necontestat, creaţia sa fiind un reper al generaţiilor succesive de ceramişti. (Grigore Roibu)


[1] Titu Toncian – Ceramica artistică. Materie formă şi imagine.
[2]
Titu Toncian – Experiment şi tradiţie. Postmodernismul în artele vizuale.

Valentina Iancu în dialog cu pictoriţa Medi Wechsler Dinu

„Poate de asta a vrut Dumnezeu să-mi dea atâţia ani, ca să povestesc lucruri mărunte care n-au fost consemnate , spune Medi Wechsler Dinu.

Pe data de 22 ianuarie 2011 am publicat articolul Marcel Iancu între libertate şi exil, de Vlad Solomon (în Opinii). Arta românească de avangardă din perioada interbelică a avut un impact major în evoluţia curentelor artistice europene. Din acest motiv voi continua să public pe artavizuala21 diverse interviuri şi articole care vorbesc despre avangarda românească, un capitol al istoriei ignorant în perioada comunistă şi uitat în zile noastre.
Printre mulţii artişti plastici ai României contemporane se numără o doamnă a picturii interbelice şi postbelice care a împlinit pe 22 decembrie 2009 venerabila vârstă de 101 de ani. „Medi Wechsler Dinu, ultima supravieţuitoare a unei generaţii strălucite de oameni de cultură, a fost până acum câţiva ani aproape necunoscută, la fel ca şi opera ei. Artista s-a născut pe 22 decembrie 1908, în actualul judeţ Vâlcea, ca fiică a contabilului Daniel Wechsler şi a muzicienei Amalia (Lili) Wechsler. Debutează în 1932 la Salonul Oficial de Alb şi Negru, cu un autoportret ce primeşte din partea criticii următoarea întâmpinare: „Medi Wechsler ne-a trimis anul acesta un autoportret în creion chimic. Oare data viitoare îl va bate la maşină?” În anul 1933 se înscrie în Sindicatul artiştilor. La împlinirea impresionantei vârste de o sută de ani, artista a „strălucit” pentru prima dată public. A acceptat să devoaleze filele ce alcătuiesc viaţa, opera ei, biografia personală şi pe cea artistică. La sfârşitul anului 2008, două ample expoziţii personale au fost deschise la Muzeele de artă din Constanţa şi Tulcea. Tot atunci, artista a donat respectivelor instituţii o parte din lucrările sale. În februarie 2009, cu ocazia centenarului său, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţe şi Artă a Academiei Române a găzduit o amplă expoziţie retrospectivă semnată Medi Wechsler Dinu.” (Luiza Barcan)
În expoziţia Destine la răscruce. Artişti evrei în perioada Holocaustului, care are loc la Muzeul Naţional de Artă al României până pe data de 13 februarie 2011, este investigat impactul evenimentelor din perioada guvernărilor de extremă dreaptă asupra unor artişti evrei, născuţi în România.

Drepturile de autor şi reproducerea lucrărilor aparţin Fundaţiei HAR şi au fost publicate prin amabilitatea doamnei Luiza Barcan, critic şi istoric de artă.

„De ce să distrugem trecutul”

Am discutat despre avangarda românească, antisemitism şi impactul Holocaustului cu pictoriţa Medi Wechsler Dinu, soţia poetului suprarealist Ştefan Roll. La 102 ani, Medi Dinu păstrează vie amintirea anilor interbelici. O discuţie lejeră, în care i-am prezentat proiectul expoziţional de la MNAR, ce include colegi de breaslă, oamenii cu care şi-a petrecut tinereţea.

Valentina Iancu: Care sunt primele cuvinte care vă vin în minte când vă gândiţi la moderniştii interbelici?

Medi Wechsler Dinu: Erau nebuni şi erau toţi foarte plini de viaţă. Dar eu nu eram de acord cu ei. Nu mi-a plăcut niciodată ce au făcut.

Cu toate astea, aţi trăit printre ei, aţi fost prietenă cu fraţii Brauner, cu Perahim, şi mai tîrziu v-aţi căsătorit cu poetul Ştefan Roll.

– Da, eu ieşeam cu ei, dar nu am înţeles niciodată ce făceau, de ce făceau ce făceau. E un protest pe care eu nu l-am aprobat. Nu poţi să distrugi trecutul. Avangarda înseamnă mai departe! N-ai decât să faci ceva atât de aproape de contemporani, încît să-i faci pe ei să se uite spre tine, nu în trecut. Aşa cum noi, încă din burta mamei noastre, începem să repetăm mersul omenirii, fie că mergem pe urmele Evei sau ale lui Adam; dacă am distruge o etapă, ceva din drum, ar ieşi un monstru; ar ieşi un handicapat. De ce să distrugem trecutul? Îl lăsăm în spate şi facem mai bine. În capul meu era că, dacă o să fac pictură cât pot de bine, trebuie să ţin cont că înaintea mea au fost mulţi maeştri. Uite, spre exemplu, apreciez un contemporan şi prieten de-al meu, Max Arnold, poate mai puţin cunoscut. El era interesat să studieze şi să se perfecţioneze în sensul unei arte corecte. Max, din zece acuarele, nouă le distrugea. Pentru că nu-i plăceau! De fiecare dată când vedem o acuarelă de-a lui, trebuie să ne gândim că alte zeci au fost distruse pentru că nu corespundeau.

– Şi printre avangardişti au fost câţiva perfecţionişti. Marcel Iancu, de pildă.

– Pe Marcel Iancu eu nu l-am cunoscut, nici pe Iuliu. Pe Marcel Iancu l-am văzut de câteva ori, înainte să plece definitiv în Israel. Era distins şi diferit de prietenii lui. Am apreciat ce făcea, mai ales proiectele de arhitectură. M-a supărat să văd, acum câţiva ani, că nu există plăcuţe cu numele arhitectului pe casele făcute de el. Şi e păcat, tinerii nu ştiu că aceste clădiri atât de deosebite din Bucureşti sunt făcute de Marcel Iancu.

„Înainte de legionari, nici nu am ştiut că sunt evreică”

– Iancu a plecat în Israel după Pogromul de la Bucureşti, cumnatul lui, Mishu Goldschläger-Costin a fost asasinat de legionari.

– Ştiu de ce a plecat, mulţi au plecat atunci. Lumea s-a schimbat pentru evrei. Nu aveam voie să expunem, nu aveam voie să ieşim din Bucureşti, chiar viaţa noastră era în pericol. Am devenit o enclavă suspectă. M-am dus atunci la o conferinţă a lui Nae Ionescu, la Sala Dalles, şi l-am auzit spunând: „Jidanii sug sângele poporului“. Restul am uitat, dar fraza asta… Iar Nae Ionescu era strălucitor de deştept, nu am înţeles de ce a intrat la legionari!

– Sunt mulţi intelectuali români care s-au alăturat legionarilor?

– Sunt şi mulţi care au luptat împotriva lor. Profesorul Ţiţeică a primit mai departe studenţii evrei şi i-a apărat tot timpul. Sunt şi alţii, pe care eu nu îi ştiu. Dar lumea era răsturnată.

– Dumneavoastră ce aţi făcut în perioada guvernării lui Antonescu?

– Înainte de legionari, nici nu am ştiut că sunt evreică. Abia când m-au dat afară din sindicat şi nu m-au mai lăsat să expun nicăieri am aflat. Dar am avut noroc. Antonescu a dat o lege sau un ordin prin care a interzis deportarea veteranilor de război. Tata luptase în Primul Război Mondial şi aşa familia mea nu a avut probleme grave. Prietenii mei au suferit.

„Victor Brauner era genial”

– Jules Perahim era hăituit de legionari?

– Perahim era comunist. Dacă nu ar fi dispărut în anii războiului, nu scăpa. El îi instiga tot timpul pe legionari, era aproape inconştient.

Cei mai mulţi evrei din România s-au asociat comuniştilor. Ca, de altfel, toţi adepţii modernismului, la nivel mondial.

– Nu din convingere, din lipsă de opţiuni. Toţi îşi doreau să trăiască liniştiţi, nu să-i omoare hitleriştii. Moderniştii, în general, nu ştiu cât de convinşi erau de politică. Ei erau preocupaţi de arta lor. Îmi amintesc cum se adunau la Lăptăria lui Enache Dinu, tatăl lui Gheorghe (Gheorghe Dinu este numele adevărat al poetului Ştefan Roll). Discutau de toate, dar cel mai mult de artă. A venit odată acolo cunoscutul Grindea de la revista Adam, să-l caute pe lăptarul care vorbeşte franţuzeşte. S-a dus la Gheorghe, şi Gheorghe i-a zis că el nu ştie franceză, dar avea Flammarion în mână. Şi Grindea a insistat, nedumerit. Atunci Gheorghe i-a zis: „Eu nu citesc. Eu număr virgulele“. Adevăratul suprarealist. Sunt multe întâmplări. Trebuie să citeşti Născut în ’02 a lui Saşa Pană. Acolo sunt povestite multe lucruri amuzante despre viaţa lor. Lui Gheorghe nu i-a plăcut cartea, pentru că i-a băgat printre modernişti pe cei numiţi „familie germană“. Ce era o familie germană? Cei bogaţi, cu case mari, cu haine scumpe.

– I-aţi cunoscut şi pe fraţii Brauner?

– Da, am fost prietenă cu toată familia Brauner. M-aş fi căsătorit cu Tedi, dar era mai mic decât mine şi nu se cădea. Deşi mama lui, o femeie extraordinară, pe care am adorat-o, şi-ar fi dorit mult. Când l-am cunoscut, mi-a zis că a terminat arhitectura. Ori eu nu ştiam că exista un curs unde se intra cu 4 clase de liceu şi se făceau 2-3 ani. Ieşi ajutor de arhitect. Normal că l-am socotit de altă vârstă. Dar poate e mai bine aşa, amândoi am fost împliniţi.

– Şi Victor?

– Victor Brauner era genial. L-am întâlnit la Balcic şi foarte puţin în Bucureşti. Apoi a plecat la Paris.

Ce s-a întâmplat după război?

– Comunismul a schimbat tot. Cei mai mulţi au plecat treptat din ţară, aici nu se mai puteau exprima liber şi nu s-au putut acomoda. Arta oficială cerea altceva. E bine că faceţi această expoziţie. A fost o lume frumoasă, care trebuie cunoscută. Găsesc că e foarte important pentru noi să cunoaştem viaţa şi opera oamenilor mari. Avem multe de învăţat de la ei. (Interviu realizat de Valentina Iancu)
SURSA: Medi Wechsler Dinu – O contemporană interbelică de Luiza Barcan.
Reproducerea lucrărilor aparţin Fundaţiei HAR.
Interviu publicat în Secolul XXI – artişti români în 18.12.2010 via Observatorul Cultural

Marcel Iancu – între libertate şi exil

Confesiunea unui mare artist

În revista Acum, am scris un articol care se referea la reevaluarea, în publicaţiile de limbă română, a unor promotori ai literaturii şi artei de avangardă, din România interbelică, şi care au avut un impact internaţional covârşitor asupra evoluţiei culturii mondiale. Subliniam că, în repetate rânduri, se făcea abstracţie de originea lor evreiască, de impactul pe care l-au avut asupra lor manifestările antisemite, de dispreţul afişat de confraţii lor români, de umilinţele la care au fost supuşi, de legile rasiale care i-au făcut să se simtă străini în România, emigrând spre alte meleaguri. Un exemplu concludent este evreul Marcel Iancu (Janco), pictor, ahitect, cofondator al mişcării Dada, care, revenit de la Zürich, via Paris, la Bucureşti, a revoluţionat arhitectura, arta, literatura şi publicistica română.

Am reprodus săptămâna trecută scrisoarea lui Marcel Iancu (1895 Bucureşti – 1984 Tel Aviv) de pe vaporul care îl ducea, în toamna anului 1938, spre Palestina, sub mandat britanic, în speranţa să-şi găsească un nou punct de plecare, spre noi orizonturi existenţiale, artistice şi spirituale, pe teritoriul viitorului stat Israel, a cărui naştere o întrezărea, presimţind-o ca pe o „salvare“, un „leagăn al poporului nostru“. După câteva luni (peste 6, din spusele fiicei sale din Tel Aviv, dna Dadi Janco), artistul revine în România, decis să emigreze cu întreaga sa familie.
Un alt document important, care dezminte orice încercare de a mistifica motivele pentru care Marcel Iancu a părăsit definitiv ţara sa natală, mi-a fost dăruit tot de fiica artistului. Dar Dadi Janco nu a ştiut să-mi indice editorul acelui manuscris şi, de-abia după o căutare de câteva luni, ajutat de interviul lui Marcel Iancu din Generaţia de Sacrificiu a scriitorului Solo Har, apărută în Israel, şi de cercetările doamnei Ditza Goshen, de la Universitatea din Ierusalim, am reuşit să găsim sursa. Marcel Iancu a scris această confesiune în mod special pentru publicaţia Shevet Romania (Tribul România), în nr. 8-9 (septembrie 1980), la o vîrstă înaintată, aceasta explicînd şi unele mici erori în plasarea evenimentelor în timp. Părţi din acest text au fost citate de Al. Mirodan în Dicţionar neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română (literele G-H-I), apărut de curând în Israel.

Shevet Romania, publicaţie periodică de istorie a iudaismului din România, şi-a încetat de mult apariţia. Aceasta era editată de Hitahdut Olei Romania-H.O.R. (Organizaţia Originarilor din România), la Tel Aviv. Mărturia lui Marcel Iancu este zguduitoare, smulsă din suflet, dureroasă, dar şi plină de speranţă. Cu asentimentul dnei Dadi Janco, voi reda integral acest emoţionant material:

„Născut în frumoasa Românie, într-o familie de oameni înstăriţi, am avut fericirea de a mă forma într-un climat de libertate şi lumină spirituală. Mama, femeie inteligentă, în posesia unui real talent muzical, şi tata, om sever şi harnic negustor, au creat condiţiile favorabile dezvoltării tuturor aptitudinilor mele.
Manifestam, încă din primele clase primare, o puternică atracţie pentru desen şi culoare. Pe cât de nemulţumit era tata că mâzgăleam toate caietele şi cărţile mele, că umpleam spaţiile libere cu aşa-zisele «meneheleh», cu caricaturile şi portretele profesorilor sau ale colegilor, pe atât de mândră era mama de înclinaţiile mele artistice, pe care le încuraja neîntrerupt şi pe toate căile. Tot mama a fost, de altfel, aceea care a încercat să mă atragă, ca şi pe sora şi pe fraţii mei, spre arta pe care ea însăşi o practica virtuos, spre muzică. Zadarnic însă, căci repetatele încercări în această direcţie au eşuat toate. Am rămas astfel credincios artei plastice.
Eram o fire sensibilă şi emotivă, un copil retras şi predispus la visare şi meditaţie. Din prima tinereţe, am încercat să mă formez singur, să caut, adică să înţeleg lumea înconjurătoare, să ajung la adevăr, să descopăr sensul vieţii. M-am dezvoltat într-o atmosferă de libertate reală, dominat de un puternic sentiment de umanitate şi dreptate socială. Existenţa oamenilor defavorizaţi, slabi, a muncitorilor săraci, a cerşetorilor mă îndurera şi, comparând-o cu buna stare a familiei noastre, îmi isca un sentiment de culpabilitate.

La vârsta când alţii se dedau cu voluptate numai jocului, eu preferam zgomotoaselor petreceri ale copiilor solitudinea într-un colţ ascuns al grădinii noastre, unde meditam, în tăcere, la toate nedreptăţile vieţii, la dreptul celui mai tare de a-l apăsa şi umili pe cel slab. Ascuns acolo, citeam sau desenam. Citeam, ca să cunosc viaţa, suferinţele omului, şi desenam, cu intenţia secretă de a contribui la micşorarea sau chiar curmarea acestor suferinţe.

Eram convins că artei îi revine misiunea de a îndrepta lucrurile, de a lecui rănile, de a întrona dreptatea, de a pune capăt suferinţelor şi a aduce pretutindeni bucuria. Încă din prima tinereţe, orice nedreptate de care mă izbeam o consideram un afront personal, o trăiam intens, ca şi cum aş fi fost eu însumi victima ei; orice suferinţă omenească devenea suferinţa mea. Mă durea durerea orbilor privaţi de bucuria luminii şi mă dureau, la fel, lipsurile orfanilor, necazurile celor ce se zbăteau în sărăcie. N-aş fi ucis vreodată o insectă măcar şi mi se părea un păcat de moarte să rup o floare din grădina pe care o îngrijeam. Era acesta poate comportamentul unui adolescent supersensibil, slab dintr-un anume punct de vedere, nu îndeajuns de pregătit să înfrunte greutăţile vieţii. Aşa eram însă.
Nu-mi propun aici să vorbesc pe larg despre biografia mea şi nici despre activitatea mea artistică. Voi aminti numai că, la 19 ani, am plecat la Zürich, cu scopul declarat de a studia arhitectura, pentru a răspunde astfel doleanţelor tatălui meu care dorea să-mi fac o carieră, dar cu intenţia secretă de a continua acolo studiile începute la Bucureşti cu marele desenator şi pictor Iser.

Nu voi insista nici asupra curentului artistic Dada, pe care l-am iniţiat la Zürich, în 1916, împreună cu Hugo Ball, Jean Arp, Tristan Tzara, Hülsenbeck. Voi spune atît doar: aflaţi într-o ţară neutră, într-un moment când, în toată Europa, se desfăşura un război crud şi barbar, am trăit cu o intensitate aparte revolta împotriva unei culturi care, falimentară, a permis dezlănţuirea crimelor bestiale, distrugerea unor ţări întregi de veche şi mare civilizaţie. Dada a fost expresia unei revolte sociale, a protestului vehement împotriva războiului. Am propus o artă abstractă, un nou limbaj artistic care să-i înfrăţească pe oameni şi să-i umanizeze cu adevărat. Nu mie, iniţiator al acestui curent, ci altora – exegeţilor, artiştilor care au fost influenţaţi de mişcarea noastră – le revine sarcina de a vorbi despre importanţa, valoarea şi influenţa acestei revoluţii spirituale care a fost Dada. Mă voi limita aici să narez doar unele întâmplări semnificative pe care le-am trăit după reîntoarcerea mea în România, unde fusesem chemat, cu aceeaşi ardoare, de buni prieteni şi de părinţii acum îmbătrâniţi şi unde veneam ca misionar al artei noi – pentru mine o adevărată religie căreia mă dăruisem cu toată fiinţa.
Am trăit – repet – în mijlocul alor mei, totdeauna ca om liber; niciodată, nicăieri, în România sau în alte părţi ale Europei, în timp de pace sau în anii cruzi ai războiului, nimeni nu m-a întrebat măcar dacă aş fi sau nu evreu ori… jidan.
În şcoală şi după aceea, am avut numai colegi care-mi erau prieteni, relaţii cu o lume care nu m-a făcut să mă jenez într-un fel că m-aş fi născut evreu, iar acasă primisem o educaţie care nu mă putea complexa din această cauză.

Când m-am întors în România, am auzit, e adevărat, despre existenţa unei mişcări antisemite, dar efectele antisemitismului nu se repercutau asupră-mi. Lucram, expuneam, construiam la Bucureşti şi în alte oraşe din România, în libertate. Nimeni nu cuteza să mă jignească, să-mi facă o culpă din originea mea. Dar, brusc, prin anii 1930-1931, odată cu apariţia lui Hitler, au început să se transforme şi oamenii, şi moravurile. Ciracii români ai lui Hitler au reuşit să schimbe climatul, să facă din România o ţară antisemită. O presiune insuportabilă începea a se simţi pretutindeni: pe stradă, în mediile culturale, în presă, printre artişti, în lumea intelectuală chiar în care, până atunci, antisemitismul nu se manifesta nicicând. Mai mult, chiar din mediile acestea începeau acum a se recruta conducătorii şi «ideologii» huliganilor. Efectul firesc al acestei noi situaţii, al acestei schimbări: m-am simţit, eu însumi, brusc, «jidan» şi victimă a unei insuportabile presiuni.

Expuneam în fiecare an la Bucureşti. Ultima mea expoziţie a fost în iarna anului 1936. Am întâlnit în sală un coleg şi un bun prieten, încă din anii şcolarităţii, colaborator activ, o vreme, la revista Contimporanul, pe care o scoteam împreună cu Vinea – pe poetul Ion Barbu.
Cuprins de admiraţie, entuziasmat de frumuseţea lucrărilor uneia dintre cele mai bune expoziţii ale mele, fostul meu amic s-a îndreptat să mă felicite. Dar felicitările sale se transformară într-o injurie insuportabilă: «Vai, ce păcat că eşti jidan!». Am reacţionat prompt, înjurându-l şi replicându-i că el e armean numai. Am rupt din acea clipă orice legătură cu el.

Până atunci eram străin oarecum iudaismului. Deodată, m-am simţit vinovat că n-am luat în serios primele manifestări ale antisemitismului, că nu m-a îngrijorat pericolul care se profila ameninţător; brusc m-am simţit vulnerabil, izolat într-o lume unde, eronat, până atunci, mă credeam acasă. Înţelegeam, în sfârşit, că nu voi mai putea lucra, respira într-o lume ostilă, unde va trebui în permanenţă să mă ascund sau să port o mască apăsătoare. A fost întâmplarea aceasta o trezire la realitate, care, ca om liber, m-a dus la concluzia că, pentru mine şi toţi ai mei, nu rămâne decât o singură opţiune: reîntoarcerea la poporul meu.
Acestei puternice, zguduitoare traume i-a urmat o consolare. La ferma din Budeni – construită împreună cu marele şi neuitatul poet Jack Costin, care îmi era cumnat –, am aflat, într-o seară, un grup de tineri executând, sub conducerea unui «ofiţer fără uniformă», exerciţii militare. Vorbeau o limbă mie necunoscută. Jack permisese unor tineri evrei «naţionali» sionişti să-şi facă «hahşaraua», pregătirea, în ferma noastră. Erau, asemenea mie, evrei şi vorbeau o limbă pe care, în mod firesc, ar fi trebuit s-o cunosc şi s-o vorbesc eu însumi. Am simţit brusc o chemare: Palestina. Era, de altfel, locul pe care înşişi antisemiţii ni-l indicau, unde intenţionau să ne gonească. «Ofiţerul fără uniformă» era Iacob Schieber, unul dintre apropiaţii lui Vladimir Jabotinski şi şef al Betarului în România.
Alt eveniment care s-a repercutat puternic asupră-mi o nenorocire: într-o seară, în luna decembrie a anului 1939, o bandă de legionari a pătruns în casa părinţilor lui Jack Costin, cu gândul să-l ridice. Negăsindu-l, l-au luat cu ei pe fratele său, un tânăr splendid. Mişu. L-au schingiuit crunt în beciurile poliţiei legionare, ca să mărturisească unde se ascunde Jack. Când le-a spus că Jack este plecat peste hotare, legionarii s-au răzbunat ucigându-l.
A doua sau a treia zi – nu-mi amintesc precis – l-am căutat multă vreme printre cele o sută de cadavre ale altor evrei asasinaţi de bestiile legionare. Cu greu numai l-am putut identifica, într-atât îl maltrataseră brutele.
Situaţia se degrada neîncetat. Trebuia neapărat să plec. Şi cât mai repede. Fusesem doar condamnat pentru vina de a mă fi născut evreu.
Eu n-am fost maltratat fizic, n-am fost ridicat de legionari. Am fost însă maltratat moral. Am îndurat cu toată intensitatea suferinţele întregului meu popor: am trăit, zi de zi, durerea refugiaţilor evrei din Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, care cerşeau la uşa mea şi îmi vorbeau despre orori ce-mi păreau de necrezut; am suferit alături de ei şi am plâns împreună cu ei, gândindu-ne la situaţia disperată a fraţilor noştri din lagărele de concentrare; am plâns când am aflat cum au fost incendiate sinagogile şi arse cărţile noastre sacre, cum au fost pângărite mormintele, distruse cimitirele evreieşti; m-a cuprins disperarea când am aflat că bătrânii şi copiii şi femeile laolaltă, oamenii unui neam întreg, erau goniţi din casele lor şi transportaţi în vagoane plumbuite pentru a fi ucişi în camerele de gazare sau arşi de vii.

Suferinţa lor m-a zguduit. Mă simţeam ameninţat – eu şi toţi ai mei – de o mare, de neînlăturat primejdie, simţeam că, dacă, printr-o nesperată şansă, mă voi salva totuşi de acest pericol, tot nu voi mai putea, într-o atare lume lipsită de libertate, lucra. Nici trăi.
Trebuia neapărat şi cât mai curând să plec.
N-am acceptat să plec în Franţa sau America, unde atâţia dintre prietenii mei mă chemau insistent.
Identificat cu neamul meu apăsat, împilat, batjocorit, umilit, sfârtecat, pe care duşmanii intenţionau să-l distrugă, m-am decis pentru Palestina.
După efectuarea câtorva formalităţi, uşurate de prietenii mei englezi, într-o dimineaţă, fără a anunţa pe nimeni, am părăsit totul: casa şi masa, am părăsit-o pe scumpa mea mamă, mi-am părăsit fraţii, sora. Şi am pornit în pribegie spre limanul ţării mele, singura în care puteam trăi ca un om într-adevăr liber.

Am pornit în pribegie împreună cu soţia mea bolnavă din cauza durerii pricinuite de moartea fratelui ei, proaspăt înhumat; împreună cu cele două fetiţe ale mele. Am pornit în pribegie fără bani, fără lucruri, cu mîinile goale; am pornit în pribegie fără să cunosc limba ţării către care mă îndreptam şi fără să am, în acea ţară, un singur om cunoscut măcar. Am pornit în pribegie şi am debarcat la Tel Aviv.
În acel moment eram un om liber. Am început să lucrez ca arhitect la primăria din Tel Aviv. La aceeaşi masă de desen lucra un tânăr coleg care reuşise printr-un miracol să evadeze dintr-un lagăr de concentrare din Polonia. În orele de răgaz, îmi povestea cum şi-a pierdut în cuptoare părinţii şi colegii, şi prietenii din copilărie. Nu mai contenea să zugrăvească ororile pe care le-a trăit, să vorbească despre oamenii ucişi fără vină, despre copiii zdrobiţi, despre bătrânii legănându-se în spânzurători, despre cadavre de femei sfârtecate de câini, despre bărbaţi înecaţi în gropile de fecale, despre copii care se luptau cu câinii ca să le smulgă un codru de pâine sau un os cu care să-şi astâmpere foamea.
Colegul acesta m-a făcut să trăiesc toată tragedia poporului meu disperat. Auzeam parcă strigătele inumane ale schingiuirilor, ale celor mânaţi la moarte. Am suferit împreună cu el şi plângeam alături de el calvarul poporului nostru, ai cărui bărbaţi şi ale cărui femei şi copii erau mânaţi, în pielea goală, ca vitele spre abator, pe drumul către camerele de gazare.
Aveam oroare de «civilizaţia» care a permis unui întreg popor să se dezlănţuie cu toată bestialitatea împotriva unor oameni slabi, fără arme şi fără apărare, pe care numai credinţa într-un unic Dumnezeu îi mai susţinea.
În ceasul când, om liber, mă aflam în ţara mea adevărată, am simţit, bineînţeles, nevoia de a lua arma în mână, pentru a-mi apăra poporul şi a mă răzbuna. Nu mă îngrijorau atacurile bandelor arăbeşti, fiindcă ştiam că, aici, în Ereţ Israel, eram liberi şi eram curajoşi şi capabili să le dăm duşmanilor replica cuvenită. M-a impresionat frumuseţea morală a ostaşului evreu şi vitejia sa.
Ura şi dispreţul meu faţă de bestiile care au lovit atât de crunt poporul meu şi-au aflat, din chiar prima clipă de libertate, şi altă formă de manifestare. Posedam şi alte arme, ale omului de condei şi de artă. M-am apucat de scris şi am expus cu setea răzbunării. Desenam ca să denunţ demenţa, sadismul, bestialitatea unui întreg popor care, în secolul nostru, trăia în chiar inima a ceea ce numim – civilizata Europă. Desenam cu setea unui fugărit care goneşte disperat să-şi potolească setea şi să afle un refugiu.

Închei aici povestea unei vieţi – o viaţă care mi-a zguduit credinţa în valorile acceptate ale culturii şi civilizaţiei, care mi-a întărit convingerea că arta abstractă, practicată de mine, este singura astăzi viabilă, care m-a făcut să mă regăsesc pe mine însumi, aducându-mă în lumina Sionismului.“(Marcel Iancu, „Arta mea şi sionismul“, Shevet Romania, nr. 8-9, septembrie 1980, Tel Aviv).
(Articol de Vlad Solomon – Observator cultural – http://www.observatorcultural.ro)

Punct şi contrapunct

Politicul în artă şi
deconstrucţia limbajului vizual

Am considerat întotdeauna că artele au fost şi sunt influenţate de sistemul social, politic şi economic în care se dezvoltă şi există. În cadrul artelor contemporane reprezentările vizual-plastice se caraterizează pe o integrare a condiţiilor de producţie. Pictura, sculptura şi poezia, din perspectiva artelor tradiţionale, au un ideal comun: să imite natura şi să o transpună spontan.

Odată cu Romantismul, revendicarea autonomiei artei a fost dublată de pretenţia la suveranitate. Altfel spus, artistul este cel care decide în privinţa a ceea ce aparţine sferei estetice. Procesul de cunoaştere şi integrare a artei promovează un nou tip de estetic ce se îndepărtează de dialogul dintre privitor şi creator. Asistăm la o descătuşare a culorii, a figurilor şi formelor de lumea real obiectivă. Arta nu îşi mai propune să reprezinte aerul realităţii, mimesis-ul fiind dat la o parte. Asistăm la un proces al deconstrucţiei. Această direcţie se caracterizează prin ideea de non-liniaritate a procesului de elaborare formală, proiectarea şi manipularea formelor în spaţiu devenind un proces conceptual care duce la o imagine organică sau un demers al descompunerii formelor geometrice. Scrierile filozofului francez Jacques Derrida şi ideea deconstrucţiei constă în jocuri de cuvinte combinate cu o punctuaţie unică, pentru a ilustra ideea absenţei de sens, considerată de acesta ca fiind universală. Jocul liber al imaginaţiei poate duce la ruperea dintre conţinut şi formă. Arta capătă o libertate care pare să se întoarcă împotriva ei. Mişcarea Fluxus, născută în anul 1961, la New York, prin denumirea ei trimite la „starea de flux în care se dizolvă artele”, adică manifestări ca anti-poezia sau anti-muzica, devin artă şi oricine poate deveni un creator. Există voci care afirmă că arta se zbate, că nu mai există norme şi asistăm la moartea acesteia. Începând cu arta contemporană, care este privită sceptic de toţi cei care se folosesc de o privire tradiţională şi continuând cu orice cultură avangardistă, acel gen de „erupere” creativă care nu se încadrează în tipare este considerată ca fiind destinată celor avizaţi. Joseph Beuys va avea însă o altă părere crezînd într-o artă extinsă şi în implicarea socială şi politică a artistului care ia atitudine faţă de problemele lumii contemporane. Beuys susţinea libertatea artei în conexiunile sale cu alte domenii precum literatura şi ştiinţă.

Cum să explici pictura unui iepure mort? se întreba Beuys în cadrul unei acţiuni artistice din anul 1965. Cum să explici aventura formei unui receptor atent doar la limbajul plastic tradiţional şi cum să susţii un discurs despre imagini invariabile şi nelimitate. Asta dorea să spună Beuys. El a provocat, a fost controversat şi a avut mereu un mesaj de transmis societăţii. De fapt, pentru el arta ţinea de o atitudine, de un mod de a privi lucrurile şi de a te implica. „Arta este viaţă, gândirea este sculptură”, acesta este principala teză ideologică a lui Joseph Beuys.

Postmodernismul devine un atac indirect asupra Modernismului fiind reticent în faţa pretenţiilor celor care susţin că sunt deţinătorii secretelor, adevărului şi eticii, care pot fi aplicate în sistemul social prin intermediul artelor şi al conceptelor. Artiştii promovează amestecul cuvintelor cu arta, şi tehnica colajului într-o încercare de a multiplica mediile şi mesajele. Mass-media devine o temă fundamentală pentru artă  prin materialele pe care le propunea: monitoare video, ready-made-uri sau descrieri ale unor obiecte mediatice. Pentru că arta a fost nevoită să se structureze politic ea a fost nevoită să se modifice în relaţie cu lumea. Dintr-un anumit punct de vedere pliticul are nevoie de artă prin reprezentaţie, iar în acelaşi timp, artele nu se pot substitui politicului.
Un predecesor al Postmodernismului este Andy Warhol, prin modul în care foloseşte simboluri populare comune şi artefacte culturale gata făcute pentru a aduce obiectul comun în cadrul galeriei de artă. Robert Rauschenberg a ridicat în rang rolul cinematografului şi discuţiile despre acesta, plasându-l în rândul celorlalte arte frumoase, înlăturând graniţa dintre artele aşa-zis joase şi înalte.

În rândul colecţionarilor şi a muzeelor de artă apare, pentru prima dată, o disociere între arta modernă de cea contemporană. În anul 1949, revista Life sugera că Jackson Pollock ar putea fi cel mai mare pictor american în viaţă. Deci nu mai era modern, ci contemporan. Atunci când s-a conturat profilul stilistic al artei moderne, mediul artei contemporane dezvăluia un ansamblu de trăsături foarte diferite de cele care defineau estetica vizuală modernă. Acest lucru a făcut ca Muzeul de Artă Modernă să se găsească într-un fel de încurcătură neprevăzută în achiziţionarea lucrărilor, datorită faptului că arta contemporană încetase să mai fie modernă.
A fi contemporan înseamnă a trăi în pas cu vremurile. Aceste concepţii încep să fie exprimate în cercuri de avangardă începând cu Duchamp şi mişcarea Dada, iar apoi, în anumite aspecte ale Suprarealismului, căpătând o expresie pe deplin încrezătoare o dată cu Pop Art-ul. Arta plastică a fost şi rămâne, prin câmpul ei de posibilităţi imense, principala modalitate de a explora şi a transmite mesaje societăţii, desfăşurându-se ca un continuu dialog între artist şi societate.

A privi o imagine sau o lucrare înseamnă a pune întrebări. Lumea artei nu poate fi decuplată de lumea socială şi politică. Tentaţia de a utiliza opera de arta în scopuri politice subzistă şi în cazul avangardei postbelice, la mişcări precum Fluxus, Arte Povera, Supports/Surfaces sau la artişti precum Hans Haacke. Responsabilitatea artistului ţine de domeniul politicului din momentul în care se pune problema utilitaţii politice şi sociale a artei. Responsabilitatea politică este corolarul angajamentului politic al artei însăşi. Acestea categorii apar odată cu paradigma avangardei istorice, care implică voinţa de a acţiona în mod direct asupra realităţii cu mijloacele artei şi de a înlocui opera printr-un travaliu, virtualmente politic, situat la frontiera dintre artă şi viaţă. Atunci când arta şi politica nu mai întreţin o relaţie de exterioritate, ci arta asimilează politicul şi politicul integrează arta, judecata nu poate să se plaseze decât pe teren politic.de lumea socială şi politică. (Grigore Roibu)